Închipuire / Imaginación

Page start up on 18.04.2020_08.15 (UTC+1 / Paterna, España)

Un mito (del griego μῦθος, mythos, «relato», «cuento») es un relato tradicional que se refiere a unos acontecimientos prodigiosos, protagonizados por seres sobrenaturales o extraordinarios, tales como dioses, semidioses, héroes, monstruos o personajes fantásticos, que buscan dar una explicación a un hecho o un fenómeno.

Los mitos forman parte del sistema de creencias de una cultura o de una comunidad, donde son considerados como historias verdaderas. Al conjunto de los mitos de una cultura se le denomina mitología.

Un mit (din grecescul μῦθος, mythos, „poveste”, „poveste”) este o poveste tradițională care se referă la evenimente prodigioase, în care sunt înfăptuite ființe supranaturale sau extraordinare, cum ar fi zei, semeni, eroi, monștri sau personaje fantastice, care ei caută să dea o explicație unui fapt sau unui fenomen.

Miturile fac parte din sistemul de credințe al unei culturi sau comunități, unde sunt considerate adevărate povești. Setul de mituri ale unei culturi se numește mitologie.

Un mit (din grecescul μῦθος, mythos, „poveste”, „poveste”) este o poveste tradițională care se referă la evenimente prodigioase, în care sunt înfăptuite ființe supranaturale sau extraordinare, cum ar fi zei, semeni, eroi, monștri sau personaje fantastice, care ei caută să dea o explicație unui fapt sau unui fenomen.

Miturile fac parte din sistemul de credințe al unei culturi sau comunități, unde sunt considerate adevărate povești. Setul de mituri ale unei culturi se numește mitologie.

Columna 1 B.

Columna 2 B.

Columna 3 B .

La imaginación (del latín imaginatĭo,-ōnis) es un proceso creativo superior que permite al individuo manipular información generada intrínsecamente con el fin de crear una representación percibida por los sentidos. Esta representación (intrínsecamente generada) significa que la información se ha formado dentro del organismo en ausencia de estímulos del ambiente. En lo que respecta a sentidos de la mente, son los mecanismos que permiten ver un objeto que se había visualizado previamente pero que ya no se encuentra presente en el ambiente. Cabe aclarar que cuando se imagina no se reduce solo al sentido de la visión, sino también a otras áreas sensoriales.

En el sentido anterior la imaginación tiene semejanza con el proceso de percibir. No obstante, la primera no se limita a la segunda. La imaginación es un proceso más abstracto, esto es, que no necesita de un objeto presente en la realidad (en ese instante), ella se sirve de la memoria para manipular la información y relacionarla de formas que no dependen del estado actual del organismo. Es decir, la imaginación toma elementos antes percibidos y experimentados, y los transforma en nuevos estímulos y realidades.

Los orígenes del estudio de la imaginación datan desde las reflexiones filosóficas. No obstante, su posicionamiento como materia de estudio científico, alejado de especulaciones metafísicas, se da con el nacimiento de la psicología experimental, pese a esto, se conserva como un componente psíquico lejos de ser descifrado. Es solo hasta finales del siglo XX y principios del presente siglo que la imaginación se toma como desafío para la investigación psicológica y neurocientífica, y los métodos conjuntos de neuroimagen y conductuales permiten vislumbrar hipótesis de cómo el cerebro imagina.

Los psicólogos han estudiado la imaginación, no sólo en su forma de creatividad y expresión artística, sino también en su forma mundana de la imaginación de todos los días y han propuesto que está basada en los mismos procesos cognitivos que el pensamiento racional.

Existe la imaginación reproductiva y la imaginación creativa. La reproductiva es cuando recreamos imágenes de hechos pasados y que están en nuestra memoria. Y la imaginación creativa es cuando motu proprio creamos imágenes por nosotros mismos. Esta imaginación puede ser positiva o negativa. Es positiva cuando imaginamos la solución algún problema y entramos en un estado emocional positivo. La negativa es cuando nos representamos cosas en nuestra mente de problemas sin solución entrando en estado de impotencia. A este tipo de imaginación creativa también se le suele denominar visualización creativa.

(2.650 bytes)

Imaginația (din latină imaginatĭo, -ōnis) este un proces creativ superior care permite individului să manipuleze informațiile generate intrinsec pentru a crea o reprezentare percepută de simțuri. Această reprezentare (generată intrinsec) înseamnă că informațiile au fost formate în organism în absența stimulilor din mediu. În ceea ce privește simțurile minții, acestea sunt mecanismele care ne permit să vedem un obiect care fusese vizualizat anterior, dar care nu mai este prezent în mediu. Ar trebui clarificat faptul că, atunci când vă imaginați, nu se reduce doar la simțul vederii, ci și la alte zone senzoriale.

În sensul de mai sus, imaginația are o asemănare cu procesul de percepere. Cu toate acestea, primul nu se limitează la al doilea. Imaginația este un proces mai abstract, adică nu are nevoie de un obiect prezent în realitate (în acel moment), folosește memoria pentru a manipula informațiile și a le raporta în moduri care nu depind de starea actuală a organismului. Adică imaginația ia elemente percepute și experimentate anterior și le transformă în noi stimuli și realități.

Originile studiului imaginației datează de la reflecții filozofice. Cu toate acestea, poziționarea sa ca o chestiune de studiu științific, departe de speculațiile metafizice, are loc odată cu nașterea psihologiei experimentale, în ciuda acestui fapt, este păstrată ca o componentă psihică departe de a fi descifrată. Abia până la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului actual imaginația este luată ca o provocare pentru cercetarea psihologică și neuroștiințifică, iar metodele comune de neuroimagistică și comportamentală permit să întrezărească ipoteze despre modul în care creierul își imaginează.

Psihologii au studiat imaginația, nu numai în forma sa de creativitate și expresie artistică, ci și în forma sa mondenă de imaginație de zi cu zi și au propus că se bazează pe aceleași procese cognitive ca și gândirea rațională.

Există imaginația reproductivă și imaginația creatoare. Reproducerea este atunci când recreăm imagini ale evenimentelor din trecut care sunt în memoria noastră. Iar imaginația creativă este atunci când creăm singuri imagini din proprie voință. Această imaginație poate fi pozitivă sau negativă. Este pozitiv atunci când ne imaginăm soluția la o problemă și intrăm într-o stare emoțională pozitivă. Negativul este atunci când reprezentăm lucrurile în mintea noastră a problemelor fără soluție, intrând într-o stare de neputință. Acest tip de imaginație creativă este denumit și vizualizare creativă.

Imaginația (din latină imaginatĭo, -ōnis) este un proces creativ superior care permite individului să manipuleze informațiile generate intrinsec pentru a crea o reprezentare percepută de simțuri. Această reprezentare (generată intrinsec) înseamnă că informațiile au fost formate în organism în absența stimulilor din mediu. În ceea ce privește simțurile minții, acestea sunt mecanismele care ne permit să vedem un obiect care fusese vizualizat anterior, dar care nu mai este prezent în mediu. Ar trebui clarificat faptul că, atunci când vă imaginați, nu se reduce doar la simțul vederii, ci și la alte zone senzoriale.

În sensul de mai sus, imaginația are o asemănare cu procesul de percepere. Cu toate acestea, primul nu se limitează la al doilea. Imaginația este un proces mai abstract, adică nu are nevoie de un obiect prezent în realitate (în acel moment), folosește memoria pentru a manipula informațiile și a le raporta în moduri care nu depind de starea actuală a organismului. Adică imaginația ia elemente percepute și experimentate anterior și le transformă în noi stimuli și realități.

Originile studiului imaginației datează de la reflecții filozofice. Cu toate acestea, poziționarea sa ca o chestiune de studiu științific, departe de speculațiile metafizice, are loc odată cu nașterea psihologiei experimentale, în ciuda acestui fapt, este păstrată ca o componentă psihică departe de a fi descifrată. Abia până la sfârșitul secolului al XX-lea și începutul secolului actual imaginația este luată ca o provocare pentru cercetarea psihologică și neuroștiințifică, iar metodele comune de neuroimagistică și comportamentală permit să întrezărească ipoteze despre modul în care creierul își imaginează.

Psihologii au studiat imaginația, nu numai în forma sa de creativitate și expresie artistică, ci și în forma sa mondenă de imaginație de zi cu zi și au propus că se bazează pe aceleași procese cognitive ca și gândirea rațională.

Există imaginația reproductivă și imaginația creatoare. Reproducerea este atunci când recreăm imagini ale evenimentelor din trecut care sunt în memoria noastră. Iar imaginația creativă este atunci când creăm singuri imagini din proprie voință. Această imaginație poate fi pozitivă sau negativă. Este pozitiv atunci când ne imaginăm soluția la o problemă și intrăm într-o stare emoțională pozitivă. Negativul este atunci când reprezentăm lucrurile în mintea noastră a problemelor fără soluție, intrând într-o stare de neputință. Acest tip de imaginație creativă este denumit și vizualizare creativă.