Drept subiectiv / Derecho subjetivo
Page start up on 15.03.2020_17.59 (UTC+1 / España)
Fuente / Sursa: Derecho subjetivo - Wikipedia; > ES = 3.667 bytes. RO = 0 bytes.
De primă importanță pentru administrator (mult mai important ca traducerea in sine) este ca măcar să fie arătat vizitatorilor români și celor cubanezi, cantitatea de ne-cunoaștere de care dispun ei (vezi coloana 3) referitor un subiect sau la altul, în comparație cu lumea liberă a limbii spaniole (vezi coloana 1).
De primordial importancia para el administrador (mucho mas que la traducción en si) es mostrar, por lo menos, a los visitantes rumanos y/o cubanos, la cantidad de desconocimiento que tienen (ver columna 3), sobre un tema u otro, en comparación con el mundo libre de la lengua español (ver columna 1).
Columna 2.
Borrador / Maculator
Columna 3.
Traduccion / Traducere... admin.
El derecho subjetivo son las facultades y potestades jurídicas inherentes de las personas por razón de la naturaleza, contrato y otra causa admisible en derecho. Un poder reconocido por el ordenamiento y jurídico a la persona para que, dentro de su ámbito de libertad actúe de la manera que estima más conveniente a fin de satisfacer sus necesidades e intereses junto a una correspondiente protección o tutela en su defensa, aunque siempre delimitado por el interés general de la sociedad. Es la facultad reconocida a la persona por la ley que le permite efectuar determinados actos, un poder otorgado a las personas por las normas jurídicas para la satisfacción de intereses que merecen la tutela del derecho.
Un derecho subjetivo nace por una norma jurídica, que puede ser una ley o un contrato, a través de un acuerdo de voluntades para que pueda hacerse efectivo este derecho sobre otra persona determinada.
La cara contrapuesta de un derecho subjetivo, es una obligación. Todo derecho supone para una o más personas una obligación de respetarlo, ya sea de forma activa (obligación de hacer) o pasiva (obligación de no hacer).
En cuanto corriente los autores que consideran a los derechos subjetivos como la base del ordenamiento jurídico enfatizan la primacía del consenso entre los individuos como fuente de legitimidad, en contraposición a las que enfatizan que la validez de las instituciones no se sujeta al libre albedrío de aquellos que nacen en su seno, también llamadas "del derecho objetivo". La libre aceptación por parte de los miembros de una comunidad del orden que los sujeta a la misma –representada por Jean-Jacques Rousseau y su "contrato social"– se topa, a los ojos de los representantes del derecho objetivo (cuyo máximo exponente es Hegel) con una dificultad que desde su punto de vista es insalvable: los miembros de una comunidad no pueden fundar su posibilidad ni la legitimidad de sus instituciones en algún tipo de "consenso", dado que dicha comunidad preexiste a sus miembros, está ya ahí constituida en sus instituciones y cada persona encuentra su Status de tal en su seno merced a su integración a las mismas. El derecho subjetivo también designa la facultad de hacer o exigir algo que la norma reconoce a favor de un sujeto. (2.263 bytes)
Clasificación
1. Atendiendo a la conducta debida, se distingue entre derechos subjetivos a la conducta ajena o propia:
A la Conducta Propia: Hacer / Omitir (no hacer lo que yo diga).
A la Conducta Ajena: Exigir una conducta positiva (que se haga algo) o negativa (que no se haga algo).
2. Atendiendo a su efecto, se distingue entre derechos subjetivos relativos o absolutos:
Derecho Subjetivo Relativo: Se hacen valer ante otra persona o personas concretamente identificadas.
Derecho Subjetivo Absoluto: Se hacen valer ante todas las personas que integran la sociedad.
3. Atendiendo a su régimen jurídico, se distingue entre derechos subjetivos públicos y privados:
Públicos: conjunto de facultades que se hacen valer frente al Estado y representan una serie de limitaciones que el Estado se impone a sí mismo.
Privados: Facultades que se ejercen en las relaciones de los particulares entre sí o con el Estado, cuando éste no actúa en su carácter de ente soberano.
Véase también
- Potestad.
Dreptul subiectiv este puterile și puterile juridice inerente ale persoanelor din motive de natură, contract și altă cauză admisibilă în drept. O putere recunoscută de ordinea juridică și juridică persoanei astfel încât, în sfera sa de libertate, să acționeze în modul în care consideră cel mai convenabil pentru a-și satisface nevoile și interesele împreună cu o protecție sau protecție corespunzătoare în apărarea lor, deși întotdeauna limitată pentru interesul general al societății. Facultatea recunoscută persoanei de lege, care îi permite să îndeplinească anumite acte, o putere acordată oamenilor de normele legale pentru satisfacerea intereselor care merită protejarea dreptului.
Un drept subiectiv se naște printr-o normă juridică, care poate fi o lege sau un contract, printr-un acord de voințe, astfel încât acest drept să poată fi făcut efectiv asupra unei alte persoane determinate.
Fața opusă a unui drept subiectiv este o obligație. Orice drept implică pentru una sau mai multe persoane o obligație de a o respecta, fie activ (obligație de a face), fie pasiv (obligația de a nu face acest lucru)
Întrucât autorii actuali care consideră drepturile subiective drept baza sistemului juridic subliniază primatul consensului dintre indivizi ca sursă de legitimitate, spre deosebire de cei care subliniază că validitatea instituțiilor nu este supusă liberului arbitru care se nasc în sânul său, numită și „de drept obiectiv”. Acceptarea gratuită de către membrii unei comunități a ordinului care îi supune - reprezentată de Jean-Jacques Rousseau și „contractul său social” - este lovită, în ochii reprezentanților dreptului obiectiv (al cărui cel mai mare exponent este Hegel) cu o dificultate care, din punctul său de vedere, este insurmontabilă: membrii unei comunități nu își pot baza posibilitatea sau legitimitatea instituțiilor lor pe un fel de „consens”, având în vedere că respectiva comunitate își există membrii, aceasta este deja acolo constituită în instituțiile sale și fiecare persoană își găsește statutul de astfel în sânul său datorită integrării sale în același. Legea subiectivă desemnează, de asemenea, puterea de a face sau de a cere ceva pe care norma îl recunoaște în favoarea unui subiect
clasificare
1. În ceea ce privește conduita adecvată, se face o distincție între drepturile subiective la conduita altora sau la propriile lor:
Spre conduita proprie: Fă / Omit (să nu faci ce spun eu).
Spre comportamentul celuilalt: a cere un comportament pozitiv (că ceva este făcut) sau negativ (că ceva nu este făcut).
2. Pe baza efectului său, se face o distincție între drepturile subiective relative sau absolute:
Legea subiectivă relativă: se afirmă înaintea unei alte persoane sau persoane identificate în mod specific.
Legea subiectivă absolută: Sunt afirmați în fața tuturor persoanelor care alcătuiesc societatea.
3. În conformitate cu regimul său juridic, se face o distincție între drepturile subiective publice și private:
Public: ansamblu de puteri care sunt afirmate împotriva statului și reprezintă o serie de limitări pe care statul și le impune.
Privat: Puteri care sunt exercitate în relațiile persoanelor între ele sau cu statul, atunci când nu acționează în calitatea sa de entitate suverană.
Vezi și
Drepturi fundamentale
Putere
Dreptul subiectiv este puterile și puterile juridice inerente ale persoanelor din motive de natură, contract și altă cauză admisibilă în drept. O putere recunoscută de ordinea juridică și juridică persoanei astfel încât, în sfera sa de libertate, să acționeze în modul în care consideră cel mai convenabil pentru a-și satisface nevoile și interesele împreună cu o protecție sau protecție corespunzătoare în apărarea lor, deși întotdeauna limitată pentru interesul general al societății. Facultatea recunoscută persoanei de lege, care îi permite să îndeplinească anumite acte, o putere acordată oamenilor de normele legale pentru satisfacerea intereselor care merită protejarea dreptului.
Un drept subiectiv se naște printr-o normă juridică, care poate fi o lege sau un contract, printr-un acord de voințe, astfel încât acest drept să poată fi făcut efectiv asupra unei alte persoane determinate.
Fața opusă a unui drept subiectiv este o obligație. Orice drept implică pentru una sau mai multe persoane o obligație de a o respecta, fie activ (obligație de a face), fie pasiv (obligația de a nu face acest lucru)
Întrucât autorii actuali care consideră drepturile subiective drept baza sistemului juridic subliniază primatul consensului dintre indivizi ca sursă de legitimitate, spre deosebire de cei care subliniază că validitatea instituțiilor nu este supusă liberului arbitru care se nasc în sânul său, numită și „de drept obiectiv”. Acceptarea gratuită de către membrii unei comunități a ordinului care îi supune - reprezentată de Jean-Jacques Rousseau și „contractul său social” - este lovită, în ochii reprezentanților dreptului obiectiv (al cărui cel mai mare exponent este Hegel) cu o dificultate care, din punctul său de vedere, este insurmontabilă: membrii unei comunități nu își pot baza posibilitatea sau legitimitatea instituțiilor lor pe un fel de „consens”, având în vedere că respectiva comunitate își există membrii, aceasta este deja acolo constituită în instituțiile sale și fiecare persoană își găsește statutul de astfel în sânul său datorită integrării sale în același. Legea subiectivă desemnează, de asemenea, puterea de a face sau de a cere ceva pe care norma îl recunoaște în favoarea unui subiect.
Clasificare
1. În ceea ce privește conduita adecvată, se face o distincție între drepturile subiective la conduita altora sau la propriile lor:
Spre conduita proprie: Fă / Omit (să nu faci ce spun eu).
Spre comportamentul celuilalt: a cere un comportament pozitiv (că ceva este făcut) sau negativ (că ceva nu este făcut).
2. Pe baza efectului său, se face o distincție între drepturile subiective relative sau absolute:
Legea subiectivă relativă: se afirmă înaintea unei alte persoane sau persoane identificate în mod specific.
Legea subiectivă absolută: Sunt afirmați în fața tuturor persoanelor care alcătuiesc societatea.
3. În conformitate cu regimul său juridic, se face o distincție între drepturile subiective publice și private:
Public: ansamblu de puteri care sunt afirmate împotriva statului și reprezintă o serie de limitări pe care statul și le impune.
Privat: Puteri care sunt exercitate în relațiile persoanelor între ele sau cu statul, atunci când nu acționează în calitatea sa de entitate suverană.
Vezi și
- Drepturi fundamentale.
- Putere.
( Total 1.013 bytes)