Basm / Cuento de hadas
Page start up on 09.04.2020_02.08 (UTC+1 / España)
Columna 2.
Borrador / Maculator.
Columna 3.
Traducción / Traducere... admin.
Un cuento de hadas es una historia ficticia que puede contener personajes folclóricos —tales como hadas, duendes, elfos, brujas, sirenas, troles, gigantes, gnomos y animales parlantes— e incluir encantamientos, normalmente representados como una secuencia inverosímil de eventos. En el lenguaje contemporáneo, así como fuera del contexto literario, el término es utilizado para describir algo que está vinculado con princesas. Por ello, existen expresiones tales como «un final de cuento de hadas» —un final feliz— o «un romance de cuento de hadas», aunque no todas las narraciones de esta clase terminan con un final feliz. De igual manera, en el aspecto coloquial un «cuento de hadas» puede ser asociado con cualquier historia rocambolesca y extraordinaria. Por lo general, este tipo de relatos suele atraer a los niños pequeños, al compenetrar estos de forma fácil y rápida con los personajes arquetípicos de cada historia.
En las culturas donde los demonios y las brujas son percibidos como seres reales, los cuentos de hadas pueden mimetizarse con el género de las leyendas, en el que el contexto es percibido, tanto por el narrador como por los oyentes, como si se tratara de una realidad histórica. Sin embargo, a diferencia de las leyendas y epopeyas, que tienden a tener referencias superficiales a la religión y a lugares, personas y sucesos reales, este tipo de historias tiene lugar en un período indefinido («Érase una vez», «Había una vez») más que en un instante preciso.
Los cuentos de hadas se encuentran ya sea en forma oral o literaria. Intentar detallar con exactitud su desarrollo histórico resulta una labor difícil, puesto que solo las formas escritas han sido capaces de sobrevivir con el paso del tiempo. No obstante, la evidencia escrita al menos da una indicación de que los cuentos de hadas han existido durante miles de años, aunque tal vez no reconocidos desde un principio como un género propiamente dicho; el término «cuento de hadas» se les aplicó a partir de la obra de Madame d'Aulnoy, quien propuso la denominación francófona «Contes des Fées». Muchos de estos relatos han evolucionado hasta la forma en que se conocen hoy en día a partir de historias con cientos de años de antigüedad, aparecidas con múltiples variantes y recogidas por los folcloristas.3 Incluso, se siguen redactando cuentos de hadas y obras derivadas del mismo género. Los folcloristas han clasificado los cuentos de hadas de diversas formas; entre las más notables agrupaciones están el sistema de Aarne-Thompson y el análisis morfológico del erudito Vladímir Propp. Por otro lado, otros folcloristas han interpretado el significado de los cuentos, pero no existe ningún movimiento intelectual que haya abordado el significado de este tipo de relatos.
Aun cuando los primeros cuentos de hadas estaban destinados principalmente a las audiencias adultas, y en menor grado a los niños, estos comenzaron a asociarse con los infantes desde los escritos de los preciosistas. Desde que los hermanos Grimm titularan su colección como Kinder- und Hausmärchen (trad. literal: «Cuentos de los niños y el hogar»), el vínculo con los niños ha ido fortaleciéndose con el transcurso de los años.
Un basm este o poveste fictivă care poate conține personaje populare - cum ar fi zâne, elfi, elfi, vrăjitoare, sirene, trolluri, uriași, gnomi și animale care vorbesc - și include fermecări, de obicei reprezentate ca o succesiune improbabilă de evenimente. În limbajul contemporan, precum și în afara contextului literar, termenul este folosit pentru a descrie ceva care este legat de prințese. Din acest motiv, există expresii precum „un sfârșit de basm” - un sfârșit fericit - sau „o poveste de poveste”, deși nu toate poveștile din această clasă se încheie cu un final fericit. În mod similar, sub aspectul colocvial, un „basm” poate fi asociat cu orice poveste bizară și extraordinară. În general, aceste tipuri de povești tind să apeleze la copiii mici, amestecându-i rapid și ușor personajele arhetipale din fiecare poveste.
În culturile în care demonii și vrăjitoarele sunt percepute ca ființe reale, basmele pot fi amestecate cu genul legendelor, în care contextul este perceput, atât de narator, cât și de ascultători, ca și cum ar fi o realitate istorică. Cu toate acestea, spre deosebire de legende și epopee, care tind să aibă referiri superficiale la religie și la locuri, oameni și evenimente reale, aceste tipuri de povești au loc într-o perioadă nedeterminată („A fost odată”, „A fost odată” ) mai mult decât într-un moment precis.
Basmele se găsesc în formă orală sau literară. Încercarea de a detalia cu exactitate dezvoltarea sa istorică este o sarcină dificilă, deoarece numai formele scrise au reușit să supraviețuiască în timp. Cu toate acestea, măcar dovezile scrise oferă o indicație că basmele există de mii de ani, deși poate nu sunt recunoscute de la bun început ca gen propriu; termenul „basm” le-a fost aplicat din lucrarea Madame d’Aulnoy, care a propus numele francofon „Contes des Fées”.
Multe dintre aceste povești au evoluat în modul în care sunt cunoscute astăzi din povești care au o sută de ani, au apărut cu multiple variații și culese de folcloriști.3 Chiar basmele și lucrările derivate continuă să fie scrise din același gen. Folcloriștii au clasificat basmele în diferite moduri; Printre cele mai notabile grupări se numără sistemul Aarne-Thompson și analiza morfologică a savantului Vladimir Propp. Pe de altă parte, alți folcloriști au interpretat sensul poveștilor, dar nu există nicio mișcare intelectuală care să abordeze sensul acestor tipuri de povești.
Deși primele povești au fost destinate în primul rând publicului pentru adulți și, într-o măsură mai mică, copiilor, au început să fie asociate cu sugari din scrierile Preționiștilor. De când frații Grimm și-au intitulat colecția Kinder- und Hausmärchen (traducere literală: „Povești pentru copii și cămin”), legătura cu copiii s-a consolidat de-a lungul anilor.
Un basm este o poveste fictivă care poate conține personaje populare - cum ar fi zâne, elfi, elfi, vrăjitoare, sirene, trolluri, uriași, gnomi și animale care vorbesc - și include fermecări, de obicei reprezentate ca o succesiune improbabilă de evenimente. În limbajul contemporan, precum și în afara contextului literar, termenul este folosit pentru a descrie ceva care este legat de prințese. Din acest motiv, există expresii precum „un sfârșit de basm” - un sfârșit fericit - sau „o poveste de poveste”, deși nu toate poveștile din această clasă se încheie cu un final fericit. În mod similar, sub aspectul colocvial, un „basm” poate fi asociat cu orice poveste bizară și extraordinară. În general, aceste tipuri de povești tind să apeleze la copiii mici, amestecându-i rapid și ușor personajele arhetipale din fiecare poveste.
În culturile în care demonii și vrăjitoarele sunt percepute ca ființe reale, basmele pot fi amestecate cu genul legendelor, în care contextul este perceput, atât de narator, cât și de ascultători, ca și cum ar fi o realitate istorică. Cu toate acestea, spre deosebire de legende și epopee, care tind să aibă referiri superficiale la religie și la locuri, oameni și evenimente reale, aceste tipuri de povești au loc într-o perioadă nedeterminată („A fost odată”, „A fost odată” ) mai mult decât într-un moment precis.
Basmele se găsesc în formă orală sau literară. Încercarea de a detalia cu exactitate dezvoltarea sa istorică este o sarcină dificilă, deoarece numai formele scrise au reușit să supraviețuiască în timp. Cu toate acestea, măcar dovezile scrise oferă o indicație că basmele există de mii de ani, deși poate nu sunt recunoscute de la bun început ca gen propriu; termenul „basm” le-a fost aplicat din lucrarea Madame d’Aulnoy, care a propus numele francofon „Contes des Fées”.
Multe dintre aceste povești au evoluat în modul în care sunt cunoscute astăzi din povești care au o sută de ani, au apărut cu multiple variații și culese de folcloriști.3 Chiar basmele și lucrările derivate continuă să fie scrise din același gen. Folcloriștii au clasificat basmele în diferite moduri; Printre cele mai notabile grupări se numără sistemul Aarne-Thompson și analiza morfologică a savantului Vladimir Propp. Pe de altă parte, alți folcloriști au interpretat sensul poveștilor, dar nu există nicio mișcare intelectuală care să abordeze sensul acestor tipuri de povești.
Deși primele povești au fost destinate în primul rând publicului pentru adulți și, într-o măsură mai mică, copiilor, au început să fie asociate cu sugari din scrierile Preționiștilor. De când frații Grimm și-au intitulat colecția Kinder- und Hausmärchen (traducere literală: „Povești pentru copii și cămin”), legătura cu copiii s-a consolidat de-a lungul anilor.
Articol în lucru! Va urma!
(3193 de 71.684 bytes)
Artículo en las obras! ¡Seguirá!
Article in the works! Will follow!