What Does Putin Want?

What Does Putin Want?

By Rostislav Ishchenko

What Does Putin Want?

By Rostislav Ishchenko

April 22, 2015 "Information Clearing House" - It’s gratifying that “patriots” did not instantly blame Putin for the failure to achieve a full-scale rout of Ukrainian troops in Donbass in January and February, or for Moscow’s consultations with Merkel and Hollande.

Even so, they still are still impatient for a victory. The most radical are convinced that Putin will “surrender Novorossiya” just the same. And the moderates are afraid that he will as soon as the next truce is signed (if that happens) out of the need to regroup and replenish Novorossiya’s army (which actually could have been done without disengagement from military operations), to come to terms with the new circumstances on the international front, and to get ready for new diplomatic battles.

In fact, despite all the attention that political and/or military dilettantes (the Talleyrands and the Bonapartes of the Internet) are paying to the situation in Donbass and the Ukraine in general, it is only one point on a global front: the outcome of the war is being decided not at the Donetsk airport or in the hills outside Debaltsevo, but at offices on Staraya Square1 and Smolenskaya Square,2 at offices in Paris, Brussels and Berlin. Because military action is only one of the many components of the political quarrel.

It is the harshest and the final component, which carries great risk, but the matter doesn’t start with war and it doesn’t end with war. War is only an intermediate step signifying the impossibility of compromise. Its purpose is to create new conditions whereby compromise is possible or to show that there is no longer any need for it, with the disappearance of one side of the conflict. When it is time for compromise, when the fighting is over and the troops go back to their barracks and the generals begin writing their memoirs and preparing for the next war, that is when the real outcome of the confrontation is determined by politicians and diplomats at the negotiating table.

Political decisions are not often understood by the general population or the military. For example, during the Austro-Prussian war of 1866, Prussian chancellor Otto Von Bismarck (later chancellor of the German Empire) disregarded the persistent requests of King Wilhelm I (the future German Emperor) and the demands of the Prussian generals to take Vienna, and he was absolutely correct to do so. In that way he accelerated peace on Prussia’s terms and also ensured that Austro-Hungary forever (well, until its dismemberment in 1918) became a junior partner for Prussia and later the German Empire.

To understand how, when and on what conditions military activity can end, we need to know what the politicians want and how they see the conditions of the postwar compromise. Then it will become clear why military action turned into a low-intensity civil war with occasional truces, not only in the Ukraine but also in Syria.

Obviously, the views of Kiev politicians are of no interest to us because they don’t decide anything. The fact that outsiders govern the Ukraine is no longer concealed. It doesn’t matter whether the cabinet ministers are Estonian or Georgian; they are Americans just the same. It would also be a big mistake to take an interest in how the leaders of the Donetsk People’s Republic (DPR) and the Lugansk People’s Republic (LNR) see the future. The republics exist only with Russian support, and as long as Russia supports them, Russia’s interests have to be protected, even from independent decisions and initiatives. There is too much at stake to allow [Alexander] Zakharchenko or [Igor] Plotnitzky, or anyone else for that matter, to make independent decisions.

Nor are we interested in the European Union’s position. Much depended on the EU until the summer of last year, when the war could have been prevented or stopped at the outset. A tough, principled antiwar stance by the EU was needed. It could have blocked U.S. initiatives to start the war and would have turned the EU into a significant independent geopolitical player. The EU passed on that opportunity and instead behaved like a faithful vassal of the United States.

As a result, Europe stands on the brink of frightful internal upheaval. In the coming years, it has every chance of suffering the same fate as the Ukraine, only with a great roar, great bloodshed and less chance that in the near future things will settle down – in other words, that someone will show up and put things in order.

In fact, today the EU can choose whether to remain a tool of the United States or to move closer to Russia. Depending on its choice, Europe can get off with a slight scare, such as a breakup of parts of its periphery and possible fragmentation of some countries, or it could collapse completely. Judging by the European elites’ reluctance to break openly with the United States, collapse is almost inevitable.

What should interest us is the opinions of the two main players that determine the configuration of the geopolitical front and in fact are fighting for victory in the new generation of war – the network-centric Third World War. These players are the United States and Russia.

The U.S. position is clear and transparent. In the second half of the 1990s, Washington missed its only opportunity to reform the Cold War economy without any obstacles and thereby avoid the looming crisis in a system whose development is limited by the finite nature of planet Earth and its resources, including human ones, which conflicts with the need to endlessly print dollars.

After that, the United States could prolong the death throes of the system only by plundering the rest of the world. At first, it went after Third World countries. Then it went for potential competitors. Then for allies and even close friends. Such plundering could continue only as long as the United States remained the world’s undisputed hegemon.

Thus when Russia asserted its right to make independent political decisions – decisions of not global but regional import – , a clash with the United States became inevitable. This clash cannot end in a compromise peace.

For the United States, a compromise with Russia would mean a voluntary renunciation of its hegemony, leading to a quick, systemic catastrophe – not only a political and economic crisis but also a paralysis of state institutions and the inability of the government to function. In other words, its inevitable disintegration.

But if the United States wins, then it is Russia that will experience systemic catastrophe. After a certain type of “rebellion,” Russia’s ruling classes would be punished with asset liquidation and confiscation as well as imprisonment. The state would be fragmented, substantial territories would be annexed, and the country’s military might would be destroyed.

So the war will last until one side wins. Any interim agreement should be viewed only as a temporary truce – a needed respite to regroup, to mobilize new resources and to find (i.e., to poach) additional allies.

To complete the picture of the situation, we only need Russia’s position. It is essential to understand what the Russian leadership wants to achieve, particularly the president, Vladimir Putin. We are talking about the key role that Putin plays in the organization of the Russian power structure. This system is not authoritarian, as many assert, but rather authoritative – meaning it is based not on legislative consolidation of autocracy but on the authority of the person who created the system and, as the head of it, makes it work effectively.

During Putin’s 15 years in power, despite the difficult internal and external situation, he has tried to maximize the role of the government, the legislative assembly, and even the local authorities. These are entirely logical steps that should have given the system completeness, stability, and continuity. Because no politician can rule forever, political continuity, regardless of who comes to power, is the key to a stable system.

Unfortunately, fully autonomous control, namely the ability to function without the president’s oversight, hasn’t been achieved. Putin remains the key component of the system because the people put their trust in him personally. They have far less trust in the system, as represented by public authorities and individual agencies.

Thus Putin’s opinions and political plans become the decisive factor in areas such as Russia’s foreign policy. If the phrase “without Putin, there is no Russia” is an exaggeration, then the phrase “what Putin wants, Russia also wants” reflects the situation quite accurately in my opinion.

First, let’s note that the man who for 15 years has carefully guided Russia to its revival has done so in conditions of U.S. hegemony in world politics along with significant opportunities for Washington to influence Russia’s internal politics. He had to understand the nature of the fight and his opponent. Otherwise, he wouldn’t have lasted so long.

The level of confrontation that Russia allowed itself to get into with the United States grew very slowly and up to a certain point went unnoticed. For example, Russia did not react at all to the first attempt at a color revolution in the Ukraine in 2000-2002 (the Gongadze case,3 the Cassette Scandal,4 and the Ukraine without Kuchma protest5).

Russia took an opposing position but did not actively intervene in the coups that took place from November 2003 to January 2004 in Georgia and from November 2004 to January 2005 in the Ukraine. In 2008, in Ossetia and Abkhazia, Russia used its troops against Georgia, a U.S. ally. In 2012, in Syria, the Russian fleet demonstrated its readiness to confront the United States and its NATO allies.

In 2013, Russia began taking economic measures against [Victor] Yanukovych’s regime, which contributed to his realization of the harmfulness of signing an association agreement [with the EU].

Moscow could not have saved the Ukraine from the coup because of the baseness, cowardice, and stupidity of the Ukraine’s leaders – not only Yanukovych but all of them without exception. After the armed coup in Kiev in February 2014, Russia entered into open confrontation with Washington. Before that, the conflicts were interspersed with improved relations, but at the beginning of 2014 relations between Russia and the United States deteriorated swiftly and almost immediately reached the point where war would have been declared automatically in the prenuclear era.

Thus at any given time Putin engaged in precisely the level of confrontation with the United States that Russia could handle. If Russia isn’t limiting the level of confrontation now, it means Putin believes that, in the war of sanctions, the war of nerves, the information war, the civil war in the Ukraine, and the economic war, Russia can win.

This is the first important conclusion about what Putin wants and what he expects. He expects to win. And considering that he takes a meticulous approach and strives to anticipate any surprises, you can be sure that when the decision was made not to back down under pressure from the United States, but to respond, the Russian leadership had a double, if not a triple, guarantee of victory.

I would like to point out that the decision to enter into a conflict with Washington was not made in 2014, nor was it made in 2013. The war of August 8, 2008, was a challenge that the United States could not leave unpunished. After that, every further stage of the confrontation only raised the stakes. From 2008 to 2010, the United States’ capability – not just military or economic but its overall capability – has declined, whereas Russia’s has improved significantly. So the main objective was to raise the stakes slowly rather than in explosive fashion. In other words, an open confrontation in which all pretences are dropped and everyone understands that a war is going on had to be delayed as long as possible. But it would have been even better to avoid it altogether.

With every passing year, the United States became weaker while Russia became stronger. This process was natural and impossible to arrest, and we could have projected with a high degree of certainty that by 2020 to 2025, without any confrontation, the period of U.S. hegemony would have ended, and the United States would then be best advised to think about not how to rule the world, but how to stave off its own precipitous internal decline.

Thus Putin’s second desire is clear: to keep the peace or the appearance of peace as long as possible. Peace is advantageous for Russia because in conditions of peace, without enormous expense, it obtains the same political result but in a much better geopolitical situation. That is why Russia continually extends the olive branch. Just as the Kiev junta will collapse in conditions of peace in Donbass, in conditions of world peace, the military-industrial complex and the global financial system created by the United States are doomed to self-destruct. In this way, Russia’s actions are aptly described by Sun Tzu’s maxim “The greatest victory is that which requires no battle.”

It is clear that Washington is not run by idiots, no matter what is said on Russian talk shows or written on blogs. The United States understands precisely the situation it is in. Moreover, they also understand that Russia has no plans to destroy them and is really prepared to cooperate as an equal. Even so, because of the political and socioeconomic situation in the United States, such cooperation is not acceptable to them. An economic collapse and a social explosion are likely to occur before Washington (even with the support of Moscow and Beijing) has time to introduce the necessary reforms, especially when we consider that the EU will have to undergo reform at the same time. Moreover, the political elite who have emerged in the United States in the past 25 years have become accustomed to their status as the owners of the world. They sincerely don’t understand how anyone can challenge them.

For the ruling elite in the United States (not so much the business class but the government bureaucracy), to go from being a country that decides of the fate of inferior peoples to one that negotiates with them on an equal footing is intolerable. It is probably tantamount to offering Gladstone or Disraeli the post of prime minister of the Zulu Kingdom under Cetshwayo kaMpande. And so, unlike Russia, which needs peace to develop, the United States regards war as vital.

In principle, any war is a struggle for resources. Typically, the winner is the one that has more resources and can ultimately mobilize more troops and build more tanks, ships, and planes. Even so, sometimes those who are strategically disadvantaged can turn the situation around with a tactical victory on the battlefield. Examples include the wars of Alexander the Great and Frederick the Great, as well as Hitler’s campaign of 1939-1940.

Nuclear powers cannot confront each other directly. Therefore, their resource base is of paramount importance. That is exactly why Russia and the United States have been in a desperate competition for allies over the past year. Russia has won this competition. The United States can count only the EU, Canada, Australia, and Japan as allies (and not always unconditionally so), but Russia has managed to mobilize support from the BRICS, to gain a firm foothold in Latin America, and to begin displacing the United States in Asia and North Africa.

Of course, it’s not patently obvious, but if we consider the results of votes at the UN, assuming that a lack of official support for the United States means dissent and thus support for Russia, it turns out that the countries aligned with Russia together control about 60% of the world’s GDP, have more than two-thirds of its population, and cover more than three-quarters of its surface. Thus Russia has been able to mobilize more resources.

In this regard, the United States had two tactical options. The first seemed to have great potential and was employed by it from the early days of the Ukrainian crisis.

It was an attempt to force Russia to choose between a bad situation and an even worse one. Russia would be compelled to accept a Nazi state on its borders and therefore a dramatic loss of international authority and of the trust and support of its allies, and after a short time would become vulnerable to internal and external pro-U.S. forces, with no chance of survival. Or else it could send its army into the Ukraine, sweep out the junta before it got organized, and restore the legitimate government of Yanukovych. That, however, would have brought an accusation of aggression against an independent state and of suppression of the people’s revolution. Such a situation would have resulted in a high degree of disapproval on the part of Ukrainians and the need to constantly expend significant military, political, economic, and diplomatic resources to maintain a puppet regime in Kiev, because no other government would have been possible under such conditions.

Russia avoided that dilemma. There was no direct invasion. It is Donbass that is fighting Kiev. It is the Americans who have to devote scarce resources to the doomed puppet regime in Kiev, while Russia can remain on the sidelines making peace proposals.

So now the United States is employing the second option. It’s as old as the hills. That which cannot be held, and will be taken by the enemy, must be damaged as much as possible so that the enemy’s victory is more costly than defeat, as all its resources are used to reconstruct the destroyed territory. The United States has therefore ceased to assist the Ukraine with anything more than political rhetoric while encouraging Kiev to spread civil war throughout the country.

The Ukrainian land must burn, not only in Donetsk and Lugansk but also in Kiev and Lvov. The task is simple: to destroy the social infrastructure as much as possible and to leave the population at the very edge of survival. Then the population of the Ukraine will consist of millions of starving, desperate and heavily armed people who will kill one another for food. The only way to stop this bloodbath would be massive international military intervention in the Ukraine (the militia on its own will not be sufficient) and massive injections of funds to feed the population and to reconstruct the economy until the Ukraine can begin to feed itself.

It is clear that all these costs would fall on Russia. Putin correctly believes that not only the budget, but also public resources in general, including the military, would in this case be overstretched and possibly insufficient. Therefore, the objective is not to allow the Ukraine to explode before the militia can bring the situation under control. It is crucial to minimize casualties and destruction and to salvage as much of the economy as possible and the infrastructure of the large cities so that the population somehow survives and then the Ukrainians themselves will take care of the Nazi thugs.

At this point an ally appears for Putin in the form of the EU. Because the United States always tried to use European resources in its struggle with Russia, the EU, which was already weakened, reaches the point of exhaustion and has to deal with its own long-festering problems.

If Europe now has on its eastern border a completely destroyed Ukraine, from which millions of armed people will flee not only to Russia but also to the EU, taking with them delightful pastimes such as drug trafficking, gunrunning, and terrorism, the EU will not survive. The people’s republics of Novorossiya will serve as a buffer for Russia, however.

Europe cannot confront the United States, but it is deathly afraid of a destroyed Ukraine. Therefore, for the first time in the conflict, Hollande and Merkel are not just trying to sabotage the U.S. demands (by imposing sanctions but not going too far), but they are also undertaking limited independent action with the aim of achieving a compromise – maybe not peace but at least a truce in the Ukraine.

If the Ukraine catches fire, it will burn quickly, and if the EU has become an unreliable partner that is ready if not to move into Russia’s camp then at least to take a neutral position, Washington, faithful to its strategy, would be obliged to set fire to Europe.

It is clear that a series of civil and interstate wars on a continent packed with all sorts of weapons, where more than half a billion people live, is far worse than a civil war in the Ukraine. The Atlantic separates the United States from Europe. Even Britain could hope to sit it out across the Channel. .But Russia and the EU share a very long [sic] border.

It is not at all in Russia’s interests to have a conflagration stretching from the Atlantic to the Carpathian Mountains when the territory from the Carpathians to the Dnieper is still smoldering. Therefore, Putin’s other objective is, to the extent possible, to prevent the most negative effects of a conflagration in the Ukraine and a conflagration in Europe. Because it is impossible to completely prevent such an outcome (if the United States wants to ignite the fire, it will), it is necessary to be able to extinguish it quickly to save what is most valuable.

Thus, to protect Russia’s legitimate interests, Putin considers peace to be of vital importance, because it is peace that will make it possible to achieve this goal with maximum effect at minimum cost. But because peace is no longer possible, and the truces are becoming more theoretical and fragile, Putin needs the war to end as quickly as possible.

But I do want to stress that if a compromise could have been reached a year ago on the most favorable terms for the West (Russia would have still obtained its goals, but later – a minor concession), it is no longer possible, and the conditions are progressively worsening. Ostensibly, the situation remains the same; peace on almost any conditions is still beneficial for Russia. Only one thing has changed, but it is of the utmost importance: public opinion. Russian society longs for victory and retribution. As I pointed out above, Russian power is authoritative, rather than authoritarian; therefore, public opinion matters in Russia, in contrast to the “traditional democracies.”

Putin can maintain his role as the linchpin of the system only as long as he has the support of the majority of the population. If he loses this support, because no figures of his stature have emerged from Russia’s political elite, the system will lose its stability. But power can maintain its authority only as long as it successfully embodies the wishes of the masses. Thus the defeat of Nazism in the Ukraine, even if it is diplomatic, must be clear and indisputable – only under such conditions is a Russian compromise possible.

Thus, regardless of Putin’s wishes and Russia’s interests, given the overall balance of power, as well as the protagonists’ priorities and capabilities, a war that should have ended last year within the borders of the Ukraine will almost certainly spill over into Europe. One can only guess who will be more effective – the Americans with their gas can or the Russians with their fire extinguisher? But one thing is absolutely clear: the peace initiatives of the Russian leaders will be limited not by their wishes but their actual capabilities. It is futile to fight either the wishes of the people or the course of history; but when they coincide, the only thing a wise politician can do is to understand the wishes of the people and the direction of the historical process and try to support it at all costs.

The circumstances described above make it extremely unlikely that the proponents of an independent state of Novorossiya will see their wishes fulfilled. Given the scale of the coming conflagration, determining the fate of the Ukraine as a whole is not excessively complicated but, at the same time, it will not come cheap.

It is only logical that the Russian people should ask: if Russians, whom we rescued from the Nazis, live in Novorossiya, why do they have to live in a separate state? If they want to live in a separate state, why should Russia rebuild their cities and factories? To these questions there is only one reasonable answer: Novorossiya should become part of Russia (especially since it has enough fighters, although the governing class is problematic). Well, if part of the Ukraine can join Russia, why not all of it? Especially as in all likelihood by the time this question is on the agenda, the European Union will no longer be an alternative to the Eurasian Union [for the Ukraine].

Consequently, the decision to rejoin Russia will be made by a united federated Ukraine and not by some entity without a clear status. I think that it is premature to redraw the political map. Most likely the conflict in the Ukraine will be concluded by the end of the year. But if the United States manages to extend the conflict to the EU (and it will try), the final resolution of territorial issues will take at least a couple of years and maybe more.

In any situation we benefit from peace. In conditions of peace, as Russia’s resource base grows, as new allies (former partners of the United States) go over to its side, and as Washington becomes progressively marginalized, territorial restructuring will become far simpler and temporarily less significant, especially for those being restructured.

Notes:

1 Moscow street where the headquarters of the Presidential Administration of Russia is located.

2 Moscow square where Russia’s Ministry of Foreign Affairs is located.

3 Georgiy Gongadze was a Georgian-born Ukrainian journalist and film director who was kidnapped and murdered in 2000.

4 The Cassette Scandal erupted in 2000 with the release of audiotapes on which Leonid Kuchma allegedly discussed the need to silence Gongadze for reporting on high-level corruption.

5 As a result of the Cassette Scandal, a mass anti-Kuchma protest took place in the Ukraine in 2000-2001.

Visit the Saker's website http://thesaker.is

Ce inseamna Putin Vrei?

Prin Rostislav Ishchenko

Ce inseamna Putin vrea?

Prin Rostislav Ishchenko

22 aprilie 2015 " Informații Clearing House " - Este îmbucurător faptul că "patrioții" nu au dat vina imediat Putin pentru eșecul de a obține o fugă pe scară largă a trupelor ucrainene în Donbass, în ianuarie și februarie, sau pentru consultări Moscovei cu Merkel și Hollande.

Chiar și așa, ei încă mai sunt încă nerăbdător pentru o victorie. Cele mai radicală sunt convinși că Putin va "preda Novorusia" la fel. Și moderații se tem că el va de îndată ce armistițiul următorul este semnat (dacă acest lucru se întâmplă) din nevoia de a regrupa și reface armata Novorusia (care de fapt ar fi putut face fără dezangajarea din operațiuni militare), sa se ​​impace cu noile circumstanțe de pe plan internațional, și să se pregătească pentru noi lupte diplomatice.

De fapt, în ciuda tuturor atenția că diletanți politice și / sau militare (Talleyrands și Bonapartes de Internet) sunt de plată la situația din Donbass și Ucraina, în general, este doar un punct pe un front la nivel mondial: rezultatul războiul este decis să nu la aeroport Donetsk sau pe dealurile din afara Debaltsevo, dar la birouri pe Staraya Piața 1 și Smolenskaya Square, 2 la birourile din Paris, Bruxelles și Berlin. Pentru ca acțiunea militară este doar una dintre numeroasele componente ale cearta politic.

Este mai dure, iar componenta final, care poarta mare risc, dar problema nu începe cu războiul și nu se termină cu război. War este doar un pas intermediar semnifica imposibilitatea de compromis. Scopul său este de a crea condiții noi în care compromisul este posibil sau pentru a demonstra că nu mai este necesar pentru aceasta, cu dispariția de o parte a conflictului. Când este timpul pentru compromis, atunci când lupta este de peste și trupele du-te înapoi în cazărmi și generalii începe scrie memoriile lor și pregătirea pentru următorul război, că este în cazul în care rezultatul real al confruntării este determinată de politicieni și diplomați la la masa negocierilor.

Deciziile politice nu sunt adesea înțelese de către populația generală sau militare. De exemplu, în timpul războiului austro-prusac din 1866, cancelarul prusac Otto von Bismarck (mai târziu cancelar al Imperiului German) ignorat cererile persistente ale regelui Wilhelm I (viitoarea german Împăratului), precum și cerințele generalilor prusaci să ia Viena, iar el a fost absolut corect să facă acest lucru. În acest fel, el a accelerat pace în condiții de Prusia și, de asemenea asigurat că Austro-Ungaria pentru totdeauna (bine, până la dezmembrare în 1918) a devenit un partener junior pentru Prusia și mai târziu Imperiul German.

Pentru a înțelege cum, când și în ce condiții activitate militară se poate termina, trebuie să știm ce vrea politicienii și modul în care acestea se vedea condițiile compromis postbelice.Atunci va deveni clar de ce o acțiune militară transformat într-un război civil de intensitate scăzută cu armistiții ocazionale, nu numai în Ucraina, dar și în Siria.

Evident, punctele de vedere ale politicienilor de la Kiev nu sunt de interes pentru noi pentru că nu decid nimic. Faptul că afară reglementează Ucraina nu mai este ascuns. Nu contează dacă miniștrii cabinetului sunt estoniana sau georgian; ei sunt americani la fel. Ar fi, de asemenea, o mare greșeală să se intereseze în modul în care liderii Republicii Donetsk Poporului (DPR) și Republica Populară Lugansk (LNR) a se vedea viitorul.Republicile exista doar cu sprijin rusesc, și atâta timp cât Rusia îi sprijină, interesele Rusiei trebuie să fie protejate, chiar de decizii și inițiative independente. Nu este prea mult în joc, pentru a permite [Alexander] Zakharchenko sau [Igor] Plotnitzky, sau oricine altcineva pentru care contează, de a lua decizii independente.

Nici nu suntem interesați în poziție a Uniunii Europene. Mult depinde de UE până în vara anului trecut, când războiul ar fi putut fi prevenite sau oprită de la bun început. A fost nevoie de o poziție dură antirăzboi, principială de UE. Ar fi putut blocat inițiative din SUA pentru a începe războiul și s-ar fi transformat UE într-un actor geopolitic important independent. UE a trecut pe această posibilitate și, în loc sa comportat ca un vasal credincios al Statelor Unite.

Ca urmare, Europa se află la un pas de răsturnare interne înspăimântător. În următorii ani, ea are toate șansele de a suferi aceeași soartă ca și Ucraina, doar cu un vuiet mare, mare vărsare de sânge și mai puțin noroc că în apropiere de lucrurile viitoare vor așeza - cu alte cuvinte, că cineva va apărea și pune lucrurile în ordine.

De fapt, astăzi UE poate alege dacă să rămână un instrument al Statelor Unite sau de a se apropia de Rusia.

În funcție de alegerea sa, Europa poate obține de pe cu o ușoară speria, cum ar fi o despartire de părți ale periferiei sale și posibila fragmentare a unor țări, sau ar putea prăbuși complet. Judecând după reticența elitele europene pentru a rupe deschis cu Statele Unite, colaps este aproape inevitabil.

Ce ar trebui să ne intereseze este avizele doi jucători principali care determină configurația din față geopolitice și, de fapt, se luptă pentru victorie în noua generație de război --centrice rețea Treilea Război Mondial. Acești jucători sunt Statele Unite și Rusia.

Poziția Statelor Unite este clar și transparent. În a doua jumătate a anilor 1990, Washington a ratat doar sa oportunitate de a reforma economia Războiului Rece, fără obstacole și, prin urmare evita criza profileaza într-un sistem a cărui dezvoltare este limitată de caracterul finit al planetei Pământ și a resurselor sale, inclusiv cele umane, care intră în conflict cu nevoia de a imprima nesfârșit de dolari.

După aceea, Statele Unite ar putea prelungi chinurile morții sistemului doar prin jefuirea restului lumii. La început, acesta a plecat după ce țările lumii a treia. Apoi s-au potențialii concurenți. Apoi, pentru aliați și chiar prieteni apropiați. O astfel de jaf ar putea continua atâta timp cât Statele Unite a rămas hegemon necontestat din lume.

Astfel, atunci când Rusia a afirmat dreptul de a lua decizii politice independente - deciziile import nu global ci regional -, un conflict cu Statele Unite a devenit inevitabilă. Acest conflict nu se poate termina într-o pace de compromis.

Pentru Statele Unite ale Americii, un compromis cu Rusia ar însemna o renunțare voluntară de hegemonia, ceea ce duce la o catastrofă rapid, sistemice - nu numai o criză politică și economică, ci, de asemenea, o paralizie a instituțiilor de stat și incapacitatea guvernului de a funcționa. Cu alte cuvinte, dezintegrarea ei inevitabil.

Dar dacă Statele Unite câștigă, atunci este Rusia, care va avea catastrofă sistemică. După un anumit tip de "rebeliune", clasele dominante Rusiei va fi pedepsit cu lichidarea activelor și confiscarea, precum și închisoarea. Statul ar fi fragmentată, teritorii substanțiale va fi anexată, iar militară a țării ar putea să fie distrus.

Deci, războiul va dura până pune o parte. Orice acord interimar ar trebui să fie văzute doar ca un armistițiu temporar - un răgaz necesar să se regrupeze, de a mobiliza noi resurse și pentru a găsi (de exemplu, pentru a bracona) aliați suplimentare.

Pentru a completa imaginea situației, avem nevoie doar poziția Rusiei. Este esențial să înțelegem ce conducerea rus dorește să realizeze, în special președintele, Vladimir Putin.Vorbim despre rolul cheie pe care Putin îl joacă în organizarea structurii de putere din Rusia. Acest sistem nu este autoritar, cât mai multe afirma, ci mai degrabă de autoritate - ceea ce înseamnă că nu se bazează pe consolidarea legislativă de autocrație, ci pe autoritatea persoanei care a creat sistemul și, ca șef de ea, face să funcționeze eficient.

În timpul lui Putin 15 ani la putere, în ciuda situației interne și externe dificil, el a încercat să maximizeze rolul guvernului, adunarea legislativă, și chiar autoritățile locale. Aceștia sunt pași în întregime logice care ar fi trebuit să sistem complet, stabilitatea, continuitatea și. Pentru ca nici un politician nu se poate pronunța pentru totdeauna, continuitate politică, indiferent de cine vine la putere, este cheia pentru un sistem stabil.

Din păcate, complet autonom de control, și anume capacitatea de a funcționa fără supraveghere președintelui, nu a fost atins. Putin rămâne componenta cheie a sistemului, deoarece oamenii își pun încrederea în el personal. Ei au mult mai puțin încrederea în sistemul, așa cum este reprezentat de către autoritățile publice și agenții individuale.

Astfel, opiniile lui Putin și planurile politice devenit factorul decisiv în domenii cum ar fi politica externă a Rusiei. În cazul în care expresia "fără Putin, nu există nici Rusia" este o exagerare, apoi expresia "ce vrea Putin, Rusia, de asemenea, dorește" reflectă situația destul de exact, în opinia mea.

În primul rând, să rețineți că omul care timp de 15 ani a condus cu atenție Rusia la renașterea ei a făcut acest lucru în condiții de hegemoniei americane în politica mondială, împreună cu oportunități semnificative de la Washington pentru a influența politica internă din Rusia. El a trebuit să înțeleagă natura luptei și adversarul său. În caz contrar, el nu ar fi durat atât de mult timp.

Nivelul de confruntare care Rusia se lasă să intre în cu Statele Unite a crescut foarte lent și până la un anumit punct a trecut neobservat. De exemplu, Rusia nu a reacționat deloc la prima încercare, la o revoluție de culoare în Ucraina, în 2000-2002 (cazul Gongadze, 3Scandal casete, 4 și protestul Ucraina fără Kucima 5 ).

Rusia a luat o poziție opusă, dar nu a intervenit activ în lovituri de stat care au avut loc între noiembrie 2003 și ianuarie 2004 Georgia și din noiembrie 2004 până în ianuarie 2005, în Ucraina. În 2008, în Osetia și Abhazia, Rusia a folosit trupele împotriva Georgiei, un aliat al Statelor Unite. În 2012, în Siria, flota rusă a demonstrat că este gata să se confrunte cu Statele Unite și aliații săi din NATO.

În 2013, Rusia a început să ia măsuri economice împotriva [Victor] regimul lui Ianukovici, care a contribuit la realizarea lui a nocivității semnării unui acord de asociere [cu UE].

Moscova nu a putut fi salvat Ucraina de la lovitura de stat din cauza ticăloșie, lașitate, și prostia din liderii Ucrainei - nu numai Ianukovici dar toate acestea fără excepție. După lovitura de stat armat de la Kiev, în februarie 2014, Rusia a intrat în confruntare deschisă cu Washingtonul. Înainte de aceasta, conflictele au fost intercalate cu îmbunătățirea relațiilor, dar la începutul lui 2014 relațiile dintre Rusia și Statele Unite deteriorat rapid și aproape a ajuns imediat în punctul în care războiul ar fi fost declarate în mod automat în epoca prenuclear.

Astfel, la un moment dat Putin implicat în exact nivelul de confruntare cu Statele Unite, care Rusia ar putea ocupa. În cazul în care Rusia nu este limitând nivelul de confruntare acum, înseamnă Putin consideră că, în războiul de sancțiuni, războiul nervilor, războiul informațional, războiul civil în Ucraina, și războiul economic, Rusia poate câștiga.

Aceasta este prima concluzie importante despre ceea ce vrea Putin și ce se așteaptă. El se așteaptă să câștige. Și având în vedere că el are o abordare meticulos și se străduiește să anticipa nici surprize, puteți fi siguri că nu atunci când sa luat decizia să renunțe sub presiune din Statele Unite ale Americii, dar pentru a răspunde, conducerea rusă a avut o dublă, în cazul în care nu o triplu, garanție de victorie.

Aș dori să subliniez faptul că decizia de a intra într-un conflict cu Washingtonul nu a fost făcută în 2014, nici nu a fost făcut în 2013. Războiul din 8 august 2008, a fost o provocare pe care Statele Unite nu a putut pleca nepedepsit. După aceea, fiecare etapă ulterioară a confruntării invocat doar miza. Din 2008 până în 2010, capacitatea de Statele Unite ale Americii "- nu doar militar sau economic, ci capacitatea sa de ansamblu - a scăzut, în timp ce lui Rusia sa îmbunătățit semnificativ. Astfel, obiectivul principal a fost de a ridica miza încet, mai degrabă decât în mod exploziv. Cu alte cuvinte, o confruntare deschisă în care toate pretexte sunt abandonate și toată lumea înțelege că un război se întâmplă a trebuit să fie amânată cât mai mult. Dar ar fi fost mai bine să-l evite cu totul.

Cu fiecare an care trece, Statele Unite au devenit mai puternic în timp ce Rusia a devenit mai puternică. Acest proces a fost firesc și imposibil să-l aresteze, și am fi putut proiectat cu un grad ridicat de certitudine că, până în 2020-2025, fără nici o confruntare, perioada de hegemoniei americane s-ar fi încheiat, iar Statele Unite vor fi cel mai bine sfătuiți să se gândească despre cum nu pentru a conduce lumea, dar cum să suficient pentru a opri propriul declin abrupt intern.

Astfel, în al doilea rând dorința lui Putin este clar: de a menține pacea sau apariția de pace, atâta timp cât posibil. Pacea este avantajos pentru Rusia, deoarece în condiții de pace, fără cheltuieli enorme, se obține același rezultat politic, ci într-o situație geopolitică mult mai bine. Acesta este motivul pentru Rusia se extinde continuu ramura de măslin.Așa cum junta Kiev va prăbuși în condiții de pace în Donbass, în condiții de pace în lume, complexul militar-industrial și a sistemului financiar global creat de către Statele Unite sunt sortite sa se ​​autodistruga. În acest fel, acțiunile Rusiei sunt descrise pe bună dreptate de către Maxim Sun Tzu "Cea mai mare victorie este cea care nu necesita luptă."

Este clar că Washingtonul nu este condus de idioți, indiferent de ceea ce se spune pe talk-show-ruse sau scrise pe bloguri. Statele Unite ale Americii înțelege exact situația este în. Mai mult decât atât, ei înțeleg de asemenea că Rusia nu are planuri de a le distruge și este într-adevăr pregătită să coopereze ca un egal. Chiar și așa, din cauza situației politice și socio-economice în Statele Unite, o astfel de cooperare nu este acceptabil pentru ei. Un colaps economic și o explozie socială este probabil să apară înainte Washington (chiar cu sprijinul Moscova și Beijing), are timp pentru a introduce reformele necesare, mai ales dacă luăm în considerare că UE va trebui să se supună reformă în același timp. Mai mult decât atât, elita politică, care au apărut în Statele Unite în ultimii 25 de ani s-au obisnuit cu statutul lor de proprietari ai lumii. Ei sincer nu înțeleg cum cineva le poate contesta.

Pentru elita de guvernământ din Statele Unite ale Americii (nu atât de mult clasa business, dar birocrația guvernamentală), pentru a merge de la a fi o țară care decide de soarta popoarelor inferioare una care negociază cu ei pe picior de egalitate este intolerabil.Acesta este, probabil, echivalează cu a oferi Gladstone sau Disraeli postul de prim-ministru al Regatului Zulu sub Cetshwayo kaMpande. Și astfel, spre deosebire de Rusia, care are nevoie de pace să se dezvolte, Statele Unite ale Americii ceea ce privește războiul vital.

În principiu, orice război este o luptă pentru resurse. De obicei, câștigătorul este cel care are mai multe resurse și poate mobiliza în cele din urmă mai multe trupe și de a construi mai multe tancuri, nave, avioane și. Chiar și așa, uneori cei care sunt strategic defavorizate poate transforma situația în jurul valorii de cu o victorie tactică pe câmpul de luptă. Exemplele includ războaiele lui Alexandru cel Mare și Frederick cel Mare, precum și campania lui Hitler de 1939-1940.

Puteri nucleare nu se pot confrunta direct între ele. Prin urmare, baza lor de resurse este de o importanță capitală. Tocmai de aceea Rusia și Statele Unite au fost într-o competiție disperată pentru aliați pe parcursul anului trecut. Rusia a câștigat această competiție.Statele Unite ale Americii poate conta doar în UE, Canada, Australia, Japonia și în calitate de aliați (și nu întotdeauna necondiționat așa), dar Rusia a reușit să mobilizeze sprijin din țările BRICS, pentru a obține un punct de sprijin ferm în America Latină, precum și pentru a începe deplasarea Statele Unite ale Americii în Asia și Africa de Nord.

Desigur, nu e evident evident, dar dacă luăm în considerare rezultatele voturilor la ONU, presupunând că o lipsă de sprijin public pentru Statele Unite înseamnă de comun acord și suport pentru Rusia, astfel, se pare că țările aliniate cu comandă împreună Rusia aproximativ 60% din PIB-ul mondial, au mai mult de două treimi din populație, și acoperă mai mult de trei sferturi din suprafața sa. Astfel, Rusia a reușit să mobilizeze mai multe resurse.

În acest sens, Statele Unite au avut două opțiuni tactice. Primul părea să aibă un mare potențial și a fost angajat de aceasta din primele zile ale crizei ucrainene.

A fost o încercare de a forța Rusia să aleagă între o situație proastă și una chiar mai rău.Rusia va fi obligat să accepte o stare nazist la granițele sale și, prin urmare, o pierdere dramatica de autoritate internațională și a încrederea și sprijinul de aliații săi, și după o perioadă scurtă de timp ar deveni vulnerabil la pro-americane forțe interne și externe, cu nici o șansă de supraviețuire. Sau s-ar putea trimite armata sa în Ucraina, matura din junta înainte de a fost organizat, și de a restabili guvernul legitim de Ianukovici. Asta, cu toate acestea, s-ar fi adus o acuzație de agresiune împotriva unui stat independent și de suprimare a revoluției populare. O astfel de situație ar fi condus la un grad ridicat de dezaprobare din partea ucraineni și de necesitatea de a cheltui în mod constant militare importante, politic, economic, precum și resurse diplomatice pentru a menține un regim marionetă de la Kiev, pentru că nici un alt guvern ar fi fost posibil în astfel de condiții.

Rusia a evitat această dilemă. Nu a fost nici o invazie directă. Este Donbass că se luptă Kiev. Este americanii care trebuie să aloce resurse limitate regimului marionetă condamnat la Kiev, în timp ce Rusia poate rămâne pe margine fac propuneri de pace.

Deci, acum Statele Unite ale Americii este angajarea a doua opțiune. E la fel de vechi ca și dealuri. Ceea ce nu poate fi considerat, și vor fi luate de către inamic, trebuie să fie deteriorate cât mai mult posibil, astfel încât victoria inamicului este mai costisitoare decât înfrângere, așa cum toate resursele sale sunt folosite pentru a reconstrui teritoriul distrus.Prin urmare, Statele Unite ale Americii a încetat să ajute Ucraina, cu ceva mai mult de retorica politică încurajând în același timp Kiev să se răspândească război civil în toată țara.

Terenul ucrainean trebuie să ardă, nu numai în Donețk și Lugansk, dar și în Kiev și Lvov.Sarcina este simplu: de a distruge infrastructura socială cât mai mult posibil și să lase populația chiar la marginea supraviețuire. Apoi, populația Ucrainei va consta din milioane de înfometați, oameni disperați și puternic înarmați care vor ucide unul pe altul pentru alimente. Singura modalitate de a opri această baie de sânge ar fi intervenție masivă internațională militară din Ucraina (miliție pe cont propriu nu vor fi suficiente) și injecții masive de fonduri pentru a hrăni populația și de a reconstrui economia, până când Ucraina poate începe să se hrănească.

Este clar că toate aceste costuri ar cădea pe Rusia. Putin consideră corect că nu numai bugetul, dar și resursele publice în general, inclusiv militarii, ar fi suprasolicitate și, eventual, insuficient în acest caz. Prin urmare, obiectivul este de a nu permite Ucraina pentru a exploda înainte miliția poate aduce situația sub control. Este esențial să se reducă la minimum victime și distrugeri și de a salva cât mai mult a economiei în care este posibil și infrastructura din orașele mari, în așa fel încât populația supravietuieste cumva și apoi ucrainenii se vor avea grijă de huligani naziste.

În acest moment un aliat apare pentru Putin sub forma de UE. Deoarece Statele Unite ale Americii întotdeauna a încercat să folosească resursele europene în lupta sa cu Rusia, UE, care a fost deja slăbit, ajunge la punctul de epuizare și trebuie să se ocupe de propriile sale probleme de lungă purulente.

Dacă Europa are acum pe granița de est a distrus complet Ucraina, din care milioane de oameni înarmați va fugi, nu numai în Rusia, ci și pentru UE, luând cu ei distracțiile încântătoare, cum ar fi traficul de droguri, gunrunning, iar terorismul, UE nu va supraviețui.Republici Populară Novorusia va servi ca un tampon pentru Rusia, cu toate acestea.

Europa nu se poate confrunta cu Statele Unite, dar este de moarte frică de o Ucraina distrusa. Prin urmare, pentru prima dată în conflict, Hollande și Merkel nu sunt doar încercarea de a sabota cerințelor din SUA (prin impunerea de sancțiuni, dar nu merge prea departe), dar ele sunt, de asemenea, întreprinderea acțiune independentă limitată, cu scopul de a obține un compromis - poate nu pace dar cel puțin un armistițiu în Ucraina.

În cazul în care Ucraina ia foc, se va arde repede, iar în cazul în care UE a devenit un partener de încredere care este gata dacă nu să se mute în tabăra Rusiei atunci cel puțin să adopte o poziție neutră, Washington, fidel strategiei sale, ar fi obligat să dat foc în Europa.

Este clar că o serie de războaie civile și interstatale pe un continent plin cu tot felul de arme, în cazul în care trăiesc mai mult de jumătate de miliard de oameni, este mult mai rău decât un război civil în Ucraina. Atlantic separă Statele Unite din Europa. Chiar Marea Britanie ar putea spera să-l sta peste Canalul. Dar Rusia și UE împărtășesc o foarte lungă [sic] frontieră.

Nu este deloc în interesul Rusiei să aibă o conflagrație se întinde de la Atlantic la Munții Carpați, când teritoriul de la Carpați până la Nistru este încă mocnit. Prin urmare, un alt obiectiv lui Putin este, în măsura în care este posibil, pentru a preveni efectele cele mai negative ale unei conflagrații în Ucraina și o conflagrație din Europa. Deoarece este imposibil de a preveni complet un astfel de rezultat (în cazul în care Statele Unite doresc să aprindă focul, acesta va), este necesar să fie capabil să-l stinge repede pentru a salva ceea ce este cel mai valoros.

Astfel, pentru a proteja interesele legitime ale Rusiei, Putin consideră pace a fi de o importanță vitală, pentru că este pace, care va face posibilă pentru a atinge acest scop, cu efect maxim la costuri minime. Dar pentru că pacea nu mai este posibil, iar armistiții sunt din ce în ce mai teoretic și fragil, Putin are nevoie de război să se încheie cât mai repede posibil.

Dar eu vreau să subliniez că, dacă un compromis ar fi putut ajunge un an în urmă, pe condițiile cele mai favorabile pentru West (Rusia-ar fi obținut încă scopurile sale, dar mai târziu - o concesie minoră), nu mai este posibil, și condiții sunt progresiv agravarea.Aparent, situația rămâne aceeași; pace pe aproape orice condiții este încă benefic pentru Rusia. Doar un singur lucru sa schimbat, dar este extrem de important: opinia publică.Societatea rusă dorește pentru victorie și răzbunare. Așa cum am arătat mai sus, puterea rusă este autoritate, mai degrabă decât autoritar; Prin urmare, opinia publică contează în Rusia, în contrast cu "democrații tradiționale".

Putin poate menține rolul său ca pivotul a sistemului numai atâta timp cât el are sprijinul majorității populației. Dacă pierde acest sprijin, pentru că nu există cifre de statura lui au apărut de la elita politică a Rusiei, sistemul va pierde stabilitatea. Dar puterea poate menține autoritatea sa atât timp cât aceasta întruchipează cu succes dorințele maselor.Astfel, înfrângerea nazismului în Ucraina, chiar dacă aceasta este diplomatic, trebuie să fie clar și indiscutabil - numai în astfel de condiții este un compromis rus posibil.

Astfel, indiferent de dorințele lui Putin și interesele Rusiei, având în vedere echilibrul general al puterii, precum și prioritățile și capacitățile protagoniștilor, un război care ar fi trebuit să incheiat anul trecut în interiorul granițelor Ucrainei se va metamorfoza, aproape sigur peste în Europa. Se poate ghici doar cine va fi mai eficientă - americanii cu gaz lor poate sau rușii cu stingător de incendiu lor? Dar un lucru este absolut clar: inițiativele de pace ale liderilor ruși vor fi limitate nu de dorințele lor, dar capacitățile lor reale. Este inutil de a lupta, fie dorințele oamenilor sau a lungul istoriei; dar atunci când ele coincid, singurul lucru un politician înțelept poate face este de a intelege dorințele poporului și direcția procesului istoric și să încerce să-l susțină cu orice preț.

Circumstanțele descrise mai sus face extrem de improbabil ca susținătorii unui stat independent de Novorusia vor vedea dorințele lor îndeplinite. Având în vedere amploarea conflagrației care vine, determinarea soarta Ucrainei ca un întreg, nu este excesiv de complicat, dar, în același timp, aceasta nu va veni ieftin.

Este logic ca poporul rus ar trebui să ceară: dacă rușii, pe care le salvat de naziști, trăiesc în Novorusia, de ce nu trebuie să trăiască într-un stat separat? Dacă doresc să trăiască într-un stat separat, de ce ar trebui să reconstruiască orașele și Rusia fabricile lor? La aceste întrebări nu există un singur răspuns rezonabil: Novorusia ar trebui să devină parte din Rusia (mai ales din moment ce are suficiente luptători, deși clasa guvernare este problematică). Ei bine, dacă o parte din Ucraina poate alătura Rusia, de ce nu toate de ea? Mai ales ca toate probabilitățile, în momentul această întrebare este pe ordinea de zi, Uniunea Europeană nu va mai fi o alternativă la Uniunea Eurasiatică [pentru Ucraina].

Prin urmare, decizia de a reuni Rusia va fi făcută de un unit federalizată Ucraina și nu de o entitate fără un statut clar. Cred că este prematur pentru a aspira harta politică. Cel mai probabil conflictul din Ucraina va fi încheiat până la sfârșitul anului. Dar dacă Statele Unite reușește să extindă conflictul la UE (și va încerca), soluționarea definitivă a problemelor teritoriale va dura cel puțin o pereche de ani și poate chiar mai mult.

În orice situație beneficiem de pace. În condiții de pace, ca bază de resurse a Rusiei crește, pe măsură ce noi aliați (foști parteneri din Statele Unite ale Americii), du-te pe la partea sa, și ca Washington devine marginalizați progresiv, de restructurare teritorială va deveni mult mai simplu și temporar mai puțin important, în special pentru cei care sunt restructurate.

Note:

1 stradă Moscova în care se află sediul ai Administrației Prezidențiale a Rusiei.

2 pătrat Moscova în care se află Ministerul rus al Afacerilor Externe.

3 Georgiy Gongadze a fost un jurnalist și regizor de film ucrainean georgian-născut care a fost răpit și ucis în 2000.

4 Scandalul a izbucnit caseta în anul 2000 cu lansarea de casete audio pe care Leonid Kucima discutate ar fi necesitatea de a reduce la tacere Gongadze pentru raportarea la corupție la nivel înalt.

5 Ca urmare a scandalului Cassette, un m fund anti-Kucima protest a avut loc în Ucraina în anii 2000-2001.

Vizitati site-ul șoimului dunărean în http://thesaker.is