Cazul în care Rusia putea ameninţa direct România. Expert: „Discuţia privind acest scenariu s-a schimbat de o săptămână“

https://adevarul.ro/assets/adevarul.ro/MRImage/2022/03/03/6220a7235163ec4271b5daa5/646x404.jpg

Cât de eficiente sunt actualele sancţiuni împotriva lui Putin şi în ce măsură există riscul ca o Rusie care ar fi învingătoare în Ucraina să se îndrepte împotriva altor ţări, inclusiv împotriva României, ne explică un politolog, specialist în prevenirea conflictelor.

Profesor la Academia de Studii Economice Bucureşti, Narciz Bălăşoiu are o dublă specializare, inclusiv în domeniul ştiinţelor politice şi e director al Centrului de Prevenire a Conflictelor şi Early Warning, fiind unul dintre cei mai avizaţi să explice pentru „Adevărul” această situaţie. În opinia sa, România şi celelelate state NATO din flancul estic sunt în siguranţă, însă situaţia ar fi putut scăpa de sub control dacă „războiul-fulger” plănuit de Rusia ar fi dat roade. Tototată, Bălăşoiu a identificat şi un alt motiv pentru care sancţiunile împotriva Rusiei sunt etapizate, dar mai ales pentru care nu au fost suspendate în totalitate relaţiile economice dintre Occident şi Rusia.

ADEVĂRUL:

Ne aflăm deja în a treia săptămână de război, deşi iniţial se pare că strategii ruşi credeau că vor câştiga războiul în câteva zile. Ne îndreptăm spre un scenariu implacabil cu Rusia câştigătoare sau putem spera la un eşec pentru Putin, aşa cum s-a întâmplat în anii '80, în Afganistan?

Profesor Narciz Bălăşoiu:

Cred că este puţin prea devreme să construim o paralelă solidă între deceniul rus în Afganistan şi ceea ce vedem actualmente în Ucraina. Deşi, sunt istorici care agumentează că eşecul din Afganistan a reprezentat una dintre sursele prăbuşirii URSS, putem agrea că „aventura” cu pricina a servit cel puţin drept catalizator al procesului de dezintegrare. Aşa cum Paul Keneddy relatează în celebra sa lucrare despre ascensiunea şi decăderea imperiilor, se pare că marile puteri cad invariabil pradă tentaţiei de a se implica, la un moment dat, în ceea ce am putea numi „the wrong war”. Iar ceea ce se profilează în Ucraina pare a fi un astfel de război întemeiat pe calcule eronate, şi care poate conduce în cel mai bun caz pentru Rusia la o victorie (militară) a la Pirus. Deşi nu operăm cu certitudini, devine mai limpede pe zi ce trece că Vladimir Putin a pornit la drum cu un set de premise false. Greşelile strategilor ruşi - Unde au greşit în primul rând strategii ruşi? Ceea ce trebuia să fie o operaţiune-fulger de 48 de ore, ori o incursiune în pas de defilare ce păstra mai curând atmosfera unei parade militare, iată că s-a transformat într-un teren cu nisipuri mişcătoare pentru armata rusă. Sunt astfel înclinat să creditez informaţia conform căreia strategii şi tacticienii ruşi şi-au întemeiat planificarea pornind de la premisa că 40%-50% din forţele ucrainene nu se vor angaja într-o coliziune militară cu armata „frăţească”, ceea ce ar fi condus la un scenariu fundamental diferit. În realitate, vedem că reţelele de influenţă ruse au colapsat (probabil că plasarea în arest la domiciului a şefului secţiunii 5 din FSB stă mărturie a acestui eşec), presiunea publică în Ucraina pentru o capitulare este practic inexistentă, iar etnicii ruşi din mai multe localităţi ucrainene supuse asaltului au luptat chiar împotriva armatei Federaţiei Ruse. Din punct de vedere militar, pot fi observate numeroase inconsecvenţe tactice, precum şi o dispersie a frontului ce crează probleme insurmontabile la nivel de comandă şi control. Pierderea a trei generali ruşi într-un timp atât de scurt relevă o implicare neobişnuit de avansată pe front a liderilor militari, probabil pe un fond de precipitare şi nervozitate transmise în teren direct din palatul Kremlinului. Acest tablou relevă fie o pregătire în pripă, fie o analiză situaţională întemeiată pe falsuri şi clişee. Totodată am observat că se pune pe masă dilema legată de împingerea Fedraţiei Ruse în degringoladă economică totală. Revine în atenţie aceeaşi întrebare: Este preferabilă o Rusie care se prăbuşeşte, uneia întremate, dar cu accese neoimperiale? Când protagonista este cea mai mare putere nucleară, răspunsul nu se distinge cu limpezime. -

Narciz Bălăşoiu -

Mai are vreun avantaj Rusia pe câmpul de luptă? Chiar şi în atare context, armata rusă dispune încă de ascendentul gabaritului. Are putere de foc pe care o poate dezlănţui asupra celor mai importante centre urbane, însă trebie spus că într-o astfel de abordare va rata obiectivul politic. O baie de sânge va antagoniza visceral populaţia ucraineană, deschizând astfel calea unui război de uzură, cu costuri incomensurabile (financiare şi umane) pentru Moscova. Lăsând deoparte teza iraţionalităţii lui Putin, nu cred că obiectivul acestuia a fost de a înfige steagul rus într-un morman de moloz şi fiare contorsionate. Scenariul în care Germania ar renunţa la orice relaţii economice cu Putin - SUA, Uniunea Europeană şi aliaţii lor au decis o serie de sancţiuni împotriva Rusiei, însă multe ţări, inclusiv Germania, cumpără în continuare gaze de la Putin. Ce alte soluţii în afară de oprirea importului de gaze, excluderea din Swift şi blocarea Băncii Centrale a Rusiei ar mai putea fi adoptate pentru a-şi atinge ţinta, dar fără a se întoarce ca un bumerang împotriva Europei? - Sancţiunile despre care vorbiţi nu sunt nişte simple paleative, însă în această etapă ele au fost instituite doar parţial. Cu alte cuvinte, există încă entităţi bancare ruse care asigură fluxul financiar cu Occidentul, cum de altfel zona importurilor de gaze a rămas în cea mai mare măsură neatinsă. Nu are sens să contabilizăm aici suspendarea unui proiect neoperaţional cum este North Stream 2. Una dintre cele mai dure sancţiuni în vigoare rămâne blocada asupra Băncii Centrale. Decuplarea de la “piaţa dolarului” şi de la „piaţa datoriilor” are un impact colosal asupra rublei, ceea ce va induce o serie de efecte negative în economia rusă, la capătul dominoului aflându-se, printre altele, inflaţia galopantă, şomajul şi chiar intrarea în incapacitate de plată. Întrebarea de fond care se pune este dacă Occidentul ia în considerare să taie jugulara economică a Federaţiei Ruse. Aici vorbim în mod cert despre o decuplare totală de la resursele energetice. La cum arată (inter)depedenţele, Germania, şi nu numai, în mod clar nu vor lua în calcul o asemenea măsură decât, probabil, într-un scenariu sumbru din registrul „black swan”. Totodată am observat că se pune pe masă dilema legată de împingerea Fedraţiei Ruse în degringoladă economică totală. Revine în atenţie aceeaşi întrebare: Este preferabilă o Rusie care se prăbuşeşte, uneia întremate, dar cu accese neoimperiale? Când protagonista este cea mai mare putere nucleară, răspunsul nu se distinge cu limpezime. - Există şi alte motive pentru care ţări precum Germania sau Italia refuză să rupă toate relaţiile economice cu Rusia lui Putin? Aşadar, aş spune că nu este o problemă de imaginaţie în identificarea de sancţiuni noi, ci de o asumare legată de cât de departe suntem dispuşi să mergem pe actualele coordonate. Efectul de bumerang nu poate fi exclus, căci apare direct, ori indirect ca măsură de retorsiune în planuri conexe. Occidentul a încercat o abordare proporţională şi graduală în modul în care a croit sancţiunile. Deşi pare cinic, Uniunea Europeană are nevoie de marjă de mişcare la nivel tactic, căci o epuizare prematură şi precipitată a întregii muniţii ne-ar transforma în simpli spectatori la acest sinistru spectacol. Într-o abordare „transdiagnostic” vom constata probabil că nu există un panaceu. Este nevoie de un efort integrat, care presupune deopotrivă sancţiuni economice robuste, sprijin pentru Ucraina (fără a depăşii liniile roşii ce pot conduce la internaţionalizarea conflictului) şi presiune politico-diplomatică. - Şi pentru că sunteţi directorul Centrului de Prevenire a Conflictelor, haideţi să luăm în calcul următorul scenariu. Presupunând că Rusia ar câştiga acest război, cum ar putea fi totuşi prevenit un alt conflict armat în această parte a Europei şi cum poate fi blocată Rusia lui Putin altfel decât declanşând un război şi mai mare? - Dacă ne referim la continentul european, avem dilema celor două state care au deja un pasiv cu Federaţia Rusă, şi în cazul cărora temerile legate de o inflamare urmată de escaladare, deşi puţin probabilă, sunt legitime. În mod evident, mă refer la Republica Moldova şi Georgia. De altfel, acestea au afişat o postură extrem de precaută evitând chiar să se ralieze sancţiunilor occidentale la adresa Rusiei. Deşi pare cinic, Uniunea Europeană are nevoie de marjă de mişcare la nivel tactic, căci o epuizare prematură şi precipitată a întregii muniţii ne-ar transforma în simpli spectatori la acest sinistru spectacol. Într-o abordare „transdiagnostic” vom constata probabil că nu există un panaceu. Este nevoie de un efort integrat, care presupune deopotrivă sancţiuni economice robuste, sprijin pentru Ucraina (fără a depăşii liniile roşii ce pot conduce la internaţionalizarea conflictului) şi presiune politico-diplomatică -

Narciz Bălăşoiu

Cazul în care Rusia ar fi riscat o confruntare cu NATO - Dar România şi celelalte state de pe flancul estic al NATO ar avea motive să se teamă că ar putea să urmeze pe listă dacă Rusia ar învinge în Ucraina? - În privinţa unui scenariu cu protagoniste din spaţiul NATO rămân la convingerea că Moscova este perfect conştientă de absurdul cu accente suicidale ale unei asemenea aventuri. Vorbim de forţe armate cu gabarit absolut disproporţionat în favoarea NATO. De altfel, să ştiţi că discuţia legată de scenariul enunţat de dumneavoastră s-a schimbat semnificativ în ultima săptămână. Dacă Rusia ar fi reuşit acapararea în termen de câteva zile a Kievului, conservându-şi astfel suflul şi capitalul de imagine, mă tem că scenariul pe care îl invocaţi beneficia de o probabilitate ceva mai ridicată. Actuelmente, aş îndrăzni să spun că armata Federaţiei Ruse a trecut printr-un proces de demitizare. Limitele şi vulnerabilităţile vădite de actuala incursiune din Ucraina îmi alimentează speranţa că nivelul de ambiţie al Moscovei a suferit ajustări substanţiale. Iată că un război nu se câştigă doar cu putere de foc. Nu este un simplu calcul contabil ce contrapune depozitele de muniţie ale actorilor implicaţi. De asemenea, Ucraina ocupă un rol cu totul special în ceea ce Rusia numeşte „spaţiul său canonic”. Melancoliile neoimperiale ale lui Vladimir Putin şi ale acoliţilor săi se leagă în mod indisolubil de Ucraina, iar pierderea acesteia din propriul câmp gravitaţional este văzut ca un dezastru geopolitic de proporţii epice. De aceea privesc cu rezervă o extrapolare simetrică a scenariului ucrainean asupra celorlalţi actori regionali. Cert este că Occidentul nu va lăsa optimismul şi probabilităţile să interfereze cu pregătirea pentru cel mai negativ scenariu – Hope for the best, but prepare for the worst! [Sper la ce este mai bun, dar pregătiți-vă pentru ce e mai rău! ]- Să luăm acum în discuţie şi ipoteza în care forţele armate ucrainene vor reuşi să provoace eşecul trupelor ruse. În ce măsură ar schimba acest lucru datele problemei şi raportul de forţe în zonă? - Aici aş introduce o nuanţă vizavi de semnificaţia susţinerii NATO. Una dintre cele mai mari dileme se leagă de nivelul de implicare al NATO. Avem declaraţii de la toate nivelurile Alianţei că sprijinul oferit Ucrainei nu trebuie să conducă la o escaladare ce va contrapune două blocuri nucleare. Pe măsură ce ostilităţile se extind, drama umanitară se adânceşte, iar presiunea la adresa Occidentului va creşte. Decidenţii vor fi probabil împinşi în ingrata postură de a se apropia asimptotic de nivelul maximal de sprijin pe care îl pot acorda Ucrainei fără a depăşi linia roşie dincolo de care s-ar dezlănţui un război de proporţii cataclismice. Occidentul a arătat până la acest moment o remarcabilă coeziune, însă la drept vorbind, într-un scenariu sumbru, statele aflate pe linia de falie vor fi cele mai afectate, iar Bucureştiul în mod cert a înţeles asta. De asemenea, cred că Vladimir Putin începe să resimtă acasă problema legitimării agresiunii dezlănţuite asupra Ucrainei. Pentru că Occidentul nu s-a implicat definitoriu, liderul de la Moscova nu poate livra în mod credibil celebrul discurs al luptei cu maleficul şi decadentul imperiu care vrea să sugrume maica Rusie. Este cunoscut faptul că între popoarele rus şi ucrainean există o adevărată ţesătură relaţională, iar încercarea de a construi un narativ durabil centrat pe Ucraina nu va avea priză. Mai mult decât atât, deşi Rusia deţine scriptic supremaţia aeriană, tehnologică şi numerică nu a reuşit până la acest moment să livreze niciun obiectiv major pe frontul ucrainean. Efortul de război este extrem de costitsitor, în vreme ce economia rusă se apropie cu paşi repezi de intrarea în incapacitate de plată. Sunt realităţi obiective de care Rusia nu poate face abstracţie atunci când se aşează la masa negocierilor. Semnalele extrase în ultimele zile din luările de cuvânt ale lui Dmitry Peskov sugerează că Moscova înţelege totuşi miza. Dacă armata rusă ar fi ajuns în pas de defilare la Kiev, confrom aşteptărilor iniţiale ale Kremlinului, probabil că apetenţa pentru noi incursiuni ar fi fost mult crescută. Însă, la cum arată situaţia pe teren astăzi, nu cred în scenariul atacului asupra unei ţări NATO, respectiv a României, mai ales în contextul în care Bucureştiul a evitat orice fel de escaladări, inclusiv la nivel discursiv. Totodată, garanţiile de securitate de care ţara noastră beneficiază în momentul de faţă sunt fără precedent. -

Narciz Bălăşoiu -

S-a vorbit despre faptul că Rusia ar fi avut planuri şi intenţiona să folosească arme nucleare tactice în ţările baltice, pe care ar fi urmat, spun anumite surse, să le atace după ce ar fi supus Ucraina. Vedeţi plauzibil un asemenea scenariu şi cum poate fi prevenit un conflict nuclear? - A utiliza arme nucleare, fie ele tactice, împotriva unui alt bloc militar nuclearizat este o aventură suicidală. Admit că după eşecurile succesive de a anticipa mişcările lideului de la Kremlin, astăzi, am devenit mult mai precuţi în a emite predicţii întemeiate „doct” pe logică şi calcule pragmatice. Sistemul axiologic (geopolitic) în care Vladimir Putin şi acoliţii săi operează este semnificativ diferit de cel occidental, astfel că am început să introducem în evaluările prospective chiar şi cele mai neverosimile şi sinistre secenarii. În egală măsură, doctrina distrugerii mutual asigurate rămâne principiul fondator al confruntării cu arme nucleare. Narcisz Bălăşoiu nu crede că Rusia va utiliza armele nucleare împotriva adversarilor săi. De altfel, documentul elaborat în 2020, în care Moscova descrie principiile fundamentale privind utilizarea forţei nucleare se face vorbire despre următoarele scenarii: 1. Primirea unor date de încredere despre o lansare de rachete balistice ce atacă teritoriul Federaţiei Ruse şi/sau a aliaţilor săi; 2. Folosirea armelor nucleare şi a altor tipuri de arme de distrugere în masă de către un adversar împotriva Federaţiei Ruse şi/sau a aliaţilor săi; 3. Atac al unui adversar împotriva unor facilităţi guvernamentale sau militare critice ale Federaţiei Ruse a căror perturbare ar submina acţiunile forţelor de răspuns nuclear; 4. agresiune împotriva Federaţiei Ruse folosind arme convenţionale când însăşi existenţa statului este în pericol. Deşi nu putem încadra curentele acţiuni neoimperiale şi revanşarde ale preşedintelui Putin în niciunul dintre scenariile de mai sus, asta nu înseamnă că liderul de la Kremlin va rămâne prizonierul propriei doctrine. Altfel spus, nu pare înţelept a marşa pe o escaladare la finele căreia să aflăm dacă Rusia joacă sau nu la cacealma. Chiar dacă recursul la dimensiunea nucelară este un semn de slăbiciune al Moscovei ce vădeşte eşecul atingerii obiectivelor prin mijloace convenţionale, o spirală a violenţei scăpată de sub control poate genera un deznodământ de proporţii escatologice. Aici nu este loc pentru minţi înfierbântate. Aşadar, deşi atribui o probabilitate infimă unui asemenea scenariu, faptul că nu îl putem exclude este suficent de grav. Scenariul în care Rusia ar fi putut ataca România - Rusia a reproşat deja României, dar şi altor state susţinerea Ucrainei, precum şi faptul că România a ajutat şi găzduit avioane şi elicoptere ale Ucrainei. Până unde ar fi dispus Putin să meargă cu aceste ameninţări? - În primul rând aş remarca atitudinea sobră, precaută şi echilibrată a României. Avem o contribuţie substanţială pe dimensiunea umanitară, aceasta fiind zona pe care România îşi poate aduce cel mai însemnat aport. Alegaţiile privind găzduirea unor aeronave ucrainene sunt lipsite de fundament, întrucât MIG-ul care a aterizat de urgenţă la Bacău a fost returnat fără sisteme de armament, confrom prevederilor internaţionale în vigoare. Cât despre elicopterele ajunse la Ghimbav, avem de-a face cu 4 aeronave civile tip Airbus H225, scopul fiind exclusiv realizarea unor lucrări de mentenanţă confrom prevederilor unui contract încheiat cu mult înainte de izbucnirea actualei crize. Dacă armata rusă ar fi ajuns în pas de defilare la Kiev, confrom aşteptărilor iniţiale ale Kremlinului, probabil că apetenţa pentru noi incursiuni ar fi fost mult crescută. Însă, la cum arată situaţia pe teren astăzi, nu cred în scenariul atacului asupra unei ţări NATO, respectiv a României, mai ales în contextul în care Bucureştiul a evitat orice fel de escaladări, inclusiv la nivel discursiv. Totodată, garanţiile de securitate de care ţara noastră beneficiază în momentul de faţă sunt fără precedent. - Ne putem aştepta la un sprijin mai masiv pentru flancul sud-estic al NATO şi la noi dislocări de trupe americane şi aliate în zonă? Anticipez că în perioada imediat următoare vom vedea noi măsuri de reasigurare, iar Marea Neagră va beneficia finalmente de atenţia cuvenită. Probabil că cele mai importante schimbări de paradigmă vor fi anunţate la Summitul NATO din iunie de la Madrid. Am convingerea că eforturile de descurajare şi consolidare a flancului Estic sunt suficient de robuste, încât Rusia să conştientizeze că un atac neprovocat asupra unui aliat NATO ar genera repercusiuni dramatice. Să nu pierdem din vedere că Statele Unite au dislocat în Europa peste 100.000 de soldaţi în această perioadă, dintre care 2400 se află staţionaţi în ţara noastră. Altfel spus, la cum arată campania militară rusă din Ucraina nu găsesc o justificare logică pentru care Moscova şi-ar dori o coliziune cu Statele Unite via România.

Cazul Republicii Moldova -

Rămâne totuşi problema Moldovei, stat care nu e membru NATO şi care s-a mai confruntat în urmă cu câteva decenii cu ameninţarea rusă. Vedeţi un risc major în Republica Moldova, mai ales după cererea de aderare la UE şi anunţul venit din partea secesioniştilor de la Tiraspol? Tiraspolul are periodic astfel de „accese de personalitate”, nefiind prima tentativă de declarare a independenţei (pe care de altfel nici Federaţia Rusă nu i-a recunoscut-o vreodată), ori de realizare a unor referendumuri pe teme dintre cele mai provocatoare. Deşi 40% din exporturile Transnistriei merg către state din Uniunea Europeană, şi numai 9% către Rusia, aceştia au simţit totuşi nevoia să se disocieze prompt de parcursul european al Republicii Moldova. Impostura este sublimă. Întorcându-ne către Chişinău putem, de asemenea, remarca postura deosebit de precaută adoptată încă de la începutul crizei. Republica Moldova nu are resursele României, iar fluxul important de refugiaţi ucraineni pune o presiune enormă pe finanţele ţării. Sunt deja în derulare programe de asistenţă la nivel european menite a reduce povara bugetară în această criză umanitară, ce nu pare să-şi fi atins apogeul. - În ce măsură poate conta faptul că Republica Moldova şi-a declarat neutralitatea şi că a anunţat că nu intenţionează să se integreze în NATO? Deznodământul operaţiunilor pe aliniamentul sudic, respectiv reuşita ori eşecul ocupării regiunii Odessa este definitoriu pentru modul în care această criză va reverbera asupra Republicii Moldova. Pe de altă parte, neutralitatea prevăzută în Constituţia Republicii Moldova reprezintă, sau ar trebui să reprezite, un argument inoxidabil care să contribuie hotărâtor la aplanarea tensiunilor. Asta însemnă că nimeni la Chişinău nu contemplă la o aderare la NATO, în vreme ce legăturile economice cu Uniunea Europeană legitimează un astfel de parcurs. De altfel, Kremlinul a declarat recent că nici măcar Ucrainei nu-i contestă dreptul de a face paşi către UE. În acelaşi timp, putem specula că Moscova este perfect conştientă că orice gest necugetat ar putea schimba fundamental în favoarea UE opţiunile geopolitice ale cetăţenilor de peste Prut. Federaţia Rusă vrea să-şi refacă sfera de influenţă, însă revenirea prin forţă la o nouă “închisoare a popoarelor” nu pot crede că mai este viabilă.

„Falimentul” ONU -

S-a dovedit încă o dată că ONU nu poate rezolva astfel de conflicte care degenerează în războaie, cu atât mai puţin să le prevină. Ce nevoie mai avem de ONU, aşa cum arată azi şi în ce măsură mai poate fi reformată această organizaţie? Ca ironia să fie completă, Rusia a deţinut preşedinţia rotativă a Consiliului de Securitate în luna februarie, aşadar chiar în luna în care a decis să declanşeze abominabila invazie a Ucrainei. Am avut la începutul lunii martie un vot în Adunarea Generală a ONU, unde Rusia a pierdut cu un zdrobitor vot de 141 la 5. A fost o lovitură de imagine puternică, chiar dacă a rămas lipsită de efecte în plan concret. Principala probelmă cred că trenează la nivelul Consiliului de Securitate unde învingătoarele celui de-al Doilea Război Mondial continuă la aproape 80 de ani distanţă să-şi exercite dreptul de veto cu privire la cele mai importante şi actuale probleme privind pacea şi securitatea pe mapamond. Este în mod clar o arhitectură vetustă, anchilozată şi nu trebuie să fii exeget al relaţiilor internaţionale să realizezi că a pune la aceeaşi masă SUA, China şi Rusia în vederea atingerii consensului este o utopie. Majoritatea rezoluţiilor ies sleite de orice vigoare, asta dacă unul dintre cei 5 membri permanenţi nu sugrumă din faşă demersul. Problema este abia la început, căci în lumea multipolară ce ni se înfăţişează la orizont tendinţa de recurs la soluţii militare devine tot mai tentantă. Astazi protagonistă este Federaţia Rusă, dar mă întreb cât timp va trece până când China va prelua ştafeta. - Asta înseamnă că statele mici vor fi mereu expuse, fără ca cineva să intervină în favoarea lor? Ce ar fi, totuşi, de făcut? Cel mai mare pericol, mai ales pentru statele mici, este că însăşi conceptele de normă internaţională, de sistem bazat pe reguli, ori de drept internaţional sunt realmente puse sub semnul întrebării. Regulile devin arbitrare sau facultative? Cine va prezerva ordinea internaţională? Dacă reformarea ONU va întârzia mă tem că statele vor fi nevoite să-şi caute soluţii pe cont propriu. De la coagularea unor formate regionale controversate şi până la tentativa unor ţări de a obţine arma nucleară (ca garanţie implacabilă a suvernanităţii şi integrităţii) ne putem aştepta la o anomie sistemică. Din punct de vedere jurudic, realizarea unei reforme substanţiale este o provocare aparent insurmontabilă, întrucât fără expresia de voinţă a fiecăruia dintre cei 5 membri ai exclusivistului grup orice demers este sortit eşecului. Suntem in faţa unui blocaj, şi nu văd o ieşire fără un eveniment care să zdruncine din temelii actuala paradigmă. - Cum vedeţi continuarea negocierilor ruso-ucrainene, ar putea ele să readucă pacea? În acest moment niciuna dintre părţi nu se afla într-o poziţie confortabilă la masa negocierilor. Când a pornit la drum, Rusia, probabil, şi-a imaginat că va înmâna o foaie de parcurs cu termenii săi liderilor Ucrainei, într-o aşezare de maniera „take it, or leave it”. În realitate, la 3 săptămâni distanţă de la debutul agresiunii Rusia are disperată nevoie să marcheze obiective majore pe harta militară. Moscova nu benefiziază în actuala configuraţie de un ascendent decisiv la masa negocierii. De cealaltă parte, Kievul, în ciuda rezistenţei absolut remarcabile, este conştient că timpul nu-i este neapărat prieten, iar aglutinarea forţelor ruse la porţile marilor oraşe ar putea prefaţa un deznodământ sângeros. Acest tip de echilibru, deopotrivă confuz şi fragil, ar putea reprezinta un catalizator pentru concesii. Dincolo însă de realitatea obiectivă, în negocieri relevantă este percepţia, ori convingerea fiecăruia că poate obţine mai mult. În ultimele zile, am văzut nuanţări venite din partea preşedintelui Zelensky, acesta declarând că este gata să discute despre statutul Crimeii, cât şi despre neutralitatea Ucrainei. Rusia şi-a expus la rându-I condiţiile însă nu ştim dacă, ori în ce măsură şi-a edulcorat poziţia de negociere. Declaraţii de ultimă oră evocă un plan în 15 puncte care pune în cetrul său neutralitatea Ucrainei şi garanţiile de securitate aferente. Este de o impotranţă critică faptul ca părţile beligerante stau încă la aceeaşi masă, iar atâta timp cât există angajament pentru negocieri, putem nutri speranţa coagulării unor acorduri. Chiar dacă nu va ieşi fumul alb din prima, nu mai puţin important este să fie găsite soluţii pentru evitarea unui masacru prin realizarea cordoanelor umanitare de evacuare a civililor. - Vedeţi o ţară sau mai multe jucând rolul de mediator în tratativele de pace, dar mai ales să o facă şi cu succes? Cât priveşte rolul de mediator, singurul actor care cred că poate exercita realmente influenţă asupra Rusiei în contextul actual este China. Pe măsură ce se îndepărtează de Occident, dependenţa Moscovei de Beijing creşte. - S-a spus despre China că ar merge până la capăt alături de Rusia, însă liderii chinezi transmit în ultimul timp semnale contradictorii. Este sau nu China un aliat fidel pentru Rusia sau contează mai mult faptul că Occidentul e de departe principalul partener econbomic pentru chinezi? Nu îmi este foarte clar dacă Beijingul a luat o decizie la nivel strategic în ce direcţie se îndreaptă. Pentru că excerciţiile de echilibristică în care îşi manifestă ataşamentul faţă de integritatea teritorială a Ucrainei, în vreme ce arată cu degetul spre NATO în încercarea de a legitima temerile Rusiei, se apropie de final. Graniţa dintre viitoarele blocuri geopolitice nu va mai fi una necesarmente geografică, ci prin aderarea ori delimitarea faţă de un set de valori. Lumii democratice îi va fi contrapus blocului autocraţiilor. Iar China, în ciuda reflexelor sale „ademocratice” s-ar putea să opteze pentru conservarea relaţiei cu pieţele occidentale. Dacă va merge într-o asemenea direcţie, va căuta să minimizeze degringolada geopolitică generată de Rusia fie prin disociere de aceasta, fie prin aducerea pe masă a unor argumente forte care să flexibilizeze Moscova. Nu am nicio îndoială că Beijingul ar dori să-şi pună la rever insigna cu inscripţia „Pax mundi”. - Când şi în ce condiţii vă aşteptaţi la semnarea unui acord de pace şi care ar fi preţul plătit de Ucraina? Cum ar putea fi minimalizate pierderile lor? Federaţia Rusă a transmis recent condiţiile sale preşedintelui Zelenki: recunoaşterea apartenenţei Crimeii la Rusia, recunoaşterea independenţei celor două provincii din bazinul Donbasului, transpunerea în constituţie a neutralităţii, şi nu în ultimul rând, încetarea acţiunilor militare de către Ucraina (capitularea). Dacă în privinţa Crimeii şi a neutralităţii, preşedintele ucrainean şi-a arătat disponibilitatea pentru negociere şi compromis, în privinţa cedării Donbasului (iar aici discuţia se complică dacă punem problema liniei de demarcaţie actuale versus cele două provincii în integralitatea lor) şi a solicitării de a depune armele, Kievul este intransigent. Primim informaţii în fiecare zi despre avansul negocierilor dintre taberele beligerante, însă din exterior se întrevăd câteva puncte greu de surmontat. De asemenea, privim cu interes cum vor influenţa ceea ce se întâmplă în teren poziţiile de negociere ale celor doi actori. Este clar că fiecare parte are nevoie de un aranajament pe care să-l prezinte drept un succes în faţa propriilor cetăţeni. Aparent, cea mai mare piatră de încercare în cadrul negoceierilor o reprezintă regiunea Donbas. Mai poate face Rusia o concesie în această privinţă, după ce a recunoscut independenţa celor două provincii separatiste? Este viabilă existenţa acestora într-o nouă structură federativă? Putem anticipa că Ucraina nu va accepta de bună voie o astfel de soluţie, ideea de federalizare fiind eterna capcană prin care Moscova şi-ar păstra un drept de veto în toate politicile relevante ale Ucrainei. Cred că situaţia este încă mult prea fluidă, astfel că încercăm să creionăm o schiţă pe apă curgătoare. Fiecare zi va conta. Costurile de război sunt colosale, atât din punct de vedere material, cât şi al pierderilor de vieţi omeneşti. Dorinţa de a lupta a ucrainenilor este impresionantă, iar jurnalul de război al ultimelor zile ne arată că nu vor fi câtuşi de puţin o pradă usoară, astfel că dacă Rusia vrea, şi poate, să meargă până la capă cu acest război trebie să se pregătească pentru un efort de anduranţă, istovitor. Ratarea de către Moscova a planului său iniţial de tip blitzkrieg face ca posibilitatea de a mai ieşi neşifonată din acest conflict să fie nulă. A duce un război ilegitim concomitent cu perspectiva intrării în incapacitate de plată este o aventură cu consecinţe la scară istorică pentru Rusia. Au calculat greşit, execuţia a mers prost, iar singura variantă de a limita pierderile este încheierea imediată a unui acord de pace. Aceasta ar fi o ieşire raţională. Pare naiv să invoci raţiunea în marea de absurd actuală, însă manifest un optimism moderat în raport cu evoluţii de ultimă oră, ce sugerează că un compromis este posibil. Problema este abia la început, căci în lumea multipolară ce ni se înfăţişează la orizont tendinţa de recurs la soluţii militare devine tot mai tentantă. Astăzi, protagonistă este Federaţia Rusă, dar mă întreb cât timp va trece până când China va prelua ştafeta. - Narciz Bălăşoiu