By Carlos Whitlock Porter

On 22 June 1941, the Council of the Supreme Soviet imposed martial law over Estonia, Latvia, Lithuania, the Ukraine, White Russia, Karelia, Bessarabia, as well as over the territories of Archangel, Murmansk, Vologda, Leningrad, Kalinin, Ivanovo, Yaroslav, Ryazan-Smolensk, Tula, Kursk, Moscow, Voronezh, Orel, the Crimea, and Krasnodar. General mobilization was ordered in 15 military districts.

Partisan warfare was unleashed one week later. It was a prepared measure in violation of international law for which the Wehrmacht was unprepared. Furthermore, a “Service Regulation for the Partisan War” had been in effect in the Red Army since 1933. As early as January and February 1941, large scale partisan war games were held in various military districts of the Soviet Union by the “Society for the Encouragement of Defense” (Osowiachim), in which the civilian population also took part, as reported by the Army newspaper “Red Star”. Based on these experiments, the Soviet Communist Party created so-called “Destruction Battalions”, even prior to the beginning of the war. When an area was to be abandoned by the Red Army, these destruction battalions were systematically supposed to destroy all businesses, communications installations, medical installations, etc. of any military or commercial importance, and to being partisan warfare as soon as the front was overrun (56)

On 29 June 1941, the Central Committee of the Communist Party of the Soviet Union called upon all Party, Soviet, Trade Union and Komosol organizations to form “partisan divisions and diversion groups” and to pursue and destroy the German invaders in a “merciless struggle… to the last drop of blood”. (57). Two phrases occur repeatedly throughout all following announcements, orders, instructions, instructions and guidelines of the Central and Provincial authorities of the Communist Party of the Soviet Union until the end of the war. One phrase consists of all the possible variations on the word “destroy”, and the other, all possible variations on the word “invader”. As early as 1 July 1941, the Central Committee of the Communist Party of White Russia, for example, in compliance with the order from Moscow, ordered civilians “to blow up or damage streets and bridges, fuel and food warehouses, set vehicles and airplanes on fire, cause railway accidents, give the enemies no rest either day or night, destroy them wherever one comes across them, to kill them with everything at hand: ax, scythe, crowbars, pitchforks, and knives”. A particularly remarkable sentence states: “In destroying the enemy, don’t shrink from resort to any means at all: strangle, burn, poison the fascist expectoration!”

On 3 July 1941, Stalin, in his well-known radio speech “Comrades! Citizens! Brothers and Sisters! Fighters of our Army and Navy!”, which was broadcast everywhere over and over again in the following days, ordered the population to deprive the German invader of everything that might be of use: “Not single locomotive, not one single railroad car, not one kilogram of grain, not one liter of fuel must be left behind for the German enemy”. Anything that could not be taken away was to be destroyed: “In enemy-occupied areas, partisan divisional units, on both foot and horseback, must be created to fight the units of the enemy army, to set partisan warfare ablaze everywhere, to blow up bridges and streets, to destroy telephone and telegraph connections, to burn down forests, warehouses and wreck trains. Intolerable conditions must be created in the occupied territories; the enemy is to be pursued and destroyed at all time, and all enemy measures must be thwarted.” (58).

On 18 July 1941, followed the decision of the Central Committee of the Communist Party of the Soviet Union entitled “On the Organization of the Struggle Behind the Lines of the Hostile Troops”, the leaders of the Republic, Area and district committees of the Party organizations were personally made responsible for ensuring that “Partisan divisions, diversion and destruction groups on foot and horse”, in compliance with Stalin’s order, were organized to “create intolerable conditions for the German invader” (59).

Stalin’s speech at a celebration session of the Mosow Soviet of the Deputies of the Workers on the occasion of the 24 th anniversary of the Great Socialist October Revolution on 6 November 1941 was peppered with insults directed at German soldiers: “Men with the morals of beasts”, “Robbers who have lost all human face in their moral rottenness and have long since sunk to the level of beasts”, “Men without conscience and honor”, etc. Any expedient was permitted against them. The population was to be mobilized “to the last man” in destroying the German enemy (60). To this purpose, on 17 November 1941, Stalin issued Order no. 428, which, in German journalism, became known as the “Arsonists Order”. In the original, the order was entitled: “The monstrous crimes, cruelties and acts of violence of the German authorities in the occupied districts and territories” and stated as follows: “All settlements occupied by German troops are to be set on fire, to a depth of 40 to 60 km behind the main front line and 20 to 30 km on both sides of the roads. Air Force, Artillery and Partisan divisions groups equipped with bottles of fuel” were assigned to this task. The order is even said to have contained the following sentence: “The search and destroy commandos shall carry on the destruction actions in the uniform of the German army and Waffen-SS. Such actions incite hatred against the fascist occupiers and facilitate the recruitment of partisans in the backcountry. At the same time, care should be taken to leave survivors to report on ‘German atrocities’”. 20 to 30 “courageous fighters” were to be selected for these underground guerrilla groups, to be created in each regiment. “In particular, those who destroy settlements behind the German lines in German uniforms are to be nominated for the receipt of medals”, the order says. The last sentence says: “The population must be told that the Germans burnt the villages and localities to punish the partisans” (61). The propagandists of the Red Army followed Stalin’s brutal order to the letter, even though it was chiefly directed against the Russian population. On 30 November 1941, the most powerful of these propagandists, Ilya Ehrenburg, issued the proclamation: “Fighters, Spies, Partisans!”, in which he called upon members of these three groups to do as follows: “Anywhere there is a house in which the Germans might warm themselves, smoke the Germans out!” (62).

On 7 January 1942, the Soviet Foreign Ministry issued the following hypocritical note to their accredited diplomats in Moscow: “The Soviet Government, before the diplomatic representatives of world public opinion, objects to the cruelties, devastations and plundering committed by German troops in the Soviet territories, in which the German Wehrmacht deliberately destroys entire villages and cities and burns them to the ground, rendering the Soviet population homeless. The destruction has assumed the dimensions of widespread devastation. The Soviet population is robbed of food and clothing, while anyone who resists is shot” (63). With these remarks, the Soviet government attempted to blame the Wehrmacht for atrocities unscrupulously committed by the Soviets themselves, against their own population.

The demonization of the German soldiers in Soviet propaganda paved the way for partisan atrocities against the “fascist beasts”, ”fascist carrion”, “band of Hitlerite cannibals”, “German robbers”, “Hitler hordes”, etc. To the partisans, this classification of the enemy was a license to kill. The cruelties of the Red Army were overshadowed by the cruelties of the partisans. German soldiers who fell into the hands of the partisans had to expect the worst. On 1 October 1941, a member of the Central Committee named Kazapalov called upon the partisans “to torture” captured German soldiers “by mutilating them before shooting them” (64). Brutalized members of the partisan hordes followed these instructions only too willingly. The Germans, in turn, commonly referred to the partisans as ‘bandits’.

German officers were not always able to prevent their soldiers from taking revenge. The bitterness was too great. What happens in a soldier who finds his comrades lying mutilated at the edge of a forest? The pay book of every member of the Wehrmacht and Waffen-SS contained a document entitled “The 10 Commandments of the German Soldier”, which was learned by every recruit. The third commandment stated: “No enemy who surrenders is to be killed, except for partisans or spies. The latter are to receive a just punishment from the courts”. These humane statements, which were entirely in conformity with international law and had been implemented in the campaigns until that time, were soon proven inadequate for the actual situation.

Despite the escalation of brutality in the partisan war, the German military leadership repeatedly called upon the soldiers of the Wehrmacht to spare the foreign civilian population. The Commander in Chief of the Army, in his “Guidelines for Fighting the Partisans”, issued on 25 October 1941, ordered that all German soldiers were to “win the trust of the population through rational and fair treatment, thus depriving the partisans of further support” (65). In the “Guidelines for the Reinforced Struggle against the Problem of Banditry in the East” (Instruction no. 46) of 18 August 1942, even Hitler had to admit that the cooperation of the population was “indispensable”, demanding “strict but just treatment” of the Soviet population. (66)

1. Fritz Becker: Stalins Blutspur durch Europa: Partner des Westens 1933-45, Kiel, 1995, p. 236.
2. L.V. Richard: Partisanen. Kämpfer hinter den Fronten, Rastatt, 1986, pp. 21, 63.
3. Direktive des Rates der Volkskommissare der UdSSR und des ZK der KPdSU, in : Heinz Kühnrich: Der Partisanenkrieg in Europa 1939-1945, East Berlin, 1965, p. 434, f.
4. L.V. Richard (see note 56), p. 21.
5. Heinz Künrich (see note 57), p. 437.
6. Joseph Stalin: Über den Grossen Vaterländischen Krieg der Sowjetunion, East Berlin, 1952, p. 16 ff.
7. GenStH Fremde Heere Ost II H 3/70 Fr. 6439568, National Archives Washington, series 429, roll 461; Fritz Becker (see note 55), p. 268 ff; Dimitri Wokogonow: Stalin. Triumph und Tragödie. Ein politisches Profil, Düsseldorf, 1989, p. 617 f; Ic-Berichte von Partisanen in deutscher Uniform bei Rudolf Aschenauer (see note 36), p. 153 ff. The author has not yet received [a copy of] the original order from the National Archives.
8. Joachim Hoffmann (see note 33), p. 201.
9. Fritz Becker (see note 55), p. 269.
10. Joachim Hoffman (see note 33), p. 110.
11. Befehl vom 10 October 1941 über das Verhalten der deutschen Truppen. For further information on the partisan war on Russian soil, see, among others: Heinz Künrich: Der Partisanenkrieg in Europa 1939-1945, East Berlin, 1968; Soviet Partisans in World War II, edited by John A. Armstrong, Madison, 1964; Peter Kolmsee: Der Partisanenkrieg in der Sowjetunion, East Berlin 1963.
1. Bundesarchiv/Militärarchiv RW 39/69, sheet 70.

Source: http://www.cwporter.com/partisanen.htm

Războiul partizan în încălcarea dreptului internațional

14 octombrie 2019 renegat 2 comentarii

De Carlos Whitlock Porter

O n 22 iunie 1941, Consiliul Sovietului Suprem a impus legea marțială asupra Estoniei, Letoniei, Lituaniei, Ucrainei, Rusiei Albe, Cariei, Basarabiei, precum și asupra teritoriilor Arhanghel, Murmansk, Vologda, Leningrad, Kalinin, Ivanovo , Yaroslav, Ryazan-Smolensk, Tula, Kursk, Moscova, Voronezh, Orel, Crimeea și Krasnodar. Mobilizarea generală a fost ordonată în 15 districte militare.

Războiul partizan a fost dezlănțuit o săptămână mai târziu. A fost o măsură pregătită cu încălcarea dreptului internațional pentru care Wehrmacht-ul nu a fost pregătit. Mai mult, un „Regulament de serviciu pentru războiul parțian” a fost în vigoare în Armata Roșie din 1933. În ianuarie și februarie 1941, jocuri de război partizane la scară largă au fost organizate în diverse districte militare ale Uniunii Sovietice de către „Societatea pentru Încurajarea Apărării ”(Osowiachim), la care a luat parte și populația civilă, după cum a raportat ziarul armatei„ Steaua Roșie ”. Pe baza acestor experimente, Partidul Comunist Sovietic a creat așa-numitele „Batalioane de distrugere”, chiar înainte de începutul războiului. Când o zonă urma să fie abandonată de Armata Roșie, aceste batalioane de distrugere trebuiau să distrugă în mod sistematic toate afacerile, instalațiile de comunicații,

La 29 iunie 1941, Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a chemat toate organizațiile partidelor, sovietice, sindicale și Komosol să formeze „divizii partizane și grupuri de diversiune” și să urmărească și să distrugă invadatorii germani într-o „luptă fără milă. … Până la ultima picătură de sânge ”. (57). Două fraze apar în mod repetat pe parcursul tuturor anunțurilor, ordinelor, instrucțiunilor, instrucțiunilor și îndrumărilor autorităților centrale și provinciale ale Partidului Comunist al Uniunii Sovietice până la sfârșitul războiului. O frază constă din toate variantele posibile ale cuvântului „distruge”, iar cealaltă, toate variațiile posibile ale cuvântului „invadator”. Încă de la 1 iulie 1941, Comitetul Central al Partidului Comunist al Rusiei Albe, de exemplu, în conformitate cu ordinul de la Moscova, a ordonat civililor „să arunce în aer sau să deterioreze străzile și podurile, depozitele de combustibil și alimente, să dea foc vehiculelor și avioanelor, să provoace accidente feroviare, să nu le ofere inamicilor nici ziua, nici noaptea, să-i distrugă oriunde i-ar veni peste ei, să-i omoare cu totul la îndemână: topor, foarfecă, piulițe, furci și cuțite ”. O propoziție deosebit de remarcabilă afirmă: „Pentru a distruge inamicul, nu te retrage din orice fel de mijloace: ciudă, arde, otrăvește expectorația fascistă!”

La 3 iulie 1941, Stalin, în cunoscutul său discurs radio „Tovarăși! Cetățeni! Frați și surori! Luptătorii Armatei și Armatei noastre! ”, Care a fost difuzat peste tot și din nou în zilele următoare, a ordonat populației să-l priveze pe invadatorul german de tot ceea ce ar putea fi de folos:„ Nu o singură locomotivă, nici o singură mașină de cale ferată, nu pentru inamicul german nu trebuie lăsat în urmă un kilogram de cereale, nici un litru de combustibil ”. Tot ceea ce nu putea fi luat trebuia distrus: „În zonele ocupate de inamici, unitățile diviziale partizane, atât pe picior, cât și pe cai, trebuie create pentru a lupta cu unitățile armatei inamice, pentru a război partizanul de război peste tot, pentru a sufla până pe poduri și străzi, pentru a distruge conexiunile telefonice și telegrafice, pentru a arde pădurile, depozitele și trenurile de epave. Trebuie create condiții intolerabile în teritoriile ocupate; inamicul trebuie să fie urmărit și distrus în orice moment, iar toate măsurile inamice trebuie să fie zădărnicite. ”(58).

La 18 iulie 1941, a urmat decizia Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice intitulat „Cu privire la organizarea luptei în spatele liniilor trupelor ostile”, liderii comisiilor din Republica, zonă și raionale ale partidului organizațiile au fost responsabile personal de asigurarea faptului că „diviziunile partizane, grupurile de deturnare și distrugerea pe jos și cal”, în conformitate cu ordinul lui Stalin, au fost organizate pentru a „crea condiții intolerabile pentru cotropitorul german” (59).

Discursul lui Stalin în cadrul unei sesiuni de sărbătoare a sovieticului Mosow al Deputaților Muncitorilor cu prilejul celei de-a 24-a aniversări a Marii Revoluții Socialiste din Octombrie din 6 noiembrie 1941 a fost răscolit de insulte îndreptate către soldații germani: „Bărbați cu moravurile fiarelor ”,„ Tâlhari care și-au pierdut toată fața umană în putrefacția lor morală și de mult s-au scufundat la nivelul fiarelor ”,„ Bărbați fără conștiință și onoare ”, etc. Orice expedient era permis împotriva lor. Populația urma să fie mobilizată „până la ultimul om” în distrugerea inamicului german (60).În acest scop, la 17 noiembrie 1941, Stalin a emis Ordinul nr. 428, care, în jurnalismul german, a devenit cunoscut sub numele de „Ordinul Arsoniștilor”. În original, ordinul se intitula: „Crimele monstruoase, cruzimile și actele de violență ale autorităților germane din raioanele și teritoriile ocupate” și declara astfel: „Toate așezările ocupate de trupele germane trebuie să fie incendiate, o adâncime de 40 până la 60 km în spatele liniei frontale principale și 20-30 km pe ambele părți ale drumurilor. La această sarcină au fost repartizate grupuri de divizii ale Forțelor Aeriene, Artilerie și Partizani echipate cu sticle de combustibil ”. Se spune chiar că ordinea conținea următoarea frază: „Comandele de căutare și distrugere vor continua acțiunile de distrugere în uniforma armatei germane și a Waffen-SS. Astfel de acțiuni incită la ura față de ocupanții fasciști și facilitează recrutarea partizanilor în țară. În același timp, ar trebui să se acorde atenție lăsării supraviețuitorilor pentru a raporta „atrocitățile germane” ”. 20-30 de „luptători curajoși” urmau să fie selectați pentru aceste grupări de gherilă subterane, care urmau să fie create în fiecare regiment. „În special, cei care distrug așezările din spatele liniilor germane în uniforme germane trebuie să fie nominalizați pentru primirea medaliilor”, se arată în ordin. Ultima frază spune: „Trebuie să se spună populației că germanii au ars satele și localitățile pentru a pedepsi partizanii” (61). Propagandiștii armatei roșii au urmat ordinul brutal al lui Stalin către scrisoare, deși a fost îndreptat în principal împotriva populației ruse. Trebuie avut grijă ca lăsații supraviețuitorilor să raporteze despre „atrocitățile germane” ”. 20-30 de „luptători curajoși” urmau să fie selectați pentru aceste grupări de gherilă subterane, care urmau să fie create în fiecare regiment. „În special, cei care distrug așezările din spatele liniilor germane în uniforme germane trebuie să fie nominalizați pentru primirea medaliilor”, se arată în ordin. Ultima frază spune: „Trebuie să se spună populației că germanii au ars satele și localitățile pentru a pedepsi partizanii” (61). Propagandiștii armatei roșii au urmat ordinul brutal al lui Stalin către scrisoare, deși a fost îndreptat în principal împotriva populației ruse. Trebuie avut grijă ca lăsații supraviețuitorilor să raporteze despre „atrocitățile germane” ”. 20-30 de „luptători curajoși” urmau să fie selectați pentru aceste grupări de gherilă subterane, care urmau să fie create în fiecare regiment. „În special, cei care distrug așezările din spatele liniilor germane în uniforme germane trebuie să fie nominalizați pentru primirea medaliilor”, se arată în ordin. Ultima frază spune: „Trebuie să se spună populației că germanii au ars satele și localitățile pentru a pedepsi partizanii” (61). Propagandiștii armatei roșii au urmat ordinul brutal al lui Stalin către scrisoare, deși a fost îndreptat în principal împotriva populației ruse. cei care distrug așezările din spatele liniilor germane în uniforme germane trebuie să fie nominalizați pentru primirea medaliilor ”, se arată în ordin. Ultima frază spune: „Trebuie să se spună populației că germanii au ars satele și localitățile pentru a pedepsi partizanii” (61). Propagandiștii armatei roșii au urmat ordinul brutal al lui Stalin către scrisoare, deși a fost îndreptat în principal împotriva populației ruse. cei care distrug așezările din spatele liniilor germane în uniforme germane trebuie să fie nominalizați pentru primirea medaliilor ”, se arată în ordin. Ultima frază spune: „Trebuie să se spună populației că germanii au ars satele și localitățile pentru a pedepsi partizanii” (61). Propagandiștii armatei roșii au urmat ordinul brutal al lui Stalin către scrisoare, deși a fost îndreptat în principal împotriva populației ruse.La 30 noiembrie 1941, cel mai puternic dintre acești propagandiști, Ilya Ehrenburg, a emis proclamația: „Luptători, Spioni, Partizani!”, În care a chemat membrii acestor trei grupuri să facă astfel: „Oriunde este o casă în pe care germanii s-ar putea încălzi, fumează nemții! ”(62).

La 7 ianuarie 1942, Ministerul sovietic de externe a emis următoarea notă ipocrită diplomaților acreditați de la Moscova: „Guvernul sovietic, în fața reprezentanților diplomatici ai opiniei publice mondiale, obiectează asupra cruzimilor, devastărilor și jafului comise de trupele germane în sovietic teritorii, în care Wehrmacht-ul german distruge în mod deliberat sate și orașe întregi și le arde la pământ, făcând populația sovietică fără adăpost. Distrugerea a asumat dimensiunile devastării răspândite. Populația sovietică este jefuită de mâncare și îmbrăcăminte, în timp ce oricine rezistă este împușcat ”(63). Cu aceste observații, guvernul sovietic a încercat să dea vina pe Wehrmacht pentru atrocități săvârșite fără scrupule de către sovieticii înșiși împotriva propriei populații.

Demonizarea soldaților germani în propaganda sovietică a deschis calea unor atrocități partizane împotriva „fiarelor fasciste”, „carism fascist”, „trupei de canibali hitlerieni”, „tâlhari germani”, „hoarde hitleriste”, etc. Partizanilor, această clasificare a inamicului era o licență pentru ucidere. Cruzimile armatei roșii au fost umbrite de cruzimea partizanilor. Soldații germani care au căzut în mâinile partizanilor au trebuit să se aștepte la cel mai rău. La 1 octombrie 1941, un membru al Comitetului central numit Kazapalov a chemat partizanii „să tortureze” soldații germani prinși „mutilându-i înainte de a-i împușca” (64). Membrii brutalizați ai hoardelor partizanate au urmat aceste instrucțiuni doar cu prea multă voință. La rândul lor, germanii s-au referit frecvent la partizani drept „bandiți”.

Ofițerii germani nu au fost întotdeauna capabili să-i împiedice pe soldații lor să se răzbune. Amărăciunea era prea mare. Ce se întâmplă la un soldat care își găsește tovarășii culcați mutilați la marginea unei păduri? Cartea de plată a fiecărui membru al Wehrmacht și Waffen-SS conținea un document intitulat „Cele 10 porunci ale ostașului german”, care a fost învățat de fiecare recrut. A treia poruncă a declarat: „Niciun dușman care nu se predă nu trebuie ucis, cu excepția partizanilor sau a spionilor. Acestea din urmă trebuie să primească o justă pedeapsă de la instanțe ”. Aceste declarații umane, care erau în totalitate conforme cu legislația internațională și fuseseră implementate în campanii până atunci, au fost curând dovedite inadecvate pentru situația reală.

În ciuda escaladării brutalității în războiul partizan, conducerea militară germană a chemat în repetate rânduri soldații din Wehrmacht să păstreze populația civilă străină. Comandantul șef al armatei, în „Ghidul de luptă împotriva partizanilor”, emis la 25 octombrie 1941, a ordonat ca toți soldații germani să „câștige încrederea populației printr-un tratament rațional și corect, privând astfel partizanii de mai departe. sprijin ”(65). În „Orientările pentru lupta întărită împotriva problemei banditismului în est” (Instrucțiunea nr. 46) din 18 august 1942, chiar Hitler a trebuit să admită că cooperarea populației era „indispensabilă”, cerând „un tratament strict, dar just ”A populației sovietice . (66)

1. Fritz Becker: Stalins Blutspur durch Europa: Partner des Westens 1933-45, Kiel, 1995, p. 236.
2. LV Richard: Partizanen. Kämpfer hinter den Fronten, Rastatt, 1986, p. 21, 63.
3. Direktive des Rate der Volkskommissare der UdSSR und des ZK der KPdSU, în: Heinz Kühnrich: Der Partisanenkrieg în Europa 1939-1945, Berlin de Est, 1965, p. 434, f.
4. LV Richard (vezi nota 56), pag. 21.
5. Heinz Künrich (a se vedea nota 57), p. 437.
6. Joseph Stalin: Über den Grossen Vaterländischen Krieg der Sowjetunion, Berlinul de Est, 1952, p. 16 ff.
7. GenStH Fremde Heere Ost II H 3/70 Fr. 6439568, Arhivele Naționale Washington, seria 429, rola 461; Fritz Becker (a se vedea nota 55), p. 268 ff; Dimitri Wokogonow: Stalin. Triumph und Tragödie. Ein politisches Profil, Düsseldorf, 1989, p. 617 f; Ic-Berichte von Partisanen în Deutscher Uniform bei Rudolf Aschenauer (vezi nota 36), p. 153 ff . Autorul nu a primit încă [o copie] a comenzii originale de la Arhivele Naționale.
8. Joachim Hoffmann (a se vedea nota 33), p. 201.
9. Fritz Becker (a se vedea nota 55), p. 269.
10. Joachim Hoffman (a se vedea nota 33), p. 110.
11. Befehl vom 10 octombrie 1941 über das Verhalten der deutschen Truppen. Pentru informații suplimentare despre războiul partizan pe pământul rusesc, a se vedea, printre altele: Heinz Künrich: Der Partisanenkrieg în Europa 1939-1945, Berlinul de Est, 1968; Partizani sovietici în al doilea război mondial, editat de John A. Armstrong, Madison, 1964; Peter Kolmsee: Der Partisanenkrieg in der Sowjetunion, Berlinul de Est 1963.
12. Bundesarchiv / Militärarchiv RW 39/69, foaia 70.

Sursa: http://www.cwporter.com/partisanen.htm

prin NS Europa