Cronică de etapă pentru invazia din Ucraina

https://newsweek.ro/opinii/cronica-de-etapa-pentru-invazia-din-ucraina

Vladimir Putin privește confruntarea din Ucraina drept una cu Statele Unite care ar fi instalat un regim marionetă la Kiev. Vladimir Putin a supraestimat capacitatea forțelor sale militare de a tranșa rapid disputa cu rezistența ucrainiană și a subestimat amploarea reacției occidentale; pe de altă parte, sunt totuși multe necunoscute, de la capacitatea europenilor de a suporta pe termen lung costurile sancțiunilor impuse Rusiei, care vor avea și severe efecte inverse, la determinarea lor de a ieși din bucla ideologică paralizantă marcată de obsesia schimbărilor climatice și credința naivă că „arcul istoriei” le este favorabil

Atacul asupra Ucrainei fost declanșat chiar în momentul în care era în curs o întîlnire a Consiliului de Securitate al ONU, a cărei președinție în exercițiu este asigurată de Rusia. Probabil că nu este o întîmplare, Vladimir Putin apelează deseori la astfel de gesturi cu încărcătură simbolică. Motivațiile oferite de liderul de la Kremlin în intervenția sa care anunța invazia, descrisă doar ca o "operațiune militară specială" (utilizarea termenelor de „război” sau „invazie”, este prohibită) sunt două: 1. apărarea populației rusofone din regiunea Donbas; 2. "de-nazificarea" țării (o țară a cărei președinte este evreu!) ceea ce semnalizează în fapt intenția de a îndepărta actuala guvernare și de a o înlocui cu un „regim marionetă” favorabil Moscovei. Mai semnalizează și intenția lui Putin a declanșa o represiune extinsă împotriva tuturor celor, politicieni, jurnaliști, lideri de opinie, etc pe care îi etichetează „naziști” și„fasciști”.

Retorica utilizată de Moscova pentru a justifica invazia este una supra-realistă: "eliberarea acestei „non-țări”, în opinia lui Putin, Ucraina, de opresiune", o "reacție la genocidul la care sunt supuși rusofonii", "de-nazificarea țării". Într-o scurtă discuție video cu Matthew Chance de la CNN Serghei Lavrov a mers pe aceeași linie spunînd că actuala guvernare de la Kiev este o "marionetă", cei doi păpușari fiind "forțe din afară" (Occidentul în general, dar în special Statele Unite) și "grupări neo-naziste" în interior. Și secretarul de presă al lui Vladimir Putin, Dmitri Peskov, a declarat jurnaliştilor că Rusia speră să „curăţe Ucraina de nazişti”, să realizeze „demilitarizarea” acesteia.

Vladimir Putin privește confruntarea din Ucraina drept una cu Statele Unite care ar fi instalat un regim marionetă la Kiev. Asta explică tonul extrem de emoțional la care face apel Putin în declarațiile sale, în care descrie actuala conducere de la Kiev drept o "șleahtă de narcomani și neo-naziști". Astfel de declarații par cumva scăpate de sub control. După cum amenințarea cu „consecințe fără precedent în istorie” (o trimitere destul de transparentă la atacuri nucleare), lansată de liderul de la Kremlin împotriva oricărei țări care ar încerca să interfereze în conflict, este la limita dintre războiul psihologic, în spiritul tehnicilor deprinse de Putin în perioada în care lucra în cadrul KGB, și derapajele emoționale. De unde și o serie de speculații pe tema stabilității psihice a liderului rus. Întărite de anunțul, considerat de mulți „iresponsabil”, privind „plasarea în stare de alertă specială, cel mai înalt nivel, a armelor nucleare ale Rusiei”.

Mulți cred că atacul a fost pregătit de luni de zile în urmă, nu e vorba de ceva ce s-a decis în ultimul moment. Iar toate discuțiile premergătoare, așa zisele negocieri nu au fost decît o perdea de fum. Există și alte păreri. Matt Taibbi face, pe Substack, trimitere la o analiză a unei jurnaliste de la BBC Russian Service, Farida Rustamova, tot de pe Substack, în opinia căreia decizia lui Putin de invada Ucraina i-a luat pe surprindere chiar și pe colaboratorii săi cei mai apropiați între care mulți sunt de părere că este o greșeală. Leonid Bershidsky, de la Bloomberg, scria pe Twitter după anunțul privind recunoașterea celor două teritorii separatiste din Donbas că dacă Putin ordonă atacul „prezumția de 23 de ani privind raționalitatea acestuia s-ar dovedi complet nefondată”.

Adăugînd ulterior că analiștii militari occidentali care au prezis corect invazia dau au greșit estimînd o victorie au asumat că la baza acesteia a stat un plan rațional, bine pus la punct. Nu pare să fi fost cazul și după cum se vede a dus la o regîndire a strategiei militare a Moscovei. Nu este deloc o veste bună pentru că înseamnă o abordare de tipul celei din Cecenia, apelul la bombardamente distrugătoare care vizează populația civilă, pentru a provoca un colaps social pentru a evita un extrem de dificil si costisitor război urban.

În ceea ce privește starea mentală a lui Vladimir Putin, despre care s-a vorbit mult în ultima vreme, o astfel de ipoteză de lucru este riscantă. Nu poate fi exclusă complet dar nu putem să nu constatăm că în acest moment avantajează Kremlinul. Proiectarea în exterior a ideii unei„instabilități mentale” poate fi foarte bine o „tactică de luptă” din arsenalul KGB), din categoria „Mad Man Theory”, în combinație cu trimiterile la „un al treilea război mondial care va fi unul nuclear”, după cum ne spune Lavrov, pentru a sădi teamă și panică în rîndul populației de pe continentul european și a paraliza deciziile liderilor occidentali.

Iar reacția acestora, reticența în a oferi Ucrainei avioane de luptă, faptul că au grijă permanent să spună că nu vor interveni în nici un caz în conflict, orice s-ar întîmpla, ne arată că tactica Moscovei funcționează. Faptul că nu vrei să riști o confruntare directă NATO – Rusia este de înțeles dar de ce trebuie să repeți asta în continuu, de ce să nu lași totuși un minim de ambiguitate care să pună cît decît Rusia pe gînduri?

Rusia dorește să-și ia revanșa în disputa cu Occidentul după perioada umilitoare de după încheierea Războiului Rece și extinderea către est a UE și NATO. Ideea datează de la începutul anilor 2000, după preluarea puterii de către Putin. În mod concret, la nivel strategic, asta ar însemna o reașezare geopolitică în Europa prin revenirea în zona Europei de Est dacă nu la o sferă de influență a Rusiei asemănătoare cu cea din perioada fostei Uniuni Sovietice cel puțin la un „spațiu finlandizat”, în care ar urma să fie inclusă și România, cu un grad limitat de autonomie în materie de politică externă și de securitate (după modelul relației dintre URSS și Finlanda din perioada Războiului Rece).

Iar la nivel maximal Kremlinul și-ar dori asta, dacă se poate, fără o prezență americană în ecuație. Din acest punct de vedere preluarea controlului asupra Ucrainei poate fi văzut drept un obiectiv tactic. Obiectiv care lui Putin i s-a părut fezabil, cu costuri acceptabile, în contextul unui Occident perceput a fi în declin, al unei administrații slabe la Washington și al unei Americi profund divizate și mai preocupată de competiția geostrategică cu China.

De partea cealaltă, liderii occidentali descoperă acum ce înseamnă să te lansezi în declarații grandioase de principii privind „ordinea internațională bazată pe reguli”, „dreptul suveran al statelor de a-și alege alianțele”, etc atunci cînd nu ești în măsură să impui respectarea acestora. Occidentul nu a reacționat cu adevărat serios după o serie întreagă de evenimente, de la atacul rusesc în Georgia la anexarea Crimeei. După cum nu a luat în serios ceea ce spunea în 2014 un fost consilier al lui Vladimir Putin, Andrei Ilarionov că liderul de la Kremlin plănuiește o revanșă strategică a Rusiei încă din 2004. Sau chiar declarațiile făcute de Putin în 2007, la Conferința de Securitate de la Munchen în care avansa ideea unei rediscutări a aranjamentelor de securitate din Europa.

"Sunt atât de supărată pe noi înșine pentru eșecul nostru istoric", a scris pe Twitter Annegret Kramp-Karrenbauer, fostul ministru al apărării al Germaniei. "După Georgia, Crimeea și Donbas, nu am făcut nimic care să-l descurajeze cu adevărat pe Putin". Mulți recunosc acum că nu au înțeles ideea refacerii Imperiului Rus era în mintea lui de Putin de multă vreme. Idee la care este clar că nu este deloc dispus să renunțe în ciuda sancțiunilor severe cu care se confruntă.

Temerea, inclusiv în România, este că războiul din Ucraina s-ar putea extinde în afară. Nu putem exclude varianta, dacă este să ne uităm la conflictul din Siria, sau cu mulți ani în urmă, la cel din Indochina. O barieră de siguranță este, desigur, existența NATO și din această perspectivă așteptările ca la Moscova să existe o apreciere rațională a riscurilor. Dar e greu să elimini cu totul ipoteza. De pildă țările Baltice se tem de o extindere a conflictului în teritoriul lor, o variantă fiind aceea ca Rusia să preia controlul asupra îngustei fîșii Suwalki care leagă Polonia de Lituania și de celelalte două țări baltice. Alți analiști consideră că și Republica Moldova se află într-o situație delicată, mai ales că între timp s-a făcut joncțiunea de facto Transnistria - Rusia.

Asistăm la răsturnări de situație puțin de așteptat cu doar cîteva zile înainte. Suedia și Finlanda, invitate la o reuniune de urgență NATO, evocă posibilitatea unei aderări la alianță. Ceea ce a provocat o reacție nervoasă la Moscova care a amenințat cu „consecințe militare” și cu un răspuns din partea Rusiei. Pînă la declanșarea invaziei majoritatea finlandezilor se opuneau intrării în NATO.

Însă între timp lucrurile s-au schimbat radical. Ceea ce este evident o veste proastă pentru Rusia. Alexander Stubb, fost prim-ministru al Finlandei, țară are a fost neutră din punct de vedere militar după cel de-al doilea Războiul Mondial, a declarat că "Rusia împinge Finlanda mai aproape de aderarea la Nato. Mai aproape ca niciodată. Aderarea noastră ar consolida alianța și ar contribui la menținerea stabilității în nordul Europei."

Articolul este o variantă extinsă și actualizată a unui text apărut inițial în „Ziarul de Iași”.

Cronică de etapă pentru conflictul din Ucraina (II)

Autor: Alexandru Lăzescu

În opinia lui Joe Biden, Vladimir Putin a devenit un paria la nivel internaţional; Ben Wallace, ministrul apărării din Marea Britanie, crede că Rusia riscă izolarea vreme de decenii; sancţiunile economice severe, retragerea multor corporaţii occidentale, între care VISA şi MasterCard, excluderea sportivilor sovietici din majoritatea competiţiilor internaţionale de anvergură sau votul din Adunarea Generală ONU asupra unei rezoluţii care condamnă intervenţia Rusiei din Ucraina oferă, toate, dovezi în acest sens; însă la o privire mai atentă lucrurile sunt mai nuanţate, un rezultat al unor reconfigurări geopolitice majore.

Una dintre problemele serioase cu care se confruntă Rusia este faptul că a pierdut complet bătălia de imagine la nivel global. Naraţiunea Moscovei, livrată şi la ONU în cursul dezbaterii din Consiliul de Securitate sau în cadrul Adunării Generale Extraordinare, nu are nici un fel de tracţiune. Inclusiv printre ţări ca India sau EAU care s-au abţinut la votul din Consiliul de Securitate (alături de China) care, din diferire raţiuni, nu au dorit să irite Rusia. Paginile de deschidere a principalelor ziare britanice din 1 martie au avut în centru imagini cu victimele civile, inclusiv copii, ale bombardamentelor ruseşti. Demonstraţii împotriva invaziei au loc peste tot în lume. Peste o sută de mii de oameni au protestat la Berlin, iar asta este semnificativ pentru că Moscova a investit enorm în ultimele două decenii pentru a modela în favoarea sa percepţia opiniei publice din Germania. Cultivând formatori de opinie, oameni de afaceri sau politicieni, între care cel mai proeminent este, desigur, fostul cancelar Gerhard Schroeder.

Acesta este cu siguranţă unul dintre factorii care au contribuit la înăsprirea fără precedent, brusc, a atitudinii guvernelor europene faţă de Rusia. După cum acest adevărat tsunami împotriva Rusiei, în particular împotriva lui Putin, din mass media, de pe reţelele sociale şi din stradă a determinat şi rapiditatea cu care organismele internaţionale sportive au decis, cu puţine excepţii, excluderea sportivilor ruşi de la toate competiţiile importante. A fost o reacţie la care, după cum a recunoscut Serghei Lavrov, Moscova nu se aştepta şi care va avea reverberaţii semnificative în rândul publicului larg din Rusia.

Probabil că tot această presiune a opiniei publice a influenţat într-o oarecare măsură şi votul din Adunarea Generală ONU pe o rezoluţie privitoare la invazia rusească din Ucraina. Rezoluţie care, atenţie, nu condamnă, ci „deploră” invazia din Ucraina (au fost negocieri intense pe această temă, a trebuit să fie utilizat acest termen şi nu cel de „condamnă”, ceea ce spune multe despre relevanţa şi substanţa acestui adevărat mamut birocratic care este ONU) şi care până la urmă nu are nici o valoare concretă în practic. Altfel e greu de explicat de ce au votat în favoarea acesteia aliaţi tradiţionali ai Rusiei ca Serbia sau Cuba. Rezoluţia a trecut fără probleme cu 141 de voturi pentru, 5 contra (alături de Rusia au rămas să voteze împotrivă doar alte 4 ţări, Belarus, Eritrea, Siria şi Coreea de Nord ) şi 35 de abţineri.

În discursul despre Starea Uniunii, Joe Biden a spus că Vladimir Putin este izolat pe plan internaţional. Şi ministrul britanic al Apărării, Ben Wallace, a declarat că invazia din Ucraina va duce la izolarea Rusiei timp de decenii. Afirmaţia este corectă dacă e vorba de spaţiul occidental. Însă pe plan internaţional lucrurile sunt mai complicate. Felul în care se va finaliza invazia rusească din Ucraina, şi nu doar în plan militar, ci şi în ceea ce priveşte capacitatea Rusiei de a controla situaţia după o eventuală victorie pe teren, impactul sancţiunilor nu doar în Rusia, ci şi în spaţiul occidental pentru că nu este limpede cât de rezilientă va fi populaţia, cât de unitar va acţiona alianţa occidentală în continuare, reacţia Chinei (va risca o escaladare în chestiunea Taiwanului, considerând criza actuală o oportunitate, sau din contra va dori să tempereze lucrurile?), iată destule necunoscute în funcţie de care multe ţări din spaţiul extra-occidental îşi vor calibra, oportunist, poziţia.

Este tentant să vedem în votul din Adunarea Generală ONU o dovadă a izolării Rusiei pe plan internaţional şi de susţinere din partea marii majorităţi a ţărilor de pe glob pentru sancţiunile dure adoptate de ţările occidentale, dar ar fi o eroare să facem asta. În realitate, lucrurile sunt mai nuanţate, situaţia arată destul de diferit, dacă ieşim din spaţiul occidental. Votul a fost influenţat de un curent dominant în opinia publică la nivel internaţional care, firesc, reacţionează emoţional la imaginile impresionante şi oribile venite de pe teatrul de război din Ucraina.

Ţările care s-au abţinut au avut diferite motivaţii. Adesea am auzit, ca justificare, obişnuitele platitudini cu apelurile la dialog, la negocieri (utilizate, oportunist, pentru a evita poziţii tranşante), lăudabile poate în plan moral, dar fără nici o valoare concretă în lumea reală, după cum vedem chiar acum în Ucraina. Abţinerile trebuie mai degrabă interpretate ca un sprijin mascat pentru Moscova, fie din interes, fie ca expresie a resentimentelor anti-occidentale. Axios, citat de The Times of India, a relatat despre faptul că diplomaţilor americani de la ONU li s-a cerut, într-o depeşă care utiliza termeni destul de duri, ulterior retrasă, să-i informeze pe cei din India şi EAU că „a continua să faci un apel la dialog, aşa cum au făcut în cursul reuniunii Consiliului de Securitate, nu este o poziţie de neutralitate, îi plasează în realitate în tabăra Rusiei”. O dovadă a frustrării Washingtonului faţă de poziţii adoptate de state pe care, mai ales Emiratele Arabe Unite, le plasau ferm în zona aliaţilor.

Map of Ukraine locating regions under separatist control and the Crimea, annexed by Russia. – AFP / AFP

De pildă în favoarea rezoluţiei a votat chiar şi Serbia. Crede cineva, cu adevărat, că s-a distanţat cumva brusc Belgradul de Moscova? Dacă intrăm mai mult în detalii putem înţelege cât de complicat şi divers ca motivaţii este acest peisaj. De pildă pentru India, relaţiile cu Rusia sunt extrem de importante, aşa că în ciuda presiunilor Washingtonului cu care este aliat în Quad, o structură constituită pentru contracararea Chinei, a decis nu doar să se abţină şi la votul din Consiliul de Securitate şi în cel din Adunarea Generală, ci să evite orice reacţie critică faţă invazie („poziţie independentă şi echilibrată”, apreciată de ambasada rusă de la New Delhi).

Apoi, în ciuda abţinerilor de la ONU este mai mult decât evident sprijinul chinez pentru Moscova. Beijingul refuză să considere intervenţia militară a Rusiei o „invazie” şi periodic transmite, prin Ministerul de Externe, mesajul că „Statele Unite trebuiau să se gândească la consecinţe atunci când au efectuat cinci valuri de extindere NATO către est punând o ţară mare cu spatele la zid”. O trimitere destul de transparentă la o situaţie potenţial similară în chestiunea Taiwanului.

Şi în America Latină, Rusia se bucură de multă simpatie. În parte ca reacţie la Statele Unite. Şi nu e vorba doar de „clienţii obişnuiţi” Cuba, Venezuela şi Nicaragua, ci şi de Argentina (al cărei preşedinte, Alberto Fernandez în cursul unei vizite recente la Moscova şi-a exprimat dorinţa de a se „elibera” de legăturile cu America şi FMI), de El Salvador sau de guvernul socialist din Bolivia. Iar la votul din Adunarea Generală, din cele 54 de ţări africane, 17 s-au abţinut şi 7 au lipsit de la vot. În practică, asta înseamnă că 24 de ţări nu doresc să-şi pericliteze legăturile cu Moscova. Spre frustrarea diplomaţilor occidentali, având în vedere faptul că majoritatea sunt beneficiarele ajutorului financiar oferit de ţările lor.

Şi mai remarcabilă este şi repoziţionarea geopolitică a ţărilor din zona Golfului, toate aliaţi tradiţionali ai Statelor Unite, un semn al creşterii influenţei ruseşti în zonă după succesul din Siria, pe de o parte, şi retragerea americană dezastruoasă din Afganistan, pe de alta. Arabia Saudită, în ciuda presiunilor americane, refuză să mărească producţia de petrol pentru a tempera explozia preţului barilului motivând că doreşte să respecte înţelegerile făcute în cadrul OPEC+ care este în esenţă o asociere OPEC – Rusia în care actorii cheie sunt Rusia şi Arabia Saudită. „Arabia Saudită nu vede nici un motiv să întreprindă vreo acţiune care să pună în pericol această alianţa cu Rusia în privinţa fixării nivelului producţiei de ţiţei”, i-a spus preşedintelui Macron Mohamed bin Salman, prinţul moştenitor al Regatului Saudit, liderul de facto al ţării. În paralel, Moscova s-a oferit ca alternativă la livrările de arme americane în regiune. „Putin a reuşit să-şi creze pârghii de influenţă în relaţia cu liderii din întreaga regiune a Orientului Mijlociu faţă de care Statele Unite nu au reuşit să găsească un răspuns pe măsură, în ciuda miliardelor cheltuite”, este de părere Karen Young, de la The Middle East Institue, un thinktank de la Washington. „Cred că a fost un adevărat şoc pentru Statele Unite.”

Cu acest prilej, administraţia Biden descoperă că într-o bătălie geopolitică, posibil existenţială, nu-ţi poţi permite luxul de a introduce criterii ideologice. Refuzând să-i primească în vizită la Casa Albă pe prinţul moştenitor al Arabiei Saudite şi pe preşedintele Bolsanaro al Brazilei (în cazul său din cauza relaţiilor cordiale întreţinute cu Trump), administraţia Biden a dorit să transmită un mesaj de distanţare faţă de aceştia. Problema e că între timp ambii au fost primiţi cu braţele deschise de Putin la Kremlin.

În cazul Israelului situaţia e şi mai complicată. Cu toate că Statele Unite sunt principalul său aliat strategic, are nevoie de permisiunea tacită a Rusiei de a opera în spaţiul aerian al Siriei pentru lovituri împotriva grupărilor teroriste, în special Hezbollah, acum după ce pe fondul retragerii americane, Moscova deţine o poziţie privilegiată. Aşa că Israelul a refuzat solicitarea ţărilor baltice care au dorit să trimită Ucrainei echipamente militare cumpărate din Israel şi foarte probabil nu renunţa la relaţiile bune cu Vladimir Putin.

Toată această analiză are darul să scoată în evidenţă că în ciuda satisfacţiei de moment care ar putea fi provocată de aritmetica votului din Adunarea Generală ONU, evident defavorabilă Rusiei, nu trebuie să fim naivi şi să tragem de aici concluzia că, dacă scoatem din ecuaţie spaţiul occidental, vom asista de acum înainte la o răcire a relaţiilor majorităţii ţărilor de pe glob cu Rusia şi cu atât mai puţin la izolarea acesteia. Nu asta este neapărat zona sa vulnerabilitate. Marea problemă a lui Putin este mai degrabă constituită de incertitudinile legate de evoluţia situaţiei din Ucraina.