Ucraina | Sensul negocierilor. Ocazia Occidentului. Erorile lui Putin

https://universul.net/ucraina-sensul-negocierilor-ocazia-occidentului-erorile-lui-putin/

Pentru o țară atacată și cu atât mult pentru una ca Ucraina – dată fiind, în cazul de față, disproporția uriașă de forțe dintre victimă și agresor, ca și sfera geografică și geopolitică atât de delicată în care se găsesc cei doi actori – o provocare uriașă o reprezintă faptul că primul val de durere – morți, distrugeri, incertitudini – este urmat inevitabil de al doilea. Ambele lasă cicatrici pe termen lung, dar valul doi are păcatul originar că poate să bată în cuie răni care nu se vor mai închide și care vor supura decenii. În acest din urmă caz, drama care se adaugă este aceea că orice perspectivă de închidere a unor asemenea răni rareori e una apropiată și niciodată nu vine de la sine. Va fi nevoie de un alt șoc, de alte generații care să îl trăiască și, în orice caz, va fi nevoie de un context internațional atât de favorabil, încât la momentul prezent nu poate fi imaginat.

Ce este, așadar, cu acest val doi al durerii pe care o creează o astfel de invazie?

În esență, el se ridică sub forma aparent inocentă și dezirabilă a ceea ce se cheamă „negocieri”. În război, negocierile sunt când mimate, când ratate, când irelevante, când lipsite de empatie față de victimă. În războiul din Ucraina, în doar două săptămâni, „negocierile” au bifat deja toate aceste stadii și caracteristici, mai puțin pe ultima.

Rezistența ucrainenilor în fața rușilor a îndepărtat pentru moment acest din urmă spectru, dar nu există garanții pentru viitor. Totul depinde de noi episoade de defensivă ieșită din comun, de partea ucraineană, și de un Occident care să dea noi probe de curaj și unitate regăsite, de simț nealterat al istoriei și de o decriptare ireproșabilă a oportunității fenomenale care este la orizont (rezolvarea problemei ruse odată pentru totdeauna, după un model inspirat din soluționarea chestiunilor germană și japoneză, după al Doilea Război Mondial).

Așadar, cu toate că și ucrainenii, și occidentalii, și vecinătatea Ucrainei au dat până acum dovezi substanțiale de coeziune, unitate, eficiență, viitorul imediat le va cere tuturor mai mult. În război, nu există respiro; nici alinare după durere; și nici greșeli care să nu fie exploatate de către partea adversă. Iar de aici, textul de față se bifurcă pe două observații de etapă, dar care vor modela puternic conflictul.

1. Probabil că destul de curând, leadership-ul de la Kiev, cu președintele Zelenski în rol de solist, va fi pus în situația de a da răspunsuri categorice la dileme ucigător de complicate. La capătul primei etape de mediere internațională multi-strat, de după debutul invaziei, derulată pe axa Tel Aviv-Moscova, Washington-Kiev, Paris-Moscova, Paris-Kiev, Berlin-Moscova, Berlin-Kiev, Londra-Moscova, Londra-Kiev, pe masa taberelor care se ciocnesc militar se vor pune opțiuni care așteaptă pronunțarea. Răspunsurile Kievului pot întări moralul populației sau pot întoarce populația nu doar împotriva atacatorului extern, ci și a liderilor din plan intern. Răspunsurile Kievului vor întări sau șubrezi alianțele externe ale Ucrainei. În elaborarea și calibrarea răspunsului ucrainean la pretențiile ruse obținute prin mediere internațională, păstrarea simțului realității în strânsă sincronizare cu oportunitățile istorice și decriptarea capacității Occidentului de a juca pe termen lung rolul aliatului 100% dedicat va fi o provocare fără egal pentru autoritățile de la Kiev.

Privind de e margine, e dificil de estimat cum va arăta totul, dar din perspectiva comentatorului, personal nu pot spune decât ceea ce am mai spus: Vestul are în sfârșit ocazie rarissimă de a duce lupta cel mai puțin angajantă, dar cu cele mai mari șanse de reușită pe termen lung cu Rusia țarilor, a lui Stalin și-a lui Putin, având ocazia de a o schimba din temelii și a redesena contextul de securitate la nivel mondial. Însă asta presupune anduranță și curaj deopotrivă ucrainean și occidental.

Judecând după cum a început războiul, dar și după cât a pierdut până acum, raportat la așteptările avute, condițiile cu care negociază Putin, prin intermediarii enunțați mai sus, vor fi aproape milimetric aliniate pretențiilor maximaliste, emise înaintea invaziei, repetate ulterior de la toate palierele relevante: Kremlin, MAE rus, Ministerul Apărării de la Moscova. Judecând după cum au rezistat până acum, pe plan militar, și după cât de eficient au jucat cartea PR-ului, la nivel internațional, autoritățile de la Kiev par a fi motivate să țină cursul cât mai aproape de linia refuzului conformării, deja binecunoscută. Și raportându-se la cât a îndurat în primele 15 zile de conflict, dar și la nivelul de încredere în sine dobândit, tocmai pe acest fond, populația ucraineană încă poate fi un cenzor autentic pentru orice urmă de cedare percepută ca fiind trădare.

Se poate deduce, așadar, că, în faza aceasta, leadership-ul de la Kiev, în frunte cu președintele Zelenski, e prins în menghina maximalismului agresorului și a maximalismului victimei.

2. Acuma, în ciuda ororilor cotidiene semănate de războiul declarat de Rusia Ucrainei, este firească așteptarea ca nici ucrainenii, nici occidentalii, nici vecinii ucrainenilor să nu cedeze teren semnificativ Rusiei, cel puțin nu în etapa asta. Iar asta, și pe alte considerente decât cele pe care le-am mai enunțat și în acest text, și în altele (ocazia de a remodela Rusia după alt chip și altă asemănare decât cea țaristo-sovietică). De pildă, pe considerentul greșelilor comise de regimul Putin în declanșarea invaziei și pe al perspectivei unei alterări semnificative a relațiilor bilaterale pe care Rusia mizase totul, în competiția sa nebunească cu Occidentul.

Greșelile vizează:

  • planificarea militară – dimensiunea aeriană și terestră;

  • anticiparea nivelului la care vor ajunge sancțiunile economice;

  • anticiparea capacității populației ruse de a duce în spate povara crahului economic;

  • justa măsură a relațiilor cu China și cu Turcia;

  • justa apreciere a potențialului relației Turciei cu Ucraina;

a. Planificarea militară. Într-un text lămuritor, The Economist prezenta, miercuri, curiosul caz al aviației militare ruse. În esență, Moscova a ratat monopolizarea spațiului aerian ucrainean, lucru care a dus la probleme grave deopotrivă pe cer și pe pământ. Rușii au pierdut avioane, elicoptere, dar și drone la rate umilitoare pierderilor avute de americani în războaie mult mai lungi, în fazele cele mai agresive ale acestora. Iar aeronavele-spion ale Moscovei sunt, din acest motiv, obligate să acționeze de la distanțe față de front care lezează eficiența culegerii de informații, ca și precizia atacului dus de trupele aerospațiale și de cele terestre. În această fază, specialiștii citați de către The Economist pun responsabilitatea pentru acest lanț aerian de eșecuri pe un complex de cauze: secretomania lui Putin în faza premergătoare invaziei, subțirimea stocurilor Rusiei în materie de stocuri de bombe ghidate, precaritatea resurselor necesare antrenării piloților ruși, limitarea geografică a spațiului aerian în care rușii pot exersa proiectarea forței aeriene la scară largă, comparativ cu lărgimea celui de care dispun forțele NATO, grație compoziției multinaționale a alianței nord-atlantice.

VEZI MAI JOS consultarea în detaliu a analizei The Economist, pe dimensiunea aeriană

Curiosul caz al forțelor aviației, în Ucraina. De ce nu au reușit avioanele Moscovei să domine lupta și cu ce costuri – The Economist

<< Peste 60 de avioane noi urmează să fie livrate forțelor aeriene ruse până la sfârșitul anului, se lăuda generalul locotenent Serghei Dronov, comandantul adjunct al acesteia, vara trecută. Era vorba de avioane de luptă Su-30, Su-35 și Su-57 și bombardiere Su-34 – la fel de avansate ca orice aparat pe care îl are de oferit restul Europei. Toate au fost „testate în condiții de luptă”, în Siria, i-a asigurat el pe cititorii exigenți ai Krasnaia Zvezda, ziarul oficial al ministerului rus al apărării >>, scrie The Economist.

<< Miliarde de dolari au fost injectați în avioanele de război ale Rusiei, în ultimul deceniu. Între 2009 și 2020, forțele aeriene au obținut aproximativ 440 de aeronave noi cu aripi fixe, precum și mii de drone. La începutul războiului, analiștii și oficialii din apărare au presupus că Rusia va distruge rapid forțele aeriene ale inamicului său și va hoinări, liber, peste țară, folosindu-și superioritatea aeriană pentru a elimina forțele ucrainene, după bunul plac.

Cu toate acestea, în primele două săptămâni de luptă, forțele aeriene ruse au jucat un rol minim. Activitatea aeriană este greu de urmărit, iar atacurile aeriene rusești ar putea să fi crescut atât ca număr, cât și sub aspectul complexității, în ultimele zile. Este clar, totuși, că forțele aeriene ruse nu au recurs la toate capacitățile. „Avioanele rapide au efectuat doar ieșiri limitate în spațiul aerian ucrainean, solitar sau în perechi, întotdeauna la altitudini joase și mai ales noaptea”, notează Justin Bronk, de la Royal United Services Institute, un think-tank din Londra.

Când au început ostilitățile, Rusia a trimis o salvă de rachete de croazieră și rachete balistice către bazele aeriene ale Ucrainei în încercarea de a-i distruge la sol avioanele și sistemele de apărare aeriană și de a-i bloca radarele și rachetele antiaeriene. Demersul a eșuat. Ucraina și-a dispersat cu înțelepciune sistemele de apărare aeriană, făcându-le mai greu de găsit. Oficialii americani ai apărării spun că apărarea antiaeriană și antirachetă ucraineană „rămân, în consecință, eficace și în uz” – o afirmație care poate fi coroborată cu informații din sursă deschisă.

Un exemplu recent vine de la Harkov, situat la 30 km de granița cu Rusia. Forțele ruse nu au reușit să cucerească orașul cu un raid, în primele zile ale războiului. De atunci, l-au înconjurat și bombardat cu lovituri aeriene, artilerie și rachete. Dar Ucraina nu este lipsită de apărare.

Imaginile CCTV realizate în seara zilei de 6 martie arată două lumini care se îndreaptă spre cer – despre care se crede că sunt rachete antiaeriene. (Video, în art. orig. – n.tr)

Thomas Withington, expert în apărare aeriană, spune că prima rachetă pare să rateze ținta, focosul ei detonând. A doua, însă, este o lovitură directă.

Imaginile surprinse din alt unghi arată două avioane căzând din cer, în timp ce privitorii ucraineni urlă și aplaudă.

Interceptarea fusese, probabil, opera unei rachete sol-aer cu rază medie de acțiune precum Buk, un sistem mobil care poate trage și fugi, ieșind pentru a trage și apoi ascunzându-se din nou. Deoarece acest tip de sisteme folosesc radarul pentru a-și găsi țintele, iar radarul nu poate vedea peste curbura Pământului, o contra-măsură este ca piloții să zboare jos. Asta par să fi făcut forțele ruse.

Dar această mtodă rezolvă o problemă și crează o alta. În ultimele săptămâni, America, Letonia și Lituania au trimis Ucrainei rachete antiaeriene Stinger, mai mici, lansate de pe umăr, care se orientează după căldua degajată de motoarele fierbinți ale aeronavelor care zboară sub aproximativ 3.500 m. Arma a devenit cunoscută în timpul războiului sovieto-afgan, din anii 1980, când rachetele Stinger furnizate de CIA au fost folosite de către mujahedinii afgani pentru a doborî peste 300 de elicoptere și 100 de avioane sovietice. Imagini video postate de Ministerul Apărării al Ucrainei arată o rachetă de tip Stinger intrând într-un elicopter care zbura jos, deasupra unui câmp probabil din apropierea Kievului.

Există un alt motiv pentru care piloții ruși pot fi forțați să zboare mai aproape de sol și, astfel, în raza de acțiune a rachetelor lansate de pe umăr. În războiul cu Georgia, din 2008, forțele aeriene ale Rusiei s-au limitat aproape în întregime la lansarea de bombe nedirijate sau „proaste”. Acum, posedă muniții ghidate, de precizie, care pot lovi ținte folosind navigația prin satelit și alte mijloace. Dar încă mai folosesc și armament mai vechi.

Imaginile care par să arate epava unui avion de atac Su-34, doborât deasupra Cernihivului, sugerează că fusee înarmat cu bombe nedirijate. Acest lucru este grăitor, spune dl Bronk, pentru că regimentele rusești deSu-34 sunt „cei mai pricepuți și obișnuiți utilizatori” de muniție de precizie din forțele aeriene, atunci când sunt disponibile. Imaginile difuzate de presa de stat rusă arată alte Su-34 parcate pe o pistă, înarmate cu mai multe arme nedirijate; alte imagini, din Cernihiv și Harkov, arată că bombe nedirijate au explodat în zonele urbane, inclusiv una care a aterizat într-o casă.

O teorie este aceea că stocul Rusiei de muniții ghidate cu precizie se epuizează. Mai probabil, susține Michael Kofman de la CNA, un think-tank american, este că Rusia are unele în rezervă, fie pentru mai târziu, în acest război, fie în așteptarea unuia mai mare. Oricum, folosirea bombelor nedirijate creează o dilemă. După cum notează Tim Robinson, de la Royal Aeronautical Society din Marea Britanie: piloții fie zboară la altitudine mică, pentru a vedea țintele, dar riscă să fie doborâți; fie bombardează de la altitudine mare sau medie, însă cu mai puțină precizie.

Rezultatul este acela că Rusia a pierdut un număr substanțial de avioane. Stijn Mitzer, un analist din Amsterdam, și colegii săi, de la blogul Oryx, au studiat imaginile disponibile pe site-urile de socializare pentru a stabili pierderile dovedite ale Rusiei. E vorba, în prezent, de 11 avioane cu aripă fixă, 11 elicoptere și două drone. Guvernul Ucrainei susține că a distrus cel puțin 39 de avioane și 40 de elicoptere, deși aceste cifre nu sunt verificate. Prin comparație, America a pierdut aproximativ 40 de avioane cu aripi fixe în timpul întregului război aerian de cinci săptămâni cu Irakul, în 1991.

Eșecul Rusiei de a elimina apărarea antiaeriană ucraineană „devine un obstacol serios”, spune Rob Lee, de la King’s College London. Probabil că va fi considerată una dintre „greșelile cheie” ale acestui război, consideră el. Înseamnă că avioanele rusești nu pot patrula liber cerul pentru a le îndepărta pe cele ucrainene și că avioanele de atac nu pot oferi sprijin aerian adecvat trupelor de la sol. Avioanele de supraveghere la sol și aeronavele de avertizare timpurie trebuie să stea departe de câmpul de luptă, reducând fluxul de informații.

Poate fi o lecție și pentru NATO. Eșecul inițial al Rusiei de a câștiga superioritatea aeriană ar putea fi explicat prin secretomania Kremlinului cu privire la decizia de a intra în război și prin lipsa timpului pentru planificare, spune domnul Bronk. Dar, în opinia sa, pasivitatea forțelor aeriene ar putea reflecta și lipsa de experiență sau incompetența. Forțele aeriene ruse, cu un timp de zbor mai mic pentru fiecare pilot și lipsite de simulatoare avansate și de razele extinse de antrenament disponibile forțelor aeriene occidentale, „nu are capacitatea instituțională de a planifica, scurta și pilota operațiuni aeriene complexe, la scară”. Săptămânile următoare vor lămuri dacă așa stau lucrurile. >>



. Apoi, în Geopolitcal Futures, fondatorul, George Friedman, a înșirat lacunele planificării și execuției invaziei, pe dimensiunea terestră. În esență, Friedman subliniază rolul jucat de inadecvare. În 2022, în condițiile în care era previzibil inclusiv scenariul unei derive insurgente a operațiunii militare ruse, generalii de la Moscova au mizat pe o strategie la care s-a cam renunțat de aproape 50 de ani: marșul eminamente blindat spre capitală. Cu bonusul, din nou greu de înțeles de către specialiști, al împărțirii coloanelor în trei, la suficient de mare distanță una de alta pentru a nu-și putea sări eficient în ajutor reciproc, ca și în condițiile lipsei unei superiorități aeriene care să le protejeze și care să le informeze.

detaliile analizei -MAI JOS.

Cum a mers invazia rusă în Ucraina – evaluarea lui George Friedman

Invazia rusă în Ucraina a avut două scopuri. Primul a fost preluarea controlului Ucrainei, intenționându-se astfel să se finalizeze demersul început cu Belarus – reconstruirea zonelor tampon strategice ale Rusiei și protejarea Rusiei de un atac. Al doilea obiectiv a fost de a demonstra capacitățile și profesionalismul armatei ruse, de a descuraja acțiuni ipotetice și de a crește influența regională a Rusiei. Cele două scopuri erau interconectate >>, scrie George Friedman, pentru Geopolitical Futures.

<< Ocuparea Ucrainei nu a fost realizată, dar nu este o cauză pierdută. Cu toate acestea, percepțiile asupra puterii armatei Rusiei au fost grav afectate. Nu există nicio îndoială că planificatorii ruși nu au vrut să lupte în războiul pe care îl duce Rusia. În locul unei înfrângeri rapide și decisive a Ucrainei, Rusia este angajată într-un război lent și de uzură, care este puțin probabil să impresioneze lumea, din perspectiva revenirii în primele eșaloane ale puterii militare. În acest moment, nici măcar o victorie finală în primul său obiectiv nu îl va răscumpăra pe al doilea. Este important să începem identificarea punctelor slabe ale Rusiei.

Prima problemă a fost pierderea elementului-surpriză. Carl von Clausewitz a plasat surpriza în vârful războiului. Surpriza contractează timpul de care un inamic are nevoie să se pregătească de război. De asemenea, impune un șoc psihologic care necesită timp pentru a fi depășit, ceea ce face mai dificilă implementarea planurilor existente. Și crește puterea percepută a inamicului. În Ucraina, însă, diplomația extinsă i-a dat Kievului timp să se adapteze psihologic la posibilitatea unui război.

Moscova nu a reușit să-și înțeleagă inamicul. Rusia se aștepta în mod clar ca rezistența ucraineană să se prăbușească rapid în fața forței blindate masive pe care o adunase. Nu se aștepta ca populația ucraineană să riposteze într-o măsură care cel puțin să întârzie încheierea războiului.

Scopul războiului este de a distruge capacitatea militară a inamicului. Armata ucraineană a avut un centru de greutate difuz și s-a aflat la distanță de grupurile blindate de luptă rusești. În plus, populația a ripostat, mărind timpul necesar pentru a pune capăt rezistenței.

Planurile de război rusești s-au concentrat pe trei grupuri blindate bazate în est, sud și nord. Tancurile au devenit vulnerabile la armele antitanc de infanterie. Rusia trebuie acum să folosească infanteria pentru a îndepărta amenințările mortale la adresa tancurilor sale. Ideea utilizării blindatelor ca forță decisivă pe câmpul de luptă și, prin urmare, ca forță principală, a evoluat. Acest lucru pare să nu fi fost acceptat de către planificatorii ruși. Războiul blindat a atins apogeul în al Doilea Război Mondial. Blindatul rămâne prezent, dar nu am mai văzut lupte de la blindat la blindat de la războiul arabo-israelian, din 1973, și, într-o oarecare măsură, în Furtună în deșert. Asta a fost acum o generație. Războiul a mers mai departe.

Cele trei grupuri de luptă blindate rusești erau larg separate. Nu s-au sprijinit unul pe celălalt. În loc de un singur război coordonat, Kremlinul a optat pentru cel puțin trei războaie separate, făcând imposibilă o singură lovitură decisivă. A părut să lipsească o singură comandă integrată, esențială pentru luptă.

Utilizarea blindatelor a crescut considerabil presiunea asupra logisticii ruse. În loc să concentreze proviziile pe un singur impuls, a trebuit să se concentreze pe trei, plus alte operațiuni. Logistica pentru forțele blindate majore a păru să se fi defectat, făcând imposibilă încheierea războiului și prelungindu-l.

În ultimele zile, Rusia s-a adaptat și s-a orientat spre capturarea orașelor. Acest lucru generează o contra-forță eficientă pentru luptătorii care înțeleg străzile și aleile și le folosesc pentru a întârzia avansul Rusiei. Lupta în orașe este printre cele mai costisitoare și consumatoare de timp acțiuni de război. Capturarea orașelor necesită resurse și nu este cheia victoriei. Orașele capătă importanță numai după ce forța inamică a fost învinsă și demoralizarea națiunii este esențială. Orașul este premiul războiului, nu scopul militar. Rusia a transformat conflictul de la un război contra-militar la un război contra-populațional, care a sporit rezistența semănând disperarea în orașe.

În spatele acestui lucru s-a aflat faptul că Rusia pur și simplu nu a reușit să identifice centrul de greutate al Ucrainei. A concentrat blindatele și a căutat o forță concentrată similar, pentru a învinge. În schimb, centrul de greutate a fost, în esență, o forță informală de gherilă care se dispersează și se reconstituie în mod constant, nu amenințându-i pe ruși cu înfrângerea, ci ținându-i în dezechilibru.

Acest lucru a împins Rusia și mai mult către o strategie contra populație, care a scăzut eficiența forței sale blindate – atât încetinindu-i avansul, cât și confruntând-o cu grupuri mici cu care nu fusese proiectată să lupte.

Rusia nu a reușit să taie comunicațiile ucrainene, interne și cu restul lumii. În loc să izoleze inamicul în interior și în exterior, i-a permis Kievului să ducă un război psihologic împotriva atacului rusesc pe toate fronturile, subminând obiectivul psihologic rus de a fi văzut ca o forță copleșitoare.

Toate acestea au culminat cu greșeala finală a rușilor. Se așteptau ca disponibilitatea copleșitoare a blindatelor să provoace o capitulare rapidă. Ucraina este o țară mare, iar dacă e să fie ocupată de blindate, atunci blindatele trebuie să se miște rapid. Evident, ei se așteptau la șoc și groază care să rupă voința Ucrainei de a rezista. Șocul a fost disipat de pierderea surprizei. Uimirea a fost limitată de incapacitatea Rusiei de a concentra forțele strategice și, în cele din urmă, de mobilizarea de către Ucraina a populației sale, ca forță de rezistență.

Rușii aveau nevoie de un război rapid pentru a-și atinge obiectivele. Modul în care au purtat războiul nu a fost în contradicție cu o victorie finală, ci a fost în contradicție cu una rapidă. O învingere a Ucrainei de către Rusia, în decurs de săptămâni sau luni, nu este uluitoare, având în vedere puterea lor relativă. Iar obiectivul Rusiei de a afișa o armată de prim rang pentru a părea grozavă în ochii vecinilor săi nu va fi atins. >>


b. Capacitatea populației ruse de a rezista otrăvii sărăciei și decuplării de lume. În mare, devenise o axiomă faptul că poporul rus e capabil să trăiască mult și bine în robie și la infinit în sărăcie. Devenise ca un refren de șlagăr ideea că rusul de rând poate fi întrecut doar de nord-coreeanul de rând, la capitolul mizeriei înghițite de la stăpânire și, eventual, precum chinezul obișnuit in vremea exercițiilor de foamete la care îl supusese anii lui Mao. E drept, sute de ani, rusul a trăit ca viermele, sub țar; iar sub Stalin, a reușit cumva să se înmulțească, chiar și strivit de-a dreptul. Dar lumea a evoluat masiv în secolul XX, iar rușii nu au făcut excepție, deși aparențele, în ceea ce-i privește, ușor te pot înșela. Generațiile care s-au târât prin viață sub talpa țarilor și sub bocancul lui Stalin au tot mai puține în comun cu rusul modelat începând cu Perestroika și Glasnost, continuând cu deschiderea socio-economică tot mai radicală (cel puțin pentru standardele locale) de după prăbușirea URSS. Iar prăbușirea paradigmei sovietice a coincis cu două fenomene absolut noi: accesul la capital extern – cu implicita ridicare a unui val de relativă și în creștere bunăstare, dar și de călătorii în Occident, pentru zeci de milioane de ruși; accesul la informație, internă și externă, prin apariția internetului, care a occidentalizat industrial și în timp-record un număr uriaș de tineri ruși. Azi, toți acești ruși formează plaja activă a populației, iar pentru ei, sacrificiile de tip Stalingrad ori Petrograd ale generațiilor anterioare sună la fel de familiar ca mizeria ceaușistă pentru românul născut ieri sau acum 10 ani. Or, tocmai ceea ce i-a întărit pe rușii activi din timpul invaziei lui Putin în Ucraina – accesul la o viață mai bună și la surse de informare din lumea întreagă – este și ceea ce îi face mai fragezi, mai slabi, mai vulnerabili, mai puțin dornici de sacrificiu, din perspectiva nevoilor lui Vladimir Putin. Spus în câteva cuvinte, pariul meu este că rusul de azi, supus sancțiunilor occidentale tot mai draconice, este mult mai puțin capabil să ducă pe umeri povara privațiunilor decât fuseseră bunicii și străbunicii săi. Rusul de azi e incapabil de așa ceva pe termen lung deopotrivă pentru că, spre deosebire de generațiile anterioare, a apucat să cunoască într-o măsură reală și profundă „mul-mai-binele”; și pentru că, spre deosebire de rusul epocilor anterioare, rusul de azi are totuși aspirații. E ceva ce niciun dictator de la Kremlin nu a putut înțelege. E o deschidere care, atunci când a fost oferită, fie și cu țârâita, de către un locatar al Kremlinului (Gorbaciov), a dus la prăbușirea imperiului în numai câțiva ani.

c. Relația Rusia-China. Punctul în care a ajuns azi regimul Putin, din perspectiva politicii externe a țării sale, pe dimensiunea relațiilor bilaterale privilegiate, este mai mult decât interesant și invită la exerciții de imaginație și reluarea unor lecturi esențiale de filosofie, științe politice și mai ales istorie. În ultimii ani, Putin a reușit două lovituri majore în politica externă: apropierea de China, apropierea de Turcia. China – rival autentic al SUA, tăvălug economic, simbol al globalizării, dictatură, capitalism sălbatic dar hibrid, stat revizionist, stat asupritor cu minoritățile etnice, politice, religioase, țară tot mai îndrăzneață în plan militar și pe dimensiunea felierii lumii în sfere compacte de influență. Însă oricât de mult a încercat Rusia să proiecteze și să prezinte lumii acest parteneriat cu China, inclusiv cu câteva zile înaintea invaziei, ca pe unul între egali, pe substanță, eșecul e sublim. Din punct de vedere al maturității economice atinse de cele două țări, decalajul e evident defavorabil Rusiei. Sub aspectul mărimii populației, nici nu are sens să discutăm. Din perspectiva accesului la piața globală și a diversității acestuia, Moscova e la tot mai mulți ani-lumină față de Beijing. Iar dacă e să cântărim greutatea celor doi actori din unghiul presiunii pe care o pot pune unul pe granița celuilalt, a Chinei este copleșitoare. În fine, dacă privim din perspectiva istoriei, cele două țări au purtat un război direct, acum aproape șase decenii, iar China s-a aliat cu dușmanul capitalist, SUA, împotriva fratelui comunist, URSS, acum aproximativ cinci decenii. Capacitatea fiecăruia de a-l trăda pe celălalt e atât de vastă, încât e dificil să privești noul parteneriat ruso-chinez altfel decât prin lentila circumstanței și a oportunismului dictat de moment. Relația tot mai otrăvită a celor două țări cu SUA le-a apropiat mult în ultima vreme, dar dependența economiei medievale a Rusiei, bazată pe exportul de hidrocarburi și arme, face ca balanța să se încline negativ mai mult spre Moscova decât spre Beijing. În orice caz, tocmai prin particularitatea structurii economiei sale și a rolului pe care randamentul ei îl are în stabilitatea regimului, China va fi mai forțată cu Rusia să închidă mult mai puține punți cu Occidentul, chiar și cu SUA, decât Rusia. Ceea ce va genera un flux constant de rezerve și limitări chineze în ceea ce privește punctul maxim până la care relația bilaterală Moscova-Beijing poate evolua. Pe tot acest fond, de spus, pe scurt, e următorul lucru: o Rusie puternică poate fi de folos Chinei pe multe planuri. Dar o Rusie slăbită ar putea conveni Beijingului pe și mai multe. Sancțiunile occidentale și costurile efortului de război nu pot decât să facă Rusia și mai precară, din punct de vedere economic. Cum presiunea potențială chineză pe granița cu Rusia e mai mare decât presiunea potențială rusă pe granița cu China și cum „ieftinirea” Rusiei e o perspectivă tot mai palpabilă, pe fondul crahului economic care o paște în actualele condiții, ne putem trezi cu un val de shopping chinezesc, pe teritoriul rus, care, pe termen mediu și lung, să apropie Rusia tot mai mult de stadiul vasalului. În orice caz, mult mai mult decât Moscova este deja pentru Beijing, din punct de vedere al dependenței de piața chineză pentru vânzarea hidrocarburilor sale, în condițiile sancțiunilor, dar și al politicilor ambițioase ale Occidentului de decarbonizare a economiei și consumului său. Așadar, poporul rus, ca și aliații Ucrainei au toate motivele să urmărească evoluția bilateralei ruso-chineze ca lunetistul ucrainean pe tanchistul cu capul ițit din turelă, ca racheta anti-tanc fanta dintre trunchiul tancului și turela lui.

d. Relația Rusia-Turcia. Turcii s-au temut mereu de ruși, și când se numeau otomani, și în vremurile mai apropiate de noi. Cu impertinența și ambițiile sale exagerate, în anii din urmă Erdogan a lăsat impresia că, pe relația cu Rusia, istoria e mai degrabă o babă obsedată de bârfă, decât un învățător priceput. Și totuși, au existat voci care au avertizat că tot mai buna înțelegere dintre Ankara și Moscova, la pachet cu un grad tot mai ridicat de ostilitate a Ankarei față de Washington, se va dovedi, în cele din urmă, un accident istoric. Invazia rusă din Ucraina începe să confirme bănuielile. Comportamentul lui Erdogan de până acum a creat destule breșe în parteneriatul „solid” cu Putin. Și nu e nimic anormal aici. Turcii au limite naturale în suportabilitatea pe care o pot manifesta pe relația cu Rusia, iar episodul ucrainean reflectă de la zi la zi această stare de fapt. Apoi, nimeni nu poate exclude că în mintealui președintelui turc și în cercul său de putere nu se cuibărește deja scenariul lui „cum ar fi dacă…”. De pildă, cum ar fi dacă anii care vin pun pe masa de disecție a geopoliticii o Rusie slăbită masiv de lupta cu ucrainenii și, mai ales, cu Occidentul. Luptă pe bune și pe fronturi multiple – militar și economic. Cum ar fi dacă, la Marea Neagră și în Orientul Mijlociu, ambițiile Ankarei, diplomații și militarii ei nu s-ar mai izbi de zidul rusesc început de țari, consolidat de liderii sovietici și înălțat de Putin?

e. Relația Turcia-Ucraina. Și cum ar fi dacă rolul Turciei, în spațiul crimeean și ucrainean limitrof peninsulei anexate de ruși, ar crește dincolo de nivelul deja ridicat la care se află. Și cum ar fi dacă potențialul ucrainean, pe care Turcia l-a tot explorat chiar și în anii relației privilegiate cu Rusia, ar putea fi actualizat fără menajamente, cu câștigul colateral, deloc de neglijat, că o asemenea relația nu ar mai presupune poziționări contradictorii nici cu NATO, nici cu UE și mai ales nici cu SUA? Lucrurile, pe palierul acesta, erau deja în evoluție la momentul declanșării invaziei ruse în Ucraina. La sfârșit de iulie-început de august, când am fost la Herson (azi, ocupat de ruși), Odesa (pe care, azi, rușii se chinuie să o ocupe și le e greu) și Kiev (pe care nu l-au cucerit nici după două săptămâni), am înțeles direct de la sursă cât de ambivalent poate fi jocul turcesc în relația cu partenerul de pripas rus. Pe lângă dronele turcești, botezate după ginerele lui Erdogan, care omoară militari ruși și distrug tancuri și blindate moscovite (ce ironie „bilaterală”!), ucrainenii vorbeau deschis, vara trecută, de planurile în plină desfășurare de înlocuire a rușilor, în sfera militar-industrială a intereselor Turciei. Las, cu titlu de exemplu, un pasaj din textul, Ucraina 2.0, pe care l-am publicat în Universul.net, la început de august 2021, după un briefing făcut de consilierul pentru politică externă al premierului Ucrainei (cu background de ex-atașat al ambasadei ucrainene la Ankara): << În Ucraina a prins contur, în ultima vreme, ideea că trebuie dezvoltate relațiile cu vecinii, oficialul dând ca exemplu trecerea de către Kiev la formate flexibile și țintite de cooperare politică, economică și militară cu Turcia, Polonia, țările baltice, Georgia, Republica Moldova, România și UE. Într-un mod aparte, „ne interesează dezvoltarea cooperării cu România, Bulgaria, Turcia pentru că sunt țări NATO și nu sunt constrânse de Convenția de la Montreaux”, spune Gaber, potrivit căreia Kievul vrea cât mai mult NATO la Marea Neagră, ca și amendarea Convenției de la Montreux. Amendare respinsă de Turcia, notează Evghenia Gaber, dar fără ca asta să însemne blocaj între Kiev și Ankara. Din contră, susține ea, poziția Turciei față de Rusia și Ucraina s-a schimbat și chiar dacă asta nu înseamnă că turcii nu mai cooperează cu rușii, semnificativ e faptul că poziția turcă balansează. „Pragmatismul și balansarea sunt cei doi piloni ai politicii externe a Turciei”, constată Evghenia Gaber, un argument pentru planul strategic al Kievului: transformarea Ucrainei în alternativă la Rusia, pentru Turcia. În cuvintele Evgheniei Gaber, asta se traduce prin punerea bazelor unei cooperări militar-indusriale între cele două țări, de tipul: Kievul vine cu școala sa de ingineri și know-how-ul existente de pe vremea sovietică, iar Ankara contribuie cu importantele sale capacități de producție. „Le combinăm”, punctează consiliera premirerului ucrainean. De altfel, rolul Turciei este în continuă creștere în sfera ucraineană, la diferite paliere. Tătarii crimeeni văd în Ankara un suporter necondiționat al cauzei lor, iar situația lor figurează pe agenda firească a contactelor turco-ruse. Apoi, turcii sunt un investitor major spre principal în zona Herson, unde au ajuns numeroși tătari plecați din Crimeea și se implică în proiecte cu rezonanțe sociale, precum construcția de locuințe. >>

Acest text, ceva mai lung decât anterioarele, nu ar fi putut fi altfel, căci invazia rusă din Ucraina are acest har de a deschide și perspective pe orizontală, nu doar pe verticală. Pentru că, așa cum am mai spus și cu alte ocazii, Putin a creat, invadând Ucraina, nu „doar” un război, ci și un moment geopolitic cu potențial letal pentru obiectivele sale și distrugător pentru Rusia pe care o știam până acum. Inclusiv dilema indiană, pe care tot momentul geopolitic powered by Putin a generat-o, va juca rolul ei în economia supraetajată a invaziei ruse.

Nu fac predicții, dar spun doar atât, reîntorcându-mă la punctul din care am pornit cu acest text: în curând, Ucraina va avea de făcut alegeri dramatice de etapă, dar Occidentul, care a mers deja atât de departe încât puține voci avuseseră curajul să anticipeze anterior, are și legitimitatea, și interesul strategic, și ferastra de oportunitate să nu îmbrățișeze calea ușoară în modelarea deznodământului acestui război.