Jurnal de război. Agenţii de influenţă pe care Moscova îi are la Bucureşti
Ministrul de Externe al Ucrainei, Dmytro Kuleba, i-a povestit unei ziariste din propria ţară următoarea întâmplare. În ziua invaziei ruse, unul dintre ambasadorii Kievului a mers la guvernul statului în care este acreditat - „unul dintre cele mai influente state din UE”- şi aproape că s-a aşezat în genunchi, implorând după ajutor.Interlocutorul său i-a spus, cu cinism, că războiul se va termina în două-trei zile, aşa că trimiterea ajutorului solicitat ar fi inutilă. Ceea ce a urmat e deja istorie… Soldaţii ucraineni au rezistat eroic, preşedintele Zelenski a făcut celebrul lui tur de forţă pe ecranele presei internaţionale, iar de pesimismul acelei predicţii s-a ales praful. Împărţindu-se, mai apoi, între uluire şi admiraţie, ţările Vestului au început să trimită bani şi armament cu nemiluita în Ucraina şi au ajuns, astăzi, chiar să spere că ruşii ar putea fi înfrânţi de mai micul stat pe care şi-au propus să îl cucerească. Aşadar, deşi occidentalii râd acum de Vladimir Putin, compătimindu-l, cu condescendenţă, pentru calculele greşite pe care şi le-a făcut atunci când a ordonat această invazie, calculele lui Putin au fost aceleaşi cu calculele lor. Toată lumea se aştepta ca Ucraina să cadă în două-trei zile. — Biserica Ortodoxă Română a reuşit să recâştige inimile unei părţi din publicul emancipat al oraşelor delimitându-se, mai întâi, de AUR şi, la puţin timp după aceea, condamnând invazia rusă din Ucraina. Comentatorii vieţii politice de la Bucureşti au tras, la unison, concluzia că atitudinea tranşantă a BOR a fost, în ambele cazuri, remarcabilă. La prima vedere, n-ar trebui să fie un titlu de excelenţă morală să te delimitezi de banda de lunatici ortodocşi a lui George Simion sau să condamni crima de proporţii satanice a ortodoxului Vladimir Putin. Cu toate astea, publicul a întâmpinat poziţiile BOR cu aplauze entuziaste. Până la urmă, poate că, graţie acestor conjuncturi neaşteptate, BOR a reuşit să găsească mult căutatul secret de a-i aduce înapoi pe mirenii care s-au îndepărtat de biserică. Tot ce pare că trebuie să se întâmple de aici înainte este ca preoţii să slăbească linia canonică a predicilor pe care le ţin din altar şi să discute cu enoriaşii lor teme de politică internă şi externă. — Mircea Cărtărescu a scris, recent, pe Facebook, următoarele două propoziţii: „Rusia îşi arată acum adevărata faţă. Nu va mai păcăli niciodată pe nimeni”. După un timp, considerând, probabil, că nu se cade ca un intelectual să folosească generalizări de acest fel, şi-a îmblânzit afirmaţia şi, în loc de „Rusia”, a scris „Rusia lui Putin”. Aparent, corectura este binevenită. La urma urmelor, e inept să extindem păcatele unui lider politic asupra întregii populaţii pe care acesta o reprezintă din punct de vedere administrativ. Rusia de astăzi e alcătuită şi din ruşii care pleacă, îngroziţi, din propria ţară, nu doar din cei care susţin masacrul comis de Putin. Totuşi, dacă o ţară produce, în interval de un secol, atât de mulţi lideri-asasini precum Rusia a reuşit să producă, iar armatele, miliţiile şi serviciile ei secrete se fac vinovate, în această perioadă, zeci de milioane de asasinate, nu se poate spune şi că respectiva ţară este, în sine, una asasină? Care e numărul de crime sau care e numărul de dictatori pe care un stat îi poate scoate la rampă în decurs de o sută de ani, astfel încât crima, respectiv, dictatura să nu fie considerate doar nişte accidente istorice, ci mărci culturale ale poporului în cauză? — În România, există un larg consens în privinţa faptului că, în ţara noastră, funcţionează o reţea de lobby politic, finanţată sau, cel puţin, încurajată moral de regimul lui Vladimir Putin. Adrian Severin, Cozmin Guşă, Iulian Capsali, Dan Puric, Diana Şoşoacă şi alte figuri de acest calibru ar face parte din oastea agenţilor de influenţă pe care Kremlinul - cu geniul lui malefic - ar fi desfăşurat-o la Bucureşti. E posibil să fie adevărat. Dar e posibil şi ca, prin această teză conspiraţionistă, societatea noastră doar să îşi fi creat un spaţiu psihologic în care să poată să fugă de confruntarea cu un adevăr mult mai simplu: viaţa publică de la Bucureşti este inundată cu atât de mulţi indivizi care bat câmpii încât e inevitabil, din punct de vedere statistic, ca elucubraţiile acestora să nu coincidă, din când în când, cu propaganda Moscovei. — Mulţi dintre cei bănuiţi că ar fi în solda Rusiei sunt atât de insignifianţi şi de ridicoli încât statutul acesta, de agenţi de influenţă, pare că le face un serviciu. În loc să îi compromită, îi ridică pe un piedestal, le conferă un straniu aer de vedete geo-police. Probabil că, dacă lumea ar abandona insinuările în ceea ce îi priveşte şi i-ar întreba, direct, dacă sunt sau nu pioni ai Moscovei, aceştia s-ar simţi măguliţi şi ar spune, chiar şi la cacealma, un „da” răspicat. E greu de crezut că cineva de această factură ar putea găsi în el însuşi suficiente resurse de modestie încât să dea cu piciorul şansei de a poza în agent secret al unei puteri nucleare. — E ciudat ca Rusia, care a cumpărat, la vedere, personaje ca Gerhard Schröder, François Fillon, Christian Kern şi Paavo Lipponen, să se fi zgârcit atât de tare în România încât să nu fi avut bani decât pentru Severin, Guşă, Şoşoacă şi Capsali. Nivelul moral al societăţii noastre ar fi permis cumpărarea conştiinţelor unor indivizi mult mai rafinaţi, cu o trecere mult mai mare la public. Riguros vorbind, împotmolirea propagandei ruse în numele de mai sus nu ar putea fi explicată decât prin ipoteza în care alte ţări străine i-ar fi cumpărat pe toţi ceilalţi care sunt de vânzare şi le-ar fi impus clauze de exclusivitate. — Românii nu sunt singurii care încearcă să ofere ignoranţei autohtone un alibi tenebros, filorus. Intelectuali importanţi din Statele Unite au susţinut, ani de zile, că victoria lui Trump la prezidenţialele din 2016 ar fi avut drept cauză un ajutor ocult, pe care Putin i l-ar fi oferit candidatului republican. În loc să reflecteze la starea educaţiei propriei societăţi, a cărei precaritate, de altfel, le stătea sub nas, gânditori de la Washington şi New York îşi puneau, doct, binoclul la ochi şi se uitau peste Ocean, la Kremlin, fascinaţi de ipoteza unei imixtiuni ruse în alegerile americane. — În timp ce Putin vânează nazişti în Ucraina, neobosita armată a activiştilor corectitudinii politice vânează, la rândul ei, rasişti de jur-împrejurul Ucrainei. Constatând diferenţa de ospitalitate de care au beneficiat refugiaţii ucraineni, în comparaţie cu refugiaţii sirieni, aceşti procurori ad-hoc ai societăţii civile n-au întârziat să tragă următoarea concluzie: ţările din estul Europeni sunt rasiste. Dacă România, Ungaria, Slovacia şi Polonia sunt, într-adevăr, ţări rasiste, atunci nu ar trebui să i se ceară lui Vladimir Putin să le denazifice şi pe ele? — Bernard-Henri Lévy, probabil cel mai înflăcărat avocat pe care Ucraina îl are, de ani de zile, în Occident, a comparat atitudinea lui Volodimir Zelenski în faţa invaziei ruse cu rezistenţa cu care Winston Churchill a înfruntat uraganul militar al Germaniei naziste, în 1940-1941. Pe urmele lui Lévy au călcat şi alţi publicişti francezi şi britanici, care au ajuns să vorbească chiar despre „destinul churchillian” al lui Zelinski. — O ucenicie mult mai subtilă la umbra lui Churchill a reuşit să facă însă Boris Johnson - care are un cult binecunoscut faţă de premierul Marii Britanii din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. (Despre care a şi scris o carte). Încă de la primele ore ale acestui război, controversatul Boris Johnson s-a aşezat în faţa microfonului şi a ţinut câteva discursuri care, ca şi cele ale maestrului său, au fost nişte mici bijuterii literare. — Cei care se recomandă drept „specialişti în comunicare” văd, zilele acestea, în prestaţia mediatică a lui Volodimir Zelenski, un punct de cotitură în fantomatica disciplină pe care susţin că o stăpânesc. În cuvintele lor, prin ţinuta de care dă dovadă, Zelenski creează o revoluţie în cadrul „PR-ului politic”. Aceştia cred, pesemne, că oratoria nu e un dat nativ, cu care oamenii se nasc sau nu se nasc, ci un ansamblu de tehnici însuşite mecanic, la bagajul cărora Zelenski contribuie azi cu nişte metode inovatoare - care, în viitor, vor putea fi folosite şi de alţii. O privire mai puţin „specializată” ar putea observa că singurul lucru pe care îl face preşedintele Ucrainei este să rămână el însuşi şi nu să se ascundă în spatele prefabricatelor comportamentale numite „PR politic”. El stârneşte admiraţie tocmai prin faptul că, deşi se află într-un infern, nu îşi pierde autenticitatea, spontaneitatea, doza proprie de inimitabil. Cel care se foloseşte de serviciile „PR-ului politic”, ducându-l, cu adevărat, pe noi culmi, este guvernul de la Moscova, care construieşte, din temelii, o realitate paralelă, fictivă, cu ale cărei falsuri dezgustă miliarde de privitori. — La puţin timp după invazia lui Putin în Ucraina, oligarhul rus Oleg Tinkov - supravieţuitor al unei boli terminale - a declarat că guvernele ar face bine să îşi investească resursele în cercetarea oncologică, nu în războaie. Săptămâna trecută, „Daily Mail” a publicat o informaţie scursă de la serviciile secrete anglo-americane, potrivit cărora Putin ar suferi de o boală incurabilă. Ar putea fi vorba de o maladie neurodegenerativă cu evoluţie lentă, de tip Parkinson, dar ar putea fi vorba şi de un cancer. Dacă, astăzi, un centru de cercetare oncologică ar anunţa descoperirea unui tratament eficient pentru neoplasm, aşa cum Oleg Tinkov şi-ar dori să se întâmple, oare ucrainenii care stau acum sub bombele lui Putin şi citesc articolul din „Daily Mail” ar avea motive de bucurie sau de tristeţe? Întrebarea suplimentară, care decurge, de la sine, din cea de mai sus este atât de sumbră încât abia poate fi pronunţată: Dacă bolile terminale sunt singurele arme letale pe care lumea mai poate conta împotriva unui dictator de felul lui Putin, este, oare, în interesul umanităţii să le găsească leacul?
De acelasi autor Jurnal de război. Români supăraţi pe faptul că, murind pentru libertate, ucrainenii provoacă inflaţie
Citeste mai mult: adev.ro/r8q13a
Mulţi tineri români sunt deranjaţi de curajul ucrainenilor de o vârstă cu ei, care, în aşteptarea ruşilor, şi-au abandonat meseriile şi s-au transformat în soldaţi. Ei consideră această atitudine drept o formă vetustă de eroism, aproape la fel de primitiv ca şi ofensiva militară a Kremlinului.Mai mult chiar, văd în ea o reminiscenţă a naţionalismului din secolul XIX, în care oamenii, inculţi, legaţi de muncile agricole, luptau pentru apărarea pământului care le dădea de mâncare. Acum, zic ei, în secolul XXI, suntem cetăţenii lumii, nu ai unei ţări. De ce-am muri pentru o ţară, când mai sunt atâtea altele în care putem să trăim? S-ar putea ca judecata moralizatoare a românilor să nu descifreze corect curajul tinerilor din Ucraina. Rusia nu vrea să le ia vecinilor noştri solul de sub picioare. Ceea ce Putin intenţionează să le răpească e libertatea. Ucrainenii mor pentru a păstra intactă definiţia propriei fiinţe, nu pentru nişte tarlale pe care să poată să facă agricultură. Sub ameninţarea de a li se nega umanitatea şi de fi transformaţi în sclavi - ei, fraţii lor, părinţii lor şi părinţii părinţilor lor - s-au văzut nevoiţi să se refugieze în singurul arhetip uman în care, într-o astfel de situaţie, îşi mai pot apăra libertatea: cel al soldatului. — Există români pe care curajul ucrainenilor nu îi deranjează prin încărcătura lui idealist-morală, ci într-un mod cât se poate de practic. Aceştia sunt nemulţumiţi de faptul că, refuzând să i se supună lui Putin, vecinii noştri duc un război lung şi imprevizibil, care are drept consecinţe scumpirea pâinii, a gazului, a benzinei etc. Cu alte cuvinte, dacă ucrainenii vor să se sinucidă, foarte bine, dar să o facă în aşa fel încât să nu afecteze echilibrele macroeconomice ale lumii pe care o părăsesc. — Joe Biden a spus, încă de dinainte ca ruşii să invadeze Ucraina, că, deşi SUA vor trimite trupe ca să întărească flancul estic al NATO, alianţa nu va interveni militar pentru apărarea Kievului. De-atunci, a mai repetat lucrul ăsta de trei sau patru ori. Principala grijă a lui Biden pare să fie să îl asigure pe Putin că îşi poate desfăşura măcelul în tihnă şi pe Zelenski că, rezistând în tranşee, se condamnă la moarte. — Explicaţia pe care Biden o dă pentru neintervenţia NATO în Ucraina este că, intervenind, Occidentul ar provoca declanşarea celui de-al Treilea Război Mondial. Preşedintele SUA nu spune însă şi ce ţări s-ar alătura Rusiei, astfel încât acest ipotetic război să fie, cu adevărat, unul mondial. Cei care îi ascultă discursurile trebuie să îl creadă pe cuvânt în privinţa acestei proiecţii. Ce se va întâmpla însă dacă războiul actual va dura la nesfârşit, iar ucrainenii vor muri cu milioanele? De la cinci milioane de ucraineni morţi în sus, de la zece, de la cincisprezece, se va justifica, oare, intervenţia NATO şi declanşarea celui de-al „Treilea Război Mondial”? La ce cifră de morţi trebuie să se oprească tragedia Ucrainei, astfel încât bilanţul ei să nu fie mai sângeros decât al „războiului mondial”, pe care Biden zice că îl evită? — În lumina luptelor purtate până acum în Ucraina, corupţia dintr-o democraţie se dovedeşte mai puţin gravă decât corupţia intrinsecă a unei tiranii. Aşa coruptă cum este ea, Ucraina reuşeşte să facă faţă, cu o armată fragilă, imensei armate ruse, care dă un spectacol continuu de improvizaţii şi lipsă de profesionalism. — Pacifiştii îi laudă pe Macron şi Scholz pentru faptul că - spre deosebire de belicoşii anglo-americani - pun, în această criză, mult mai mult accent pe diplomaţie. De exemplu, Macron vorbeşte cu Putin la fiecare câteva zile. Săptămâna trecută, împreună cu cancelarul german, a vorbit şi cu Xi Jinping. Dacă în spatele celor doi împăciuitori lideri europeni nu s-ar zări, ca nişte creste muntoase, gurile de foc ale armatei anglo-americane, oare Putin şi Xi Jinping le-ar mai răspunde la telefon? — Mai mulţi artişti ruşi care trăiesc în Lumea Liberă au fost constrânşi - sub ameninţarea marginalizării profesionale - să ia cuvântul şi să se dezică, în mod public, de Putin. Pentru mulţi occidentali, astăzi, a fi rus pare să însemne a fi, automat, complicele lui Putin. Nu există ştiri potrivit cărora artiştii germani ar fi fost siliţi, la rândul lor, să se dezică de Gerhard Schröder şi de Angela Merkel, cei care, timp de douăzeci de ani, l-au cultivat, până dincolo de obscenitate, pe Vladimir Putin. — Volodimir Zelenski este privit de unii comentatori români drept o „construcţie mediatică” periculoasă. Un individ lipsit de conţinut, care dă speranţe deşarte propriului popor şi care, prin rezistenţa lui militară, nu face decât să întârzie artificial încheierea războiului, ridicând cifra morţilor şi agravând pagubele materiale suferite de Ucraina. Aceştia pleacă, ca şi Vladimir Putin, de la premisa că o forţă ocultă, reprezentată, la vârf, de Zelenski, i-ar fi spălat pe ucraineni pe creier şi i-ar conduce acum spre un suicid colectiv. Judecând după faptele de arme ale ucrainenilor, curajul lui Zelenski nu este nici mai sus, nici mai jos de cel al societăţii din care provine. Dacă ar fi ucis sau ar dezerta, foarte probabil, altcineva i-ar lua imediat locul, iar luptele ar continua cu aceeaşi intensitate. — Cazul acestor comentatori arată că există români care, faţă în faţă cu eroismul vecinilor lor, nu meditează, ruşinaţi, la marile laşităţi din trecutul propriului popor, ci, dimpotrivă, se gândesc să ofere exemplul acestor laşităţi, la export, Ucrainei. Să îi înveţe, cum ar veni, pe ucraineni să îşi bage minţile în cap şi să mai renunţe la luxul libertăţii, pentru că, orice s-ar spune, un mort liber e tot un mort, în timp ce un viu neliber e, până la urmă, un om rămas în viaţă. — Mulţi dintre cei care îl admiră pe Zelenski o fac cu jumătate de inimă. Aceştia nu pot trece peste faptul că preşedintele Ucrainei este, orice s-ar spune, doar un actor. Şi nici măcar un actor de primă mână, ci unul care joacă în seriale şi care, culmea frivolităţii, e specializat în stand-up comedy. În sinea lor se dă o luptă între convingerea că Zelenski nu poate fi decât un aventurier şi constatarea că, până acum, Zelenski s-a comportat remarcabil. Dintre toate prejudecăţile pe care le-ar putea avea faţă de politicieni, aceştia au ales să o cultive pe cea mai inadecvată: cum că un actor nu poate fi om politic. În realitate, tocmai pentru că este actor, Zelenski s-a putut comporta remarcabil. Fiind antrenat să îşi stăpânească emoţiile şi pricepându-se să rostească replici casante, încărcate de un patos eroic, el a fost omul potrivit la locul potrivit: a reuşit să facă din chipul său o efigie a curajului ucrainean, de care să se îndrăgostească întreaga planetă. Cei care îl admiră pe Zelenski cu rezerva că este, totuşi, doar un actor nu îşi dau seama că, dacă nu ar fi fost actor, Zelenski nu le-ar fi dat ocazia să îl admire nici măcar aşa, cu rezerve.
De acelasi autor Jurnal de război. Banii au miros
https://adevarul.ro/international/europa/banii-miros-1_6225b6b45163ec4271dfaa26/index.html
Invazia Rusiei în Ucraina şi carnagiul pe care armata lui Vladimir Putin îl comite acum pe cuprinsul acestei ţări vor alimenta, pesemne, din belşug ridicatul apetit de colocvii geo-politice al continentului nostru.Prin urmare, poate că nu ar fi rău ca vajnicii polemişti din redacţii, din think-tank-uri, din prezidiile partidelor parlamentare şi din aulele universitare să se lase antrenaţi şi în efortul de a răspunde la această întrebare care, astăzi, pare esenţială: „Care este maximumul de amoralitate pe care Lumea Liberă îşi poate permite să o cultive în relaţiile comerciale, astfel încât, pe mâna acestui comerţ, să nu îşi piardă cel mai de preţ bun, libertatea?”. Sau, altfel formulat: „Cât de mult se pot apropia, prin comerţ, democraţiile contemporane de dictaturi, astfel încât, graţie bunăstării create pe calea acestor schimburi, dictaturile să nu se întărească şi să devină ameninţătoare pentru democraţii?”. Până acum, această limită nu pare să fi fost definită. Şi nici nevoia de a o stabili nu pare să fi fost înţeleasă. Nu se ştie care e momentul pornind de la care - continuând să vadă în cele mai violente autocraţii de pe glob doar nişte pieţe - Occidentul riscă să aşeze propria civilizaţie sub spectrul unui pericol de moarte. Pentru că una dintre cauzele catastrofei care cangrenează astăzi inima Europei este aceasta: convingerea aproape mistică cu care Lumea Liberă păşeşte pe urmele Împăratului Vespasian, care credea că banii nu au miros. Că morala poate fi disociată de comerţ, că economicul şi eticul sunt două planuri distincte şi că principialitatea e un criteriu de orientare debarasabil, în goana după propria îmbogăţire. Cu alte cuvinte, că, în vreme ce politică se poate face doar cu cei care ne seamănă, afacerile pot fi făcute cu oricine, inclusiv cu monştri. Mai mult chiar, dacă profitabilitatea o cere, afacerile pot fi făcute excluzându-i pe cei care ne seamănă şi preferându-i, cu titlu de onoare, pe monştri. Panorama însângerată care se înfăţişează astăzi, când are loc asedierea Mariupolului, a Harkovului şi a Kievului, şi când milioane de oameni îşi lasă în urmă avutul şi se târăsc, gârboviţi, în exil, este o frescă pictată cu o pensulă înmuiată în culorile acestui tip de cinism. În tezele subînţelesei doctrine a amoralităţii financiare, potrivit căreia banii pot să îşi întindă rădăcinile oricât de departe, extrăgându-şi seva fie şi din pământul unor ţări în care libertatea şi demnitatea umană sunt, în mod programatic, zdrobite. Pentru că maşinăria de război pe care Vladimir Putin a asmuţit-o asupra Ucrainei, ameninţând să răstignească această ţară şi să o ardă din temelii, dacă nu o va putea supune, este alimentată din resursele pe care doctrina „banilor lipsiţi de miros” le-a adus, în ultimii douăzeci de ani, în curtea dictaturii de la Kremlin. Construind fabrici în Rusia, invitând oligarhii acestui stat mafiot să cumpere întreprinderi şi hălci întregi din capitalele Europei, aşezându-se în poziţia de vasal al conductelor lui de gaze, Occidentul a onorabilizat şi a revigorat, puţin câte puţin, un pitecantrop atomic şi l-a ajutat să-şi întărească forţa de represiune până în punctul în care a ajuns nu doar să îşi invadeze vecinii, ci şi să îi râdă, cu obscenitate, în faţă şi să îl ameninţe cu apocalipsa bombelor lui nucleare. De şase-şapte zile încoace, agenţiile de ştiri ne informează că o suită foarte lungă de companii internaţionale îşi sistează, una după alta, operaţiunile comerciale din Rusia, ca formă de condamnare a ororilor pe care Putin le comite în Ucraina. Vestea este primită cu multă emoţie de cei care cred că astăzi, în tranşeele Kievului, se duce o luptă între Binele Lumii şi Răul Lumii, nu doar între trupele a două armate ostile. Şi care văd în anunţurile făcute de aceste corporaţii-gigant semnul naşterii unei conştiinţe globale, în stare să se mobilizeze şi să se ridice împotriva unui agresor planetar, asemenea unui zeu mitologic, plămădit din gândurile bune ale întregii suflări omeneşti, gata să scoată sabia şi să zboare în înaltul cerului, ca să îl înfrunte pe Antihrist… Pentru ca optimismul pe care îl stimulează aceste mesaje de solidaritate să fie pe deplin justificat, va trebui să aşteptăm însă tăcerea armelor şi sfârşitul invaziei ruse. Dacă, în ziua aceea, toate aceste multinaţionale îşi vor relua activităţile în ţara lui Putin, atunci vom şti că nu sunt motive mari de speranţă. Şi că gestul lor a fost mai degrabă un şantaj de conjunctură la adresa Kremlinului, o reacţie, la rândul ei, emoţională, în faţa atrocităţilor comise de armata rusească; dacă nu chiar o formă de „snobism etic” - adică o atitudine oportunistă, de faţadă, pe care extraordinara presiune publică a acestor zile le-a constrâns, apoteotic, să o adopte. Şi nicidecum o poziţie iluminată, umanistă, de inflexibilitate morală. Adevărata probă a naşterii unei „conştiinţe globale a Binelui”, pe care lumea speră să o vadă coagulându-se împotriva unui tiran, ar presupune ca aceste firme să nu se mai întoarcă în Rusia nici după încheierea acestei invazii, nici după ce lui Putin i se vor termina zilele la conducerea acestei ţări, ci abia atunci când acest colos geografic va înceta să mai fie o dictatură şi va deveni, pentru prima oară în existenţa lui, un stat democratic. Ca aceste companii, aşadar, să internalizeze un crez opus celui care după care se lasă ghidate acum, potrivit căruia banii au, în realitate, miros, iar afacerile nu pot fi făcute cu monştri. Decât întremându-i, ajutându-i să îşi depăşească primitivismul material, înarmându-i cu tehnologia ieşită din imaginaţia inepuizabilă a Lumii Libere şi aşteptând ca, mai devreme sau mai târziu, cu banii şi cu uneltele cu care au fost, astfel, înzestraţi, să declare război civilizaţiei, la care sunt, în mod organic, alergici, şi să dezlănţuie asupra ei tot arsenalul barbariei care îi caracterizează.
Citeste mai mult: adev.ro/r8d53o