Proces verbal,
Încheiat azi, 21.07.2021, cu prilejul ședinței cu numărul 180 a Cenaclulul AntiM.
Participă: Elena Vizir, Mircea Popescu, Mihai Matei, Domnica Bârhoată, Eduard Ene, Niculina Bunceanu, Ioan Lupu, Valentin Rădulescu, Camelia Obreja, Gheorghe Țiclete, Geo Călugăru.
Ordinea de zi: 1.Discuție „Mircea Cărtărescu, sol fără acreditare”, 2. Lecturi din creații proprii, 3. Poemul Like.
1. Mircea Cărtărescu, sol fără acreditare – discuție
Despre Mircea Cărtărescu, omul și opera, s-a mai amintit în Cenaclul AntiM. Ca de obicei, s-a ales un anumit aspect pentru o dezbatere de câteva zeci de minute. Tema de azi fiind propusă de V. Rădulescu, acesta a deschis discuția, justificând sintagma „sol fără acreditare” în asociere cu numele Mircea Cărtărescu. Au fost amintite câteva aspecte ale începuturilor lui M.Cărtărescu în ale literaturii: Manolescu și Cenaclul de luni, o „adevărată pepinieră de scriitori” din care, de exemplu,„Mircea Vișniec și-a impus punctul de vedere în dramaturgie”. Dar, „M.C. a avut neșansa să intre într-un cerc foarte controversat din punct de vedere literar,cercul editurii lui Liiceanu, editură care i-a încorsetat puterea de creație; cei din acel cerc și-au zis că M.C. trebuie împins înainte.” „Proza lui se referă la viață, viața este pusă sub lupă; l-au orientat spre literatura realistă, gen Eugen Ionesco. (...) S-au făcut investiții în M.C, dar străinătatea nu a reacționat așa cum se așteptau. Statul nu a contribuit și, și de aceea, nu a putut primi premiul Nobel.” „Nu se poate compara cu Marin Sorescu, care venea cu literatură puternică”, dar, dintr-o țară în care trasul de picioare în jos a vârfurilor e sport național.
Ioan Lupu expune câteva considerații personale, urmare a lecturii romanului Orbitor (1500 de pagini), activitate care i-a luat mai multe săptămâni și apoi a unor poezii („unele scrise prin anii '80. Ultimul volum a fost un eșec răsunător, pe care l-au admonestat ca atare și prietenii de la România literară”, și volumul Levantul, care a fost apoi dramatizat). „Orbitor” este considerată opera fundamentală a lui M.C. „Impresiile mele ca filolog: pagini multe, multe capitole. Multe m-au impresionat, dar și dezamăgit și am simțit aproape repulsie față de această carte.”
„Și cartea, ca și autorul, sunt controversați. M.C. este un erudit, cunoaște literatura universală, mai ales cea modernă, iar influențele în această carte au dus până la acuzații de plagiat. Cele mai evidente din Kafka, în care cotidianul anodin,cenușiu, frustrează, în care singurul personaj se izbește în permanență de obiecte, instituții aproape abstracte și nu reușește să ajungă la liman, la un ideal (vezi „Castelul”, „Procesul”). [...] Și din alți autori sunt influențe, una foarte importantă fiind „realismul magic” (din punctul meu de vedere reprezentat de Gabriel Garcia Marquez cu „Un veac de singurătate”), o deviație de la nararea unor lucruri normale, obișnuite, către oniric, literatură fantastică (fantasy). Personajul,cu puternice trăsături autobiografice, numit tot Mircea, în postură de copil,adolescent, tânăr până la revoluția română, are flash-backuri care îl duc către rude îndepărtate și astfel apar lucruri fantastice: întâmplări incredibile, cu stafii, cu satul din Bulgaria al strămoșilor săi, care se aprinde, ei fiind nevoiți să emigreze trecând Dunărea înghețată (amintind de Zaharia Stancu și„Frumoșii nebuni ai marilor orașe”). E foarte bine scris. Pentru cei ce caută mister, abscons. Acțiunea duce prin Italia, cu bunicii materni, în Amsterdam...Miezul cărții este viața unui copil-adolescent-tânăr în Bucureștiul foarte concret. Sunt redate străzi și clădiri din capitală, devine un tablou, nu chiar omagiu, al orașului în anii '50-'70 până la revoluție (Paradigma din „Mă numesc Roșu”, Orhan Pamuk, tablou al orașului mare și fascinant, Istanbul).
Simplificând, „Orbitor”(cred că și „Solenoid”) are două niveluri, nivelul narativ, aproape normal, puțin kafkian, și nivelul oniric, visător, halucinant, în care vrea să echilibreze (cartea are trei părți, „aripa stângă”, „aripa dreaptă” și „corpul”;motivul fluturelui). Cartea este foarte interesantă. Pentru că i s-a făcut reclamă masivă în străinătate (traducere în vreo 23 de limbi), cred că i s-a făcut mai mult rău: cei de la comitetul premiilor Nobel își extrag informațiile nu numai din mediile oficiale, iar promovarea a fost de-a dreptul deșănțată, nu era nevoie de atâta implicare din partea Institutului Cultural.
M.C. este un scriitor original, deosebit, cu toate influențele. De altfel, în toată literatura universală sunt influențe (fără Dostoievski nu mi-l pot imagina pe Faulkner; și mai sunt și alte exemple).
Cartea abundă,din păcate de o viziune aproape morbidă asupra realității și de o pronunțată concupiscență, sexualitate fără limite. În general, literatura română este foarte rezervată cu scene obscene, de vulgaritate (dacă găsești una-două pagini la Rebreanu, vreo două pagini la Preda). ”
Eduard Ene precizează că erotismul, obscenitatea e „în trend” după '90, s-au acordat premii importante unor poeți care scriu astfel. La M.C. abundă pornografia. Așa precum„Pisica în cizme”, un roman foarte căutat într-o vreme. Dar asemenea lecturi „plac, plac, până te scârbesc”. Consideră că M.C. a fost impus de Manolescu (propunerile nu au fost făcute de USR), care i-a fost profesor, și ca urmare a refuzului Hertei Muller de a relua statutul de cetățean român, în încercarea politică dea „scoate” un laureat Nobel în perioada respectivă.
M. Popescu consideră că, „față de H. Muller, M.C. este mult superior, ea nici nu era cunoscută în țară, nici nu avea operă de întindere".
Niculina Bunceanu s-a arătat impresionată de „Zaraza” din vol. „De ce iubim femeile”, care descrie, de asemenea, viața din București, mai ales viața de noapte.
2. Lecturi din creații proprii:
Elena Vizir în „Stacato prozaic” vorbește despre tabieturile unei zile, având o concluzie pozitivă: „viața este totuși o minunăție” dacă iei toate câte se întâmplă ca alcătuind o simfonie.
Mircea Popescu abordează „subiectul de actualitate” al bărbaților care nasc în „Tratat despre sâni” și vorbește despre femei și bărbați, clasificându-i după frumusețe și deșteptăciune și încercând să determine modul după care „se aleg între ei” în poezia „Urbană”.
Mihai Matei amintește că, pe 29 iulie, sărbătorim imnul de stat și recită poezia „Unirea”. Și o epigramă, în ton cu M. Popescu.
Valentin Rădulescu citește din volumul său apărut la începutul acestui an, „Și dacă eu tac...”, poezia „Vis neîmplinit”, o revoltă folosind expresii dure (parte din auditori sunt de părere că se poate mai rău!).
Geo Călugăru ne „împărtășește o bucurie”: prof. univ. Anca Sirghie a lansat pe 6 iulie cartea „Visul românesc american”, vol. 3, în care amintește de o altă lansare, din 2016, „Radu Stanca, evocări și interpretări în evantai”, la care amfitrion a fost G. Călugăru.
Eduard Ene citește „Neanderthalianul”, o proză în care descrie „un eveniment cultural”, o ședință de (alt) cenaclu folosind referiri la trecutul îndepărtat și ajungând la chestiuni sociale curente.
Ioan Lupu citește„Stampă marină cu înserare”.
Nou venită la cenaclu, Domnica Bârhoată se recomandă drept iubitoare de literatură și o persoană cu multă experiență de viață, care are ce povesti, dar care... nu scrie (!).
Eduard Ene prezintă un nou volum de 112 poezii, „Viață și eternitate”, Editura Betta, din care citește „Te-am răstignit, tăcere”, poemul care a obținut premiul I la Concursul N. Dabija al editurii Societății Apollon.
3. Propunerile pentru Poemul Like sunt: „Un aurolac”, de Mircea Popescu, „Balada pensionarului” (pe care am premiat-o la o ședință anterioară!), de Mihai Matei, „Roșu sângeriu”, de Eduard Ene și poemul „Și când se va apropia ceasul”, de Ioan Lupu. Câștigător, „Un aurolac”.
A consemnat Camelia Obreja