Ședința cu numărul 160 a cenaclului AntiM, a 10-a online, de miercuri, 19 august 2020, a avut pe ordinea de zi:
1. Discuție cu tema „Duiliu Zamfirescu sau despre romantismul idilic”;
2. Lecturi din creații proprii.
1. Discuție cu tema „Duiliu Zamfirescu”
Alexandra Vișan: „Duiliu Zamfirescu – romantismul idilic”
(Sublinierile în italic îmi aparțin; din lipsă de timp nu am reluat ca citate în scurta prezentare elementele ce subliniază afirmațiile făcute.)
Amurg
Se lasă noaptea, limpede şi caldă;
Răsare luna palidă pe cer,
Punând pe valuri braţe ce se scaldă
Şi-n toată firea aer de mister.
Pe-un soclu rupt, o veselă bacantă
Şi-nvăluie, de două mii de ani,
În haina umbrei, pururi elegantă,
Splendoarea umerilor diafani.
Mişcând din flamuri, vechile trireme
Adorm în pacea lungului amurg,
Înfiripând un vis din altă vreme:
Izbânzile lui Hermes Demiurg.
La umbra lor, pescarul trage-o plasă
Şi cântă-ncet, cu glas adormitor,
Duioasa lui tragudie de-acasă,
Visând şi el un vis în viitor.
April
Parcă n-a fost de cînd lumea iarna ce de-abia s-a dus,
De cînd firea iar, cu mîna-i nevăzută, ne-a adus
Soare tînăr sus în slavă, în crăiia lui albastră
Și de cînd răsună lunca de o pasăre măiastră.
Că-și dă viers privighetoarea și-n tăcere se desfac
Note limpezi din tufișul parfumat de liliac.
Parcă n-ar fi mai fi aceeași fire tristă și săracă
De cînd frunza-mbracă codrul, de cînd iarba cîmpu-mbracă,
De cînd vîntul nu mai plînge, ci suspină-n frunze blînd
Aducînd miros de floare sărutată și de cînd
Sub desiș umbros de sălcii gîrla cîntecul și-ngînă.
Mama noastră-a tuturora, fire bună și bătrînă,
Veche ești, vechi al tău farmec ș-ale tale frumuseți,
Ce-ncîntară-atîtea neamuri în atîtea mii de vieți,
Însă îmbrăcate-acuma-n calde raze de la soare,
Cînd pămîntul varsă valuri de miresme-mbătătoare,
Reîntinerești deodată-n dimineața lui april,
Ca un basm din alte vremuri spus de-o gură de copil.
August
Pe luciul fără hotare
Al apelor ce-au adormit,
Din fund de haosuri răsare
Melancolia zâmbitoare
A stelelor ce-au răsărit.
Întârziat pe malul mării
Eu în adâncuri rătăcesc
Şi prins de farmecul uitării
Las jos tot lutul pământesc
Şi-n lumea naltului plutesc.
Şi când mă uit în urma mea
La discul rotunjit din tină,
Îl văd schimbat deodată-n stea,
C-o licărire de lumină
Îndepărtată, rece, lină.
Iar pe luceferii de noapte
Parcă mai lesne-i văd apoi
Că sunt pământuri vechi, răscoapte,
Că-s plânsete acele şoapte
Ce curg din spaţiuri spre noi.
O, lege! cât îmi pari de mare!...
Ce farmec pui în toate cele!...
De te-ai numi, în timp, uitare,
Sau, în distanţă, depărtare,
Tu schimbi pământurile-n stele.
Care-i privirea omenească
Pătrunzătoare de mister,
Ce-ar îndrăzni să bănuiască
Că lumea noastră pământească
Trăieşte însăşi ea în cer?
Vara
Cu firea ei cea arzătoare
Sosit-a vara înapoi.
Toţi pomii sunt în sărbătoare,
În tei stă floare lângă floare...
E dulce vara pe la noi!
Când dimineaţa se iveşte
Din al văzduhurilor fund,
Tot câmpul parcă-ntinereşte
Iar, deşteptată de pe prund,
Cireada satului porneşte...
În urma ei un roi de grauri,
Ca niste valuri cenuşii,
S-amestecă prin bălării,
S-aşază-n coarne pe la tauri,
Fac fel de fel de nebunii.
Până ce-n zarea departată
Spre lacul trist se pun pe drum.
Şi cum se duc, - acum ş-acum
Se mai zăresc încă o dată,
Ca rămăşiţa unui fum.
Barza
Sus, pe Argeş, pe la munţi,
Au rămas codrii cărunţi;
Jos, pe vale, prin zăvoi,
Se cobor turme de oi,
Iar un cuc cu pană sură
Şi-a spus numele din gură:
“Cu-cu!”
De prin garduri, de prin vii,
Cintezoii aurii
Zis-au din ciripitură
Unei tufe de răsură:
“Soro fă, deşteaptă-te
Şi spre soare-ndreaptă-te,
So-ro!”
Iar prin crânguri s-aud semne
Ghionoaia taie lemne,
Gaiţa, într-o gârneaţă,
Se proclamă cântăreaţă,
Iar din mreaja somnului
Ies gândacii Domnului
Ro-şii!...
Chiar şi hanul de la drum,
Iarna fără fir de fum,
Vara făr-de călători,
Toamna făr-de cântători,
S-a umplut de rândunele
Ce-au adus vara cu ele
Cal-dă.
Iar prin lanul răsărit
Merge vestea c-a sosit
Craiul dimineţelor,
Paznicul fâneţelor,
Şi-ar fi tras pe-un vârf de leasă
Jos la doamna preoteasă...
Ci-ne-i?
La lunǎ
E noaptea caldă. Stelele uşoare
Clipesc din gene, line, depărtate.
Pe iazul morii apa nu mai bate;
Pe dealuri focul cel din urmă moare.
Privind pe ceruri căile stelate,
Adorm în lumea lor fermecătoare.
În somn răsare luna gânditoare
Şi umple bolta de singurătate.
O simt cum trece, clară, tot mai clară,
Pe-nchipuitul arc al hemisferei;
O simt, dar nu o pot privi-n afară.
Această nouă formă a durerii
Tu o cunoşti... Revino mâne sară,
Icoana castă a nemângâierii!
Searǎ de toamnǎ
Ah! ce frumoase-s serile de toamnă!
Prin frunze reci doar un fior adie;
S-arată-n deal, cu faţa purpurie,
A nopţilor fermecătoare Doamnă.
Pe câmpul veşted tainic ea-mprăştie
Strălucitoarea-i negură albastră,
O, Doamne sfânt! Ce pană mult măiastră
Atâta farmec ar putea descrie!
Stropit cu lacrimi pare-acum boschetul.
În umbra lui mă simt prins de tristeţe:
Există oare-atâta frumuseţe
În fire, aşa cum o simţi tu, poetul?
Ori suntem pradă o! gândire-amară!
De-a simţurilor noastre amăgire
Ce-aruncă-un văl frumos peste-o neştire,
Şi totuşi, Doamne, ce frumoasă seară!
Alter-egoal personajului Matei Damian din primul roman al ciclului Comăneștenilor, Duiliu Zamfirescu, om educat, își dezvăluie în romane sau în versuri patriotismul, realitatea românească fiind privită doar prin prisma adâncimii sufletești, a legăturii cu glia străbună. Este deci firesc ca romantismul idilic, privirea senină și identificarea cu natura gliei strămoșești și preocupările rurale ale românului să fie un mijloc de exorcizare a ”agresiunii realului”. Această aplecare către idilizarea vieții la țară este prezentă în toate volumele sale de poezii (Fără titlu, apărut în 1883, Alte orizonturi (1894), Imnuri păgâne (1897), Poezii nouă (1899 ) şi Pe Marea Neagră (1919). Tematica sa este un amalgam de teme clasice și elemente din recuzita romantică. Este influențat și de Eminescu (Seară de toamnă, La lună, August). Se simt ecouri din Alecsandri (ca în April), influențe coșbuciene (Vara, La lună), dar și din recuzita simbolismului macedonskian (Amurg). Sunt apropieri și de Topârceanu (Barza, Vara) și, deși i-a fost reproșată lipsa de apetență pentru poezia populară, un exemplu de structură tematică și de versificație specifice acesteia este poezia Barza.
Precum romanticii, poetul admiră cu nostalgie creațiile evului clasic, poartă în suflet idealul de kalokagatia al elenismului (Amurg), dar mai ales, în pasteluri, toată recuzita specifică evocării naturii se desfășoară cu grație și cu note de umor (Vara, April, Barza).
”Nota dominant descriptivă, oscilând între peisajul filtrat printr-o subiectivitate discretă şi lirismul obiectiv, aproape de răceala parnasiană, plasticitatea imaginii şi cizelarea uneori desăvârşită a formei, varietatea rezolvării ritmice şi muzicalitatea versurilor disting lirica poetului.” (Dicționarul literaturii române de la origini până în prezent, 1979)
Valentin Rădulescu: „Duiliu Zamfirescu, strălucit precursor”
Figură distinctă, prin comportament și cultură, rămâne în viziunea contemporanilor „prozator inferior lui Caragiale și romancier mai puțin convingător ca Slavici, dar un strălucit precursor” (G. Călinescu).
Fiu de arendaș, dar intelectual ambițios, excentric, Zamfirescu își consumă tinerețea și maturitatea ca diplomat în Italia, Grecia, Bruxelles sau Budapesta, cunoscând prin contact direct literatura din vremea sa. Este adeptul lui Byron și Musset, dar se înscrie în aria clasicismului senin, cu senzualitatea lui vaporoasă: „Ușor se mișcă tânăra fecioară/ Purtându-și trupul drept ca o făclie”.
Neînsemnat ca poet, contribuția sa se materializează în proză. Romanul Comăneștenilor, Viața la țară, Tănase Scatiul, În război, Îndreptare sunt opere durabile totuși, deși impregnate de idealismul estetic. Eroul său favorit este alcătuit din: femeia, familia, națiunea, personajele manevrate făcând parte din clasa boierească anemiată, dar cu perspectiva împrospătării cu sânge curat (transilvănean).
Nedotat cu calități artistice deosebite, vocabularul său este realist, cu vulgarități, dialogul este nervos, scenele realizate fiind adesea reale. Se manifestă, tot fără succes deosebit, și în teatru.
Caracter dificil, intră în coliziune cu Macedonski, care-l și descoperă, cu Eminescu, cu Titu Maiorescu și cu majoritatea criticilor care încearcă să-l analizeze. Se retrage la Mănăstirea Voroneț, unde moare, și este înmormântat în cimitirul dela Râmnicul Sărat, locul său de naștere.
Post-mortem, analizele critice literare sunt rare și fără substanță.
Artemiu Vanca: DUILIU ZAMFIRESCU (1858-1922)
A fost un scriitor complet: poet, prozator, dramaturg, traducător, critic şi istoric literar, dar şi o personalitate publică de succes: avocat, diplomat, ministru, deputat şi senator, academician, preşedinte al Societăţii Scriitorilor. Era şi un bărbat bine, căruia i-a plăcut să trăiască pe picior mare şi să epateze cu ţinuta sa elegantă şi manierele alese. Mă mir că a avut timp să scrie opt romane, trei volume de poezii, o piesă de teatru!
Este cunoscut, mai ales, pentru romanele din ciclul Comăneştilor: „Viaţa la ţară”, „Tănase Scatiu”, „În război”, „Îndreptări” şi „Ana”, dar, în mod deosebit, pentru primele două, după care s-a făcut, în 1976, filmul „Tănase Scatiu”, scenariul fiind scris de Mihnea Gheorghiu, regia aparţinându-i lui Dan Piţa, avându-l în rolul principal pe Victor Rebengiuc.
Nu mă dau cunoscător al operei lui Duiliu Zamfirescu. Ca să-mi fac cât de cât o impresie personală despre el, am văzut filmul, înregistrat, şi am citit „Viaţa la ţară”. În roman, scriitorul descrie viaţa de la moşiile unor boieri din Câmpia Bărăganului, idealizată într-o oarecare măsură, demonstrându-şi abilitatea de a „zugrăvi” tablouri şi de a „picta” portrete fizice şi morale, printre care se disting cel al Saşei şi al lui Tănase Scatiu. O face în limbajul sfârşitului de secol XVIII, presărat cu multe cuvinte şi expresii ieşite ulterior din uz. Se dovedeşte a fi şi un maestru al detaliului şi dialogului.
Reproduc, din romanul „Viaţa la ţară” răbufnirea conului Dinu Murguleţ, după plecarea lui Tănase Scatiu şi a mamei lui, care i-au făcut, la conac, o vizită inopinată:
„– Deschideţi uşile, să iasă mirosul de mitocani! Ia poftim de vezi, zise el, făcând explozie, cu braţele încrucişate înaintea penei (uitată acolo de Scatiu n.n.), cine-mi cere fata! Eu să-mi dau fata la asemenea mojici?.. Doar dacă mi-o lua Dumnezeu minţile! Bă-dă-rani!”
Dumnezeu i-a luat minţile şi a măritat-o pe delicata Tincuţa cu acel fost vechil, incult şi violent, îmbogăţit prin mijloace necinstite. Ea va trăi o adevărată dramă după căsătoria cu el, sfârşind prin a se îmbolnăvi şi muri. Moare şi el, linşat de ţăranii de care şi-a bătut joc.
Poezia lui Duiliu Zamfirescu este una decentă care respectă regulile: „exprimă o idee sau un sentiment în versuri cu un număr determinat de silabe ordonate în unităţi ritmice şi rimând într-o anumită ordine.” Foloseşte şi punctuaţia, dovadă că o stăpânea.
2. Lecturi din creații proprii
Liviu Zanfirescu:
La votare când se moare?!
Ne-au invadat panouri, poze,
Coronavirus dă în floare
Cu zâmbete (doar stăm pe roze)
În pandemia de... votare!
Nu iartă virusul, se moare,
Însă vedem doar „înțelegeri”
Cu gânduln umai la votare
Lapte și miere, la alegeri!
Strunind iar starea de alertă,
Guvernul grijă mare are,
Iar crima s-a văzut, e certă,
Noi, însă, mergem la votare?!
Ne-au invadat panouri-foto,
Din grija pentru OM se moare,
Câștigul clar va fi la Loto
Că-i pandemie... de votare!!!
Mircea Gabriel Tănăsescu:
Colbul
Spre colbul vremilor apuse
Cine dar azi se mai apleacă,
Spre adevăruri abia spuse
Și spre dureri care nu seacă?
Trebuie să-l scuturi, nu-l lăsa
Să acopere ce-ți aparține,
Pământul nu-ți înstrăina,
Nu toată lumea îți vrea bine.
Din colbul ce îl treci cu pasul
Strămoșii-ți dau a lor tărie,
Ascultă-le deci pios glasul
Ce-ți va reda a ta mândrie.
Bilanț
A treia vârstă te-a cuprins,
Schimbă tristețea-n bucurie,
Știu, țelul este greu de atins
În lumea ce coboară-n vrie.
Ce dacă ești ridat și nins?
Când ești în doi, nu-i tragedie!
A treia vârstă te-a cuprins,
Schimbă tristețea-n bucurie.
Doar la copii făcut-ai casă,
Să-nvețe carte i-ai împins,
Iubire-n suflet le-ai aprins
Bilanțu-i bun, ce te apasă
Când vârsta-a treia te-a cuprins?
Valentin Rădulescu:
Rugă în pustiu
Nu mai există o umbră urmașă a mea
ultima s-a aruncat în apa din fântână
ademenită a fost de-o nevolnică stea
instantaneu trecută la religia păgână
De-atunci stă cumpăna în așteptare
sub clar de lună mă declar ades năuc
mi-e grea pedeapsa și exagerat de mare
ca dimineața cu noaptea-n spate să mă duc
De-atunci stă cumpăna în așteptare
cu-nfrigurare își caută tovarășă umbra
rog tubul cu neon să-mi ia din visare
da-i spun cuvinte vechi de-a surda
Cer păsărilor care-și fac amiaza-n umbră
să-mi împrumute cu dobândă batâr o felie
dar nu m-ascultă că li-e zarea sumbră
așa că-mi cat norocul în lumea de hârtie
Clarvăzătorul
Mi-am cultivat privirile-ntr-o glastră
pe un pervaz de dom medieval
le-a ocrotit în cântec o măiastră
apoi s-au conjugat la modul natural
O liniște le-a croșetat veșmântul
de la un pârâiaș au învățat să cânte
în vis de iarn-au ocolit pământul
și au ridicat în primăvară punte
Mi-am cultivat privirile-ntr-o glastră
adusă-n zori de-un înger păzitor
le-am așternut voios în calea voastră
repere să vă fie în drum spre viitor
Artemiu Vanca:
URANUS
3. Începutul sfârşitului
În noaptea cutremurului reuşisem să dorm doar câteva ore. A doua zi, m-am trezit pe la ora şapte, curios să aflu ce s-a întâmplat în Bucureşti şi în ţară. Tata se sculase mai devreme şi plecase la serviciu, mama continua să doarmă, pentru că nu avea cursuri sâmbăta. M-am dus în bucătărie, de unde se auzea radioul şi venea miros de cafea. Bunica era la post, pregătise micul dejun pentru toată familia şi era cu urechea lipită de aparatul ei de radio „Pioner”.
- Bună dimineaţa! Ce noutăţi sunt? am întrebat-o.
- Cutremurul a fost de 7,3 grade pe scara Richter, epicentrul lui a fost în Vrancea, la o adâncime de 100 de kilometri. Centrul Bucureştilor e foarte afectat: au căzut mai multe clădiri şi sunt victime. Tovarăşul e în drum spre ţară. Cursurile şcolare sunt suspendate peste tot, la fel spectacolele de orice fel şi întrecerile sportive.
- Ce importanţă are adâncimea la care s-a produs cutremurul?
- Cu cât ea e mai mare, efectele cutremurului se resimt la o distanţă mai mare. Dacă ar fi fost mai aproape de suprafaţă, nu s-ar fi simţit atât de puternic în Bucureşti.
Mi-a dat să mănânc. N-am terminat bine şi m-am auzit strigat de Dan. Am ieşit afară şi i-am spus că revin, gata de plecare, în cinci minute. I-am cerut voie bunicii să merg cu gemenii în oraş ca să vedem urmările cutremurului.
- De acord. Aşa ceva nu se vede de multe ori în viaţă. Mergeţi în centru, dar nu vă apropiaţi prea mult de clădirile avariate!
M-am îmbrăcat în grabă, după care am ieşit în stradă. Juniorii Petrescu mă aşteptau. Se arăta a fi o zi frumoasă.
Dan şi Dana erau aproape tot timpul împreună. Cu mici excepţii, unde mergea unul, mergea şi celălalt, ceea ce făcea unul făcea şi celălalt şi foarte des se pomeneau vorbind deodată, pentru că gândeau la fel şi reacţionau în acelaşi timp. Păreau legaţi unul de altul printr-un cordon cerebral, invizibil!
Mie îmi plăceau amândoi, dar Dana ceva mai mult, asta legat exclusiv de atracţia dintre sexe şi nu pentru că ea ar fi avut mai multe calităţi decât fratele ei. Pe când aveam doar cinci ani, i-am spus bunicii că aş vrea să mă însor cu ea. „E cam devreme!”, mi-a răspuns bunica. Un pic mai târziu a adăugat: „Dacă ţii neapărat s-o iei de nevastă, va trebui să te însori şi cu Dan”, legat de faptul că cei doi erau nedespărţiţi. M-a lăsat cu gura căscată!
Am mers în oraş pe drumul pe care mergeam zilnic la şcoală şi pe care am fi fost în stare să-l parcurgem şi cu ochii închişi. Eram foarte curioşi toţi trei să vedem dacă cutremurul a produs stricăciuni în cartier. Ne legau amintiri aproape de fiecare clădire pe lângă care urma să trecem şi ne-ar fi părut extrem de rău ca vreuna dintre ele să fi păţit ceva. Strada era foarte animată. O mulţime de oameni, cu chipuri de înmormântare, o parcurgeau grăbiţi, într-un sens sau altul. Se ciocneau unii de noi, dar n-aveau timp să-şi ceară scuze sau să ne ocărască pentru că le stăteam în cale, îşi vedeau de drum, nerăbdători probabil să ajungă acasă, la rudele sau prietenii lor ca să se convingă că nu li s-a întâmplat nimic sau să-i ajute dacă va fi cazul.
La colţul străzii Cazărmii cu Uranus era frumoasa biserică Spirea Veche, în stil arhitectonic neoromânesc, ridicată la 1911, în locul uneia mai vechi, datând din secolul al XVIII-lea. Deşi era aşezată aproape în vârful dealului nostru, căruia i se mai zicea şi Montmartre de Bucureşti, nu se putea compara cu Biserica Sacré Coeur din Paris. Nu avea mărimea şi grandoarea aceleia, dar era pe gustul şi sufletul nostru, al românilor care locuiam acolo. Avea turnuri cu foişoare, ferestre cu arcade, pereţii exteriori cu brâie din cărămidă aparentă smălţuită, turlele acoperite cu olane colorate. Am înconjurat-o.
- Nu i s-a întâmplat nimic, a spus, cu satisfacţie în glas, Dana.
- Înseamnă că o să-i tragem clopotele şi în anul acesta, de Paşti, a adăugat Dan.
La această biserică au fost botezaţi şi cununaţi toţi cei din familia noastră, iar strămoşii mei, Vintilă şi Grigore Stroescu, au fost membri ai consiliului parohial al ei. Acolo mergeam în fiecare an de Înviere, deşi bisericile mănăstirilor din cartier - Mihai Vodă, Anim sau Schitul Maicilor- erau mai căutate pentru asta. Aici ciocneam noi, pentru prima oară în fiecare an, ouă roşii. Îl cunoşteam bine pe paracliser şi am fost nu o dată împreună cu el în turnul cu foişor de deasupra pridvorului bisericii, unde erau clopotele, pe care ne lăsa să le tragem împreună cu el.
Intersecţia aceea se mai numea şi Niţă Stere, după numele unui negustor bogat, care deţinuse şi restaurantul „Motanul Negru” de acolo, mai degrabă „bombă”, decât restaurant. Deşi de câte ori am trecut pe lângă el, mai ales când eram mici, ne-am străduit să-l vedem pe motan. N-am reuşit! Clădirea de peste drum era magazinul alimentar cu autoservire „Uranus”,alimentara de unde ne aprovizionam, de regulă, şi noi şi unde am stat de nenumărate ori la coadă, fie eu, fie bunica, mai ales atunci când le „intra” carne.
Dacă am fi luat-o la stânga şi am fi coborât pe 13 Septembrie, la o distanţă nu prea mare de intersecţie, am fi ajuns în dreptul bisericii Puişor, pe care am mai menţionat-o, denumită oficial Spirea Nouă, datând de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, deci destul de veche şi ea. Am luat-o însă la dreapta şi ne-am continuat drumul pe Uranus, urcând până la intersecţia cu Maior Ene, punctul cel mai înalt al dealului. Pe această stradă mergeam noi la Stadionul Republicii. Dealul acesta, măsurat de la nivelul Splaiului, nu era, de fapt, mai înalt de 18 metri. Pe vremea când eram copil, mie mi se părea foarte mare. Ne-am continuat drumul spre Splai, pe jos, deşi pe această porţiune a străzii se suprapuneau mai multe linii de tramvai. Ne-am încrucişat cu două dintre ele, unul care urca „gâfâind” dealul, altul care-l cobora „într-o veselie”. Pe partea dreaptă era un părculeţ, iar mai jos, pe aceeaşi parte a străzii, în sensul nostru de mers, era intrarea principală în Arsenalul Militar, oincintă mare, încărcată de istorie, înconjurată pe trei părţi de ziduri. Intrarea era printr-o clădire, cândva foarte impunătoare, a fostei Cazărmi Alexandria, de infanterie, numită aşa după numele domnitorului Alexandru Ghica,care a construit-o şi unde se afla, în 1977, sediul Comenduirii Garnizoanei Bucureşti. Pe strada Mihal Vodă, de pe partea de nord a Arsenalului, se afla o intrare secundară, sub forma unei porţi impozante, asemănătoare celor de cetate. Cu excepţia spaţiului pe care se afla Garnizoana, restul nu era prea îngrijit. Prin zidul din spate erau câteva găuri prin care intram noi, copiii, casă jucăm fotbal pe „maidanul” din curte, iar alţii, mai mari decât noi, băieţişi fete, să improvizeze câte un „picnic” în partea dinspre strada Militari, unde crescuseră de capul lormai mulţi arbori şi formaseră un fel de pădure. Din stradă, nu se vedea că ar fi suferit de pe urma cutremurului clădirile care mai rămăseseră din fostul Arsenal.
- Vă amintiţi de vizita pe care a făcut-o anul trecut aici ca să vedem locul unde se afla hala în care şi-a construit Aurel Vlaicu primul său avion? i-am întrebat eu.
- N-am s-o uit niciodată, pentru că după acea vizită m-am hotărât să mă înscriu la cercul de aeromodelism de la Palatul Pionerilor, a spus Dan.
- Nici eu, a intervenit Dana, pentru că după acea vizită am făcut rost de romanul „Măiestoraşul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu”, al lui Victor Ion Popa, pe care l-am citit pe nerăsuflate, împreună cu Dan. De fapt, de la această carte i se trage lui Dan pasiunea pentru aeromodelism şi aviaţie.
- Aşa e, a mărturisit Dan. Vlaicu a devenit idolul meu.
Ce mi-ar fi plăcut să spună Dana, e că atunci, stând unul lângă altul la prelegerea pe care ne-a ţinut-o profesorul nostru de istorie, am luat-o, pe şest, pentru prima oară, de mână, iar ea nu numai că nu şi-a retras-o, ci mi-a şi strâns-o pe a mea iar inima a început să-mi bată foarte tare. Am citit undeva, mai târziu că „Iubirea este un cutremur cu epicentrul în inimă” . I-am aruncat o privire întrebătoare, iar ea mi-a zâmbit, semn că eram pe aceeaşi lungime de undă. Eram îndrăgostiţi unul de altul, dar eram încă prea timizi casă ne-o declarăm.
La începuturile lui, în Arsenal se aflau o cazarmă pentru 400 de soldaţi, şcoală de artificieri, depozit de arme, ateliere de pirotehnie, ateliere de sculărie. El a avut un rol însemnat în susţinerea cu tehnică de luptă şi muniţii a armatei române în războaiele pe care le-a purtat ţara noastră după construirea lui. În atelierele de acolo s-a turnat şi coroana din oţel cu care a fost încoronat, la Alba Iulia, regele Ferdinand. Comuniştii au transformat o parte din el în închisoare pentru deţinuţi politici.
În faţa Arsenalului, la intersecţia străzii Fonteriei cu Uranus, se afla Monumentul Eroilor Pompieri. Nu păţise nimic: „Victoria înaripată” era în picioare, ţinea în continuare trâmbiţa în mână şi continua să-l sprijine pe pompierul rănit. Monumentul amintea de confruntarea armată a pompierilor bucureşteni, conduşi de căpitanul Zăgănescu, cu turcii, care veniseră să înăbuşe Revoluţia de la 1848, din Ţara Românească. Cazarma lor era pe acest deal, pe care pompierii l-au sfinţit cu sângele lor.
Şi mai jos, pe partea dreaptă, în unghiul format de Uranus cu Mihai Vodă, era Şcoala Generală nr. 124, şcoala noastră, numită şi Romanescu. Se spune că ar fi fost ctitorită de actriţa Aristizza Romanescu. Era o clădire solidă cu două etaje, a cărei intrare semăna, în câteva privinţe, cu cea a casei noastre. Cutremurul nu-i provocase stricăciuni.
Faptul că mama era profesoară acolo mă apăsa teribil. M-a obligat să învăţ bine la toate materiile şi să iau note de 9 şi 10, pe merit, ca să nu să spună despre mine că sunt „pila” ei. Am reuşit asta cu excepţia limbii române, materia ei, la care mama nu mă scotea din 7 şi 8, nici atunci când răspundeam perfect la întrebările puse, asta ca să nu se creadă că mă favorizează. Colegii mei nu mă scoteau din „Tocilarul”. Până şi Dan şi Dana mă „răsfăţau” uneori cu această poreclă. Bunicii îi era milă de mine că eram poreclit astfel, dar îmi repeta că sunt la vârsta când se formează cultura generală şi că o să-mi prindă bine să ştiu de toate. „O să te ajute să înţelegi multe lucruri şi o să faci o impresie bună fetelor”, m-a încurajat ea.
Dincolo de şcoala noastră şi dincolo de strada Arhivelor, pe aceeaşi parte, era Mănăstirea Mihai Vodă, unul dintre simbolurile Bucureştiului, ctitorie, aşa cum am mai spus, din secolul al XVI-lea, a lui Mihai Viteazul. Arăta ca o cetate. Era aşezată pe o colină nu prea înaltă, motiv pentru care i se spunea şi Acropolele Bucureştilor. În secolul al XVIII-lea aici şi-au stabilit curtea, pe rând, trei domnitori. În 1821 Tudor Vladimirescu şi-a făcut tabără, iar la începutul secolului XX, s-a construit Palatul Arhivelor Naţionale. Am intrat în curtea mănăstiri cuprins de un fel de pioşenie, aşa cum mi se întâmpla de fiecare dată când ştiam că păşesc, la propriu, pe urmele unor personalităţi istorice, culturale sau religioase. Biserica, clopotniţa, fostele chilii ale călugărilor, casele domneşti şi palatul arhivelor, erau toate neclintite şi nevătămate.
Bunica vizita des Arhivele Naţionale pentru a culege date despre cartier, a cărui istorie intenţiona să o scrie, date care îmi sunt foarte folositoare mie, acum când îmi depăna mintirile legate de el. Iubea nespus demult acest ansamblu, pentru că era „spectaculoas, frumos şi profund românesc”, spunea ea. În camera ei, pe unul din pereţi, era o reproducere a gravurii lui W. Watts, înfăţişând Mănăstirea şi Podul Izvor, aşa cum arătau ele în secolul XVIII. Mihai Viteazul era eroul ei preferat. Spunea despre el că „îşi iubea ţara, avea multă minte, vână de mare conducător, spirit războinic şi inimă vitează”, calităţi pe care nu le-au întrunit pe toate nici unul dintre conducătorii noştri de mai târziu.
Ajunşi pe Splai, am aflat de la oameni că Institutul de Chimie, aflat pe Chei, lângă Podul Haşdeu, era la pământ. Noi ne-am văzut de drum, grăbiţi să vedem ce s-a întâmplat în centrul oraşului. Am trecut Podul Izvor peste Dâmboviţa, de unde începea strada Uranus şi cartierul nostru, şi am ajuns, mergând pe strada Schitu Măgureanu şi bulevardul 6 Martie, în centru. Împreună cu noi se îndrepta multă lume într-acolo. Mie îmi era frică de ce o să văd, dar nu puteam rezista curiozităţii. Cred că aceleaşi sentimente le încercau prietenii mei şi aproape toţi ceilalţi oameni, care mărşăluiau împreună cu noi, în aceeaşi direcţie. Ajunşi în buricul Bucureştilor, am dat peste un adevărat dezastru: blocuri avariate, cu pereţii căzuţi, în lipsa cărora se vedea în interiorul camerelor, cu mobilier, rufe şi alte obiecte atârnând de ce mai rămăsese din pereţi, gata să cadă în stradă, câteva cadavre pe trotuare şi o mulţime de oameni în jurul lor, dintre care unii plângeau se văietau sau blestemau. Civili şi militari dădeau la parte dărâmăturile, cu mâinile goale sau cu câteva utilaje care apucaseră să ajungă acolo, ca să scoată de sub ele supravieţuitori. Căzuseră blocurile Casata, Continental, Scala, Dunărea, Colonade, Nestor. Se rosteau deja numele unor personalităţi culturale moarte în cutremur: Toma Caragiu, Alexandru Bocăneţ, Doina Badea etc. Era multă jale! Fără să ne dăm seama, am fost cuprinşi şi noi de ea. Mie îmi dăduseră lacrimile, Dan îşi stăpânea cu greu sughiţurile, iar Dana plângea de-a binelea. N-am să uit niciodată ce am văzut şi simţit acolo!
La blocul Dunărea, am dat peste Nicolae şi Elena Ceauşescu, înconjuraţi de o suită numeroasă. De la aeroport veniseră direct în zonele afectate de cutremur. Nu-i mai văzusem niciodată în carne şi oase. El arăta bine, rotofei la faţă, cu pălărie, fular de mătase şi un palton elegant, ea, cu o năframă pe cap. Amândoi erau mai scunzi decât mi-i imaginasem eu. Ceauşescu, gesticulând tot timpul, da indicaţii, pe care cei din suita sa şi le notau conştiincios. Am dat din coate ca să ajung cât mai aproape de el şi să aud ce spune. Un bărbat, cu lacrimi în ochi, i-a cerut să aducă cât mai mulţi militari şi utilaje acolo, că sub dărâmături sunt soţia şi copiii săi; o femeie trăgea de el şi l-a întrebat unde o să doarmă ea la noapte, că a rămas fără acoperiş deasupra capului; o alta i s-a plâns că la nu ştiu care bloc se îndepărta molozul cu buldozerele fără să se caute supravieţuitori. El, ca să-i liniştească, dădea imediat dispoziţii în consecinţă, pe care primarul capitalei şi le nota sau le transmitea imediat mai departe.
Forţele de ordine care îl înconjurau pe şeful statului, se străduiau din răsputeri să ţină lumea la distanţă. Un bărbat, cu o figură de buldog, m-a luat de guler, m-a scos din apropierea lui Ceauşescu, spunându-mi, printre dinţi:
- Tu ce mama dracului cauţi pe aici? Du-te acasă!
Am plecat de acolo, i-am reîntâlnit pe Dan şi pe Dana, iar după ce am văzut tot dezastrul, am plecat spre acasă. Ne-am întors prin Parcul Cişmigiu. Acolo nici naturii şi nici oamenilor nu le păsa de cutremur: copacii înverzeau, aerul era înmiresmat, soarele strălucea, păsărelele cântau, iar câţiva pensionarii stăteau pe băncile înşirate de-a lungul aleilor. Se găseşte totdeauna ceva sau cineva care să nu observe sau să fie insensibili la ce se petrece în imediata lor apropiere. Ciudată e lumea!
Pe 10 martie, „Scânteia”, oficiosul partidului comunist, a publicat bilanţul distrugerilor şi victimelor provocate de cutremur: 20.000 de locuinţe prăbuşite, 7000 de familii rămase fără adăpost, 195 de întreprinderi industriale avariate, 1387 de morţi, 10.396 de răniţi; oraşul Zimnicea a fost complet pus la pământ. După Zimnicea, Bucureştiul a fost cel mai rău lovit de cutremur: căzuseră 33 de blocuri şi la foarte multe case se produseră stricăciuni. În cartierul Uranus, a fost avariat un bloc de pe strada Apolodor, Sinagoga de strada Antim şi alte câteva case de pe aceeaşi stradă. Oricum, raportate la mărimea cartierului, distrugerile erau foarte mici faţă de cele care au avut loc în restul Bucureştiului. Rezistenţa mai mare la cutremur a dealului de aici, s-a adeverit încă odată.
În fiecare zi din cele care au urmat, au avut loc şedinţe ale Comitetului Politic Executiv al Comitetului Central al partidului Comunist Român, în care se analiza cum decurg operaţiile de salvarea oamenilor, de punere la adăpost a celor rămaşi fără locuinţe, de acordare deajutoare şi de îndepărtare a urmelor cutremurului şi se dădeau noi sarcinicelor responsabili cu aceste operaţii. Din cele ce ne informa presa, radioul şi televiziunea, nu se putea spune că cei care conduceau statul atunci, şi mai ales tovarăşul Nicolae Ceauşescu, n-au făcut tot ce se putea face în sprijinul celor loviţi de cataclism.
În ziua de 23 martie, a avut loc o şedinţă de lucru a Comitetului Central al Partidului Comunist pe tema: „Reconstrucţia, sistematizarea şi modernizarea Capitalei”, constând în edificarea unui nou centru politic şi administrativ la adăpost de cutremure, reconstrucţia unor artere de circulaţie, realizarea unui număr de edificii social culturale şi monumente de artă. Lucrările trebuiau să înceapă în anul 1978 şi să se încheie în 1984. Acesta a fost începutul sfârşitului pentru cartierul Uranus.
Artemiu Vanca, 19.08. 2020
3. Comentarii:
Artemiu Vanca:
AlexandraVişan
- Duiliu Zamfirescu: Doamna Vişan a ţinut să dezvolte doar opera poetică a scriitorului, deşi el s-a remarcat, în primul rând, ca prozator. A selectat câteva poezii reprezentative pentru poet, pe care le comentează succint, dar adecvat. Face şi câteva aprecieri generale, corecte, la personalitatea şi opera sa.
ValentinRădulescu
- Duiliu Zamfirescu: Domnul Rădulescu nu are păreri prea bune despre scriitor: îl desconsideră ca poet, nu-l apreciază cine ştie ce ca prozator, iar ca dramaturg îl minimalizează. Pun la îndoială obiectivitatea dumnealui.
Rugă în pustiu: Domnul Rădulescu vine a doua oră în cenaclu cu această poezie. Vrea să ne reconsiderăm punctele de vedere despre ea? În cenaclul din 22.07, în care ne-a mai prezentat-o, eu am spus:
„În „Rugă în pustiu”, poetul ne anunţă că i s-a aruncat umbra în fântână. Dacă ar fi sunat imediat la 112, ar fi putut-o salva, dar pentru că n-a făcut-o, a rămas fără ea. Ar trebui să se consoleze, pentru că „în lumea de hârtie”, în care îşi „caută norocul”, nu-i nevoie de ceva care să-i umbrească talentul.”
Acum, după ce am recitit poezia, am stat şi-am cugetat, deşi ardelenilor nu li se întâmplă asta prea des, şi am ajuns la următoarele concluzii: dacă cineva a rămas fără umbră, aceasta poate fi fie din cauză că soarele s-a ascuns după un nor sau a asfinţit, fie din cauză că persoana respectivă a devenit transparentă, adică lipsită de substanţă, ceea ce e destul de grav! Dacă nici una din ipotezele de mai sus nu este exactă şi umbra s-a aruncat cu adevărat în fântână, m-am gândit că ar fi putut-o face pentru că nu-i plăcea tovărăşia persoanei pe care o seconda. Şi asta-i grav! Nu vă mai rămâne domnule Rădulescu decât să vă achiziţionaţi o umbră second hand. Poate-i disponibilă una a unui fost mare poet, trecut pe lumea cealaltă.
Clarvăzătorul: E o poezie frumoasă, ca de altfel şi cea care a precedat-o. M-am gândit (mi s-a întâmplat din nou) că trebuie să fii un poet talentat ca să-ţi vina idea să-ți arunci umbra într-o fântână sau ca să-ţi cultivi privirile într-o glastră şi apoi să li se întâmple o serie de lucruri fantastice. Domnul Rădulescu dovedeşte că este un astfel de poet.
LiviuZanfirescu
La votare când se moare?!: O poezie nu prea grozavă, care atacă însă o temă de mare actualitate. Pentru că ne întreabă pe toţi, eu i-aş răspunde că a merge la votare e un fel de-a reveni la normal, identic cu ieşirile noastre în pieţe şi plecările în concediu, la mare, din această perioadă.
MirceaTănăsescu
În poeziile „Colbul” şi „Bilanţ”, domnul Tănăsescă vădeşte aceeaşi grijă pentru metrică, ritm şi rimă şi că, deşi e inginer şi nu filolog, stăpâneşte bine punctuaţia, dovadă că are curajul s-o folosească. Cu alte cuvinte, scrie poezie în acord cu definiţa acesteia din dicţionare. Atât cu sentimentele patriotice cât şi cu bilanţul ce şi-l face la senectute, stă foarte bine. E un om fericit!
Artemiu Vanca, 21.08.2020