Cenaclul AntiM nr. 156, 24 iunie 2020
A cincea ședință desfășurată online.
Ordinea de zi:
1. Un poet controversat – Mihai Beniuc;
2. Lecturi din creații proprii.
Au răspuns prezent: Ioan Al. Lupu, Artemiu Vanca, Mircea Gabriel Tănăsescu, Alexandra Vișan, Valentin Rădulescu, Dana Staicu, Camelia Obreja.
Materialele primite sunt prezentate în cele ce urmează.
1. Despre Mihai Beniuc au „discutat”: Ioan Al. Lupu, Alexandra Vișan și Artemiu Vanca.
Ioan Al. LUPU: În zilele noastre este dificil să se emită judecăți de valoare obiective despre poetul Mihai Beniuc încadrat, chiar înainte de 1989, în grupul proletcultiștilor (alături de Deșliu, Banuș, Porumbacu, Frunză etc). Versuri de genul „Noi ăștia suntem prea comuniști/ Ca să fim, de soarta ce ne pândește, triști” sau multe altele de genul celor din faimosul „Măr(ul) de lângă drum”, confirmă eticheta care i s-a pus ireversibil. Pe de altă parte, să nu uităm că nici din poeziile unor poeți valoroși (Labiș, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Adrian Păunescu etc) nu lipsesc unele inflexiuni ale ideologiei oficiale, chiar dacă uneori incluse pentru a trece de cenzură. La Beniuc, în schimb, oportunismul socio-politic s-a transformat în convingere fermă.
Nu sunt printre cei care evaluează operele literare după opțiunile politice, sociale, civice, morale etc. ale autorilor. Pentru mine prevalează criteriul estetic. Altfel ar trebui să „desființăm” mulți scriitori români sau străini.
În acest sens pot spune că Beniuc era, înainte de război, un poet promițător (volumele „Cântece de pierzanie” și „Orașul pierdut”). Călinescu îi alocă, în Istoria literaturii…, un sfert de pagină și îl consideră „cel mai viguros printre acești tineri poeți” (ardeleni), înrudit cu O. Goga și Aron Cotruș. Personal l-aș apropia, în poezia de mai târziu, de Arghezi, dar departe de anvergura ideatică și originalitatea estetică a liricii argheziene.
Am depistat câteva poezii de un nivel pasabil (cele care tratează temele recurente ale liricii: iubirea, viața-moartea, confesiunea nostalgică s.a.). În fond, Beniuc era un om cult cu o bună pregătire academică. Nu sunt documentat dacă știa chiar „șase limbi și rusește”, cum afirmă mândru într-o poezie, dar maghiara, germana (a făcut o specializare la Hamburg) și rusa (a fost consilier cultural la Moscova) e foarte probabil.
Toate acestea nu sunt poate suficiente pentru ca Mihai Beniuc să fie reabilitat și readus în rândul poeților majori din literatura română. Dar în chestiuni literare nu se pot da sentințe definitive. Numai timpul o poate face.
Alexandra VIȘAN: Coincidenţă! Culegeam vinerea trecută vişine, suită pe scară. Trei fete de pe stradă m-au întrebat dacă pot să ia şi ele câteva din crengile ce treceau peste gard. Mi-au venit în minte, drept răspuns, versurile lui Beniuc din „Mărul de lângă drum”...
Cititorul de azi poate citi „fără sfială”, nu mai trebuie „să dea nimănui socoteală” dacă îi place sau nu poezia unuia sau altuia dintre poeţi, mai ales în cazul celor condamnaţi la uitare din considerente politice, precum Mihai Beniuc.
E adevărat, acesta s-a implicat activ în promovarea proletcultismului. Poetul îşi realizează, cu fiecare volum, dorinţa exprimată categoric de a fi „toboşarul timpurilor noi” şi de a intra „masiv şi greu în vreme / cu un car cât dealul de poeme”…
Opera poetică a lui Mihai Beniuc este străbătută de patosul luptei revoluţionare pentru realizarea unei himere, a dreptăţii sociale şi a fericirii umane. El se afirmă a fi doar exponentul colectivităţii din care face parte: : „Nici graiul nu-i al meu, nici cântul” „Ce sunt eu? Sămânţă din mulţime/ Ce crescu atâta cât putu”.
Dar, dincolo de simpatiile sale politice, exprimate adesea grandilocvent, Beniuc rămâne un mare cântăreţ al iubirii şi un maestru al elegiei. Iată cum îl caracterizează Fănuş Neagu: „Deasupra frunţii lui Beniuc plutesc şi prin vijelii pajura şi crinul heraldic, semn că el s-a născut destul de zmintit ca să-mpartă-n lume risipire de murmur pelagic, să pironească în ocna crucii un braţ al Istoriei, să-njunghie mări şi să lase lumina, sarea, bujorii şi scândurile cu actinii să curgă-n setea şi visele bolnave ale tuturor, deşteptând răsărituri de lună.”
Am ales câteva fragmente din poezile sale care aruncă o cu totul altă lumină decât cea vădit prolecultistă asupra operei acestuia, şi anume aplecarea către elegie.
Beniuc încearcă să fugă din propriul timp: „De caţi în urmă/ stâlp te faci, de sare/trecutul arde, fugi, / hai, fugi mai tare”. Ori certitudinea că viitorul nu-i poate aduce nimic nou :„Cad frunză moartă, galbenă de lut/Cântându-mi viitorul din trecut.”
Poetul deplânge pierderea sentimentului propriei identităţi: „Am zis că sunt şi totuşi nu sunt eu/încerc să mă descopăr pe mine/Şi descopăr mereu că sunt altul/cine sunt eu?/ început, urmare, sfârşit?”
În ultimul său volum de versuri, „În voia vântului” , este dominant sentimentul pe care un critic literar l-a numit „condamnarea la singurătate a statuilor publice”: „A trebuit să-nving / să tot înving / Tristeţilor să pun în mine stăvili, / Să umblu-n zale, / sabie să-ncing / Să-mi ţin dorinţa-nlănţuită-n pravili... / Când aş fi vrut să zic şi eu / Am constatat că limbă n-am, nici gură, / Şi că-s ţinut sub pază-ntr-un muzeu / Pustie pe dinăuntru - o armură.”
Cât despre poezia de dragoste, vă invit doar să-l urmăriţi pe Florian Pitiş, pe Youtube, recitând poemul „Ultima scrisoare”.
Şi închei, întru totul de acord cu spusele lui Eugen Simion: „Pentru că [Mihai Beniuc] a scris mult, neînchipuit de mult, şi a făcut de multe ori ceea ce un poet autentic nu trebuie să facă, fiind adesea mai prejos de talentul său, pentru că a vorbit şi când trebuia să tacă şi a tăcut când trebuia să vorbească, cu vocea cât se poate de tare, critica tânără îl ignoră. Însă Mihai Beniuc nu poate fi ignorat în nici un fel. El este în cele o sută de poeme fundamentale risipite într-un număr astronomic de versuri, s-o spunem limpede, o voce autoritară, de neconfundat şi de neînlocuit în poezia românească din ultimele cinci decenii”, ...însă nu înainte de a vă reaminti una dintre poeziile lui Beniuc care mi-a fost mantră la vârsta adolescenţei: „Mă rog la floarea de cireş,/ Mă rog la frunza de măceş,/ Mă rog la spicul grâului:/ Dă-i omului tot ce-i frumos./ Dă-i gânguritul cel duios/ Al porumbeilor pe ram,/Dă-i boare de parfum prin geam;/ Dă-i dorul de-a umbla prin munţi,/ Cu zori şi cu zăpezi pe frunţi,/ Cu flori pe cărărui, pe stânci,/ Cu vulturi peste râpi adânci;/ Dă-i pâinea albă lângă vin/ Şi peste casă cer senin/ Şi frate bun şi bun vecin/ Şi somnul noaptea fără chin;/ Dă-i chipul din izvor curat/ În care şi-a astâmpărat/ Şi setea şi obrazul cald/ În drumul lui către înalt./ Mă rog la toate câte sunt/ Să fie bine pe pământ.”
Artemiu VANCA: După părerea mea, Mihai Beniuc nu este deloc controversat nici ca poet nici ca om. Lui i s-au pus demult etichetele definitive şi irevocabile de poet proletcultist minor, de pupincurist şi ticălos, pe care şi le merită din plin. Nu cred că suntem noi, membrii ai Cenaclului AntiM, chemaţi să-l reabilităm. M-am chiar întrebat: nu se puteau găsi, ca teme de dezbatere, scriitori mai interesanţi şimai valoroşi decât el, de la care să avem şi de învăţat? Având în vedere şi alte teme alese, se vede că cineva din cenaclu a rămas încremenit într-o bibliografie literară depăşită.
Referitor la biografia poetului: este născut în anul 1907 şi decedat în 1988; este licenţiat în psihologie, filozofie şi sociologie al Universităţii din Cluj; a debutat în volum în anul 1938; a fost profesor la Universitatea din Cluj, coleg cu Lucian Blaga; după 1944, începe să le cânte în strună comuniştilor, este remarcat de aceştia şi promovat, pe rând, în următoarele funcţii: consilier cultural la Moscova (1946-1948), apoi preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România (1951- 1965); în această perioadă, devine academician, laureat la Premiului de Stat şi Erou al Muncii Socialiste. După ce este înlăturat din funcţia de preşedinte al USR, devine profesor de zoopsihologie la Universitatea din Bucureşti. A publicat douăsprezece volume de versuri, în care a şi pupat în fund pe unii şi pe alţii, şi trei romane, în unul dintre ele, „Pe muchie de cuţit”, dedându-se la atacuri mârşave la adresa lui Lucian Blaga. Pe când era în graţia regimului comunist şi considerat un geniu naţional, a scris un poem kilometric dedicat lui Gheorghiu-Dej, iar după ce Nicolae Ceauşeşcu i-a luat locul, a început să-l preamărească şi pe acesta în mai multe poeme mai scurte.
Recapitulez câte ceva din ce au scris despre Beniuc trei mari critici literari:
George Călinescu îi acordă în monumentala sa „Istorie a literaturii române de la origini până în prezent” mai puţin de o jumătate de pagină. Referindu-se la volumul de poezii „Cântece de pierzanie”, volumul de debut al poetului, criticul scrie: „Din cauza gâlgâirii torentului liric, poetul nu poate consolida poemele şi volumul reprezintă în întregul lui o singură sonată informă”. Îi menţionează totuşi mesianismul, spiritul de revendicare socială, vitalismul, insaţietatea lirică etc.
Nicolae Manolescu, în „Istoria critică a literaturii române”, spune că poetica lui Beniuc este „rudimentară, dar viguroasă şi eficace”. Remarcă: „caracterul ţărănesc primar şi naiv al poeziei lui”, că „poezia lui de dragoste este minoră” şi că „nivelul cel mai de jos îl atinge în poeziile dedicate liderilor comunişti”. Despre romanul său „Pe muchie de cuţit” spune că „face un portret mizerabil unui poet interzis”.
Alex. Ştefănescu este, pe bună dreptate, cel mai dur cu Mihai Beniuc şi opera lui. În „Istoria literaturii române contemporane”, îl face diletant, îl acuză că „a imitat într-un mod rudimentar, după ureche, poezia cultă”, că „este un intelectual de joasă extracţie”, că „arta sa este simplistă şi precară”, că este „impostor cultural”, iar despre creaţia lui poetică spune că este „fundamental prozaică, cu vagi adieri de poezie şi de multe ori de un evident prost gust”. Cel mai mult mi-a plăcut următoarea caracterizare pe care criticul o face poeziei lui Beniuc: „Antologarea (operei lui poetice n.n.) nu ajută la nimic. Este ca şi cum am avea o pungă de cireşe care au prins miros de benzină şi am vrea să recuperăm o parte din ele prin selecţie.”
2. Lecturi din creații proprii. Au propus poezie: Ioan Al. Lupu, Mircea Gabriel Tănăsescu, Alexandra Vișan, Valentin Rădulescu, Dana Staicu. Artemiu Vanca supune atenției un alt capitol din romanul "Nu te lăsa!", apărut în iulie 2019 la Editura "Caiete Silvane" din Zalău.
1) Ioan Al. LUPU
În vara aceea de demult
În vara aceea toridă de demult,
când timpul trecea pe lângă noi fără grai,
ai apărut tu ca un duh bălai
născocit de un soare ocult,
plăsmuit din vibrații de cântec.
La venirea ta, ca-într-un descântec,
marea s-a oprit din tumult…
Valurile s-au îmblânzit în clipocit de zurgălăi
și s-au colorat în alge, după ochii tăi…
Pescăruși albi-cenușii și maro-pistruiați
ne-au condus în undele limpezi încătușați.
Ne-am logodit cu verighete de scoici
și jurăminte pe nori fugari și perfizi
cu martori meduze, stele de mare, stavrizi.
Mi-ai zis că țărmul nu se mai vede
și nu știi dacă marea ne crede.
Ne-am întors pe dealul cu ierburi amare,
ne-au întâmpinat șopârle de jad și furnici truditoare.
Până și-un șarpe dintr-un pâlc de pelin
ne-a sâsâit calm și blând și-a uitat de venin.
Dar cheile lumii rămân mereu schimbătoare
Și-într-o zi ai plecat - himeră rătăcitoare.
Am priceput că marea nu ne mai crede
și-am rămas un reper din teorema lui Arhimede,
un ins părăsit cu suflet arid,
un corp scufundat într-un lichid
care pierde din greutatea sa
etcetera, etcetera…
Ioan Al. Lupu
Baladă de odinioară cu regina balului
Pe afiș colorat, pictat de zugravul local,
se anunța un eveniment epocal:
Flăcăi și fete e bal! Mare Bal!
cu viori, acordeon, tobă, țambal.
Dansul - la aria de lângă vechiul hambar
împrejmuită cu crengi verzi de stejar!
Bufet asortat, în zori cu potroace,
„Luptăm pentru plan, luptăm pentru pace!”
Dar se șopteau pe ulițe știri de senzație:
regina balului se va alege la licitație
Votul-un leu pe carte poștală !
Holteii din cinci sate au dat năvală
Favorita? Suava telefonistă bălaie
Cu mijloc de viespe și păr auriu ca șura de paie.
Un ins de pripas, căpitan de marină,
a cheltuit pe voturi un sfert de chenzină…
Am alergat și eu din cătunul de după deal
Pe un cal de-mprumut. Dar ce cal!
(Frumoasa regină primise de la mine un vers colosal)
Și uite-așa, într-o cavalcadă levantină,
am răpit din mijlocul balului, ditamai regină!
A fost un eveniment de coșmar.
Nu pentru sat, dar pentru primar, notar și secretar
care-au crezut că e Răpirea din Serai, de pe carpete
pe care le țineau la loc de frunte pe perete
când am trecut în goana calului nebună
prin colbul de la arie și de la lună…
Peste comună s-a prăvălit uimirea, inhibiția
Și nimeni n-a strigat: Miliția! Miliția!
Ioan Al. Lupu
2) Mircea Gabriel Tănăsescu
Sărutul
Un sărut, doar de o clipă
Pe-un obraz catifelat
În a timpului risipă
E-un păcat, de e furat.
Drept răspuns, primeşti o palmă
Şi o vorbă deocheată.
Tu, cu firea ta cea calmă
Te justifici de îndată.
Spui că-n visul tău de-azi noapte
Chip de înger a purtat
Şi-ntr-o rugă, spusă-n şoapte,
Îţi cerea un sărutat.
Azi, văzând-o în lumină
Chipu-i era neschimbat.
Ai crezut că nu-i cu vină
Dacă-i dai un sărutat.
La aşa justificare
Ea îşi îndulci privirea
Şi-acceptă să-ţi dea iertare
Că-i sensibilă cu firea!
Mircea Gabriel Tănăsescu
Gaura neagră
O ştire prezentată-anost
Pe bătătorite unde
O receptai în zi de post
Nebănuind ce poate-ascunde.
Aproape de sistemul planetar
O gaură neagră recent apărută
Prezice lumii viitor amar
Şi-n inimi ne toarnă cucută.
Neconfirmată-i ştirea, dar
De-i adevăr subiectul de coşmar
E vorba de-un aspirator stelar
Ce-nghite stele şi planete.
Un joc sălbatic şi murdar
Plin de suspine şi regrete.
Şi Baba Vanca a prezis,
Bătrâna oarbă din Balcani
Că-n ăst mileniu lumii-i scris
Să piară toată în abis.
Gaura neagră va suge-atmosfera
Şi apele mării vor dispărea de pe Terra
Suite în vîrtejul asemeni unui vrej.
Pământul se dislocă, se rupe în fragmente,
Se descompune-n mii de elemente
Şi totul piere-n haos, funebru, de repaos.
Dar poate totul nu-i decât un vis!
Mircea Gabriel TĂNĂSESCU
3) Alexandra Vișan
Nu-i vremea...
să mor
în câmp de mohor
Îmi alungă nor
înflorit bujor
murmur de izvor
prin crâng călător
Mă-mbracă-n fior
zbor lin de cocor
şi foşnet uşor
de frunze-n covor
Îmi ţes des fuior
stelele-n sobor
îmi alină dor
verdele ponor
Nu îmi pun zăvor
la vin în urcior
nu mă vreau farsor
într-un sterp decor
Nu-i vremea să mor
în câmp de mohor
Alexandra Vișan
Definiție aproximativă
Poezia e un fel de cal troian
adus de viclenie în nouă cetate
să cucerească frumosul din banal
cuvântul rege să-l aleagă dintre toate
Ea vine înarmată până-n dinți
și gata să înfrunte oricare oștire
stau semnele de punctuație cuminți
că-n urma lor vine bunavestire
Spre câmp deschis își face loc
și pune-n ordine pe cei aleși
ascunde sabia și armele de foc
de viclenie singur te ferești
E poezia în cetate cal troian
nu șade cu ea-n lojă oarecine
ea e zeița cu ochi de mărgean
corabie ce navighează către sine
Valentin Rădulescu
Oglinda retrovizoare
A trecut o duminică pe lângă mine
cu pasul sigur rar și apăsat
venea din raiul zorilor senine
atât de mult dorit și-ndepărtat
Era așa ca o iluzie-mbrăcată
iar în suită veneau sfinți
dar nu părea duminica de altădată
când mai eram în ospeție la părinți
Când așteptam nerăbdători apusul lunii
și ne îmbrăcam frumos în te miri ce
ehei lăsam de-o parte vrajba lumii
și în biserici sfinte ne uneam în cântece
Era atunci o zi de-adevărată sărbătoare
sau poate doamne altul eram eu
erau dispuși genunchii la tainică rugare
și gesturile nu erau de fariseu
Acuma a trecut duminica pe lângă mine
m-am aplecat o urmă să-i sărut
era grăbită tare și eu un prea timid în fine
n-am mai privit-o așa cum aș fi vrut
ValentinRădulescu
5) Dana Staicu
DUMNEZEIESC
Dă-mi mână liberă să te croiesc.
Te-aș transforma ca pe o haină.
Mă dărui ție, os dumnezeiesc.
Respiră-ți spun! Precum o taină.
DanaStaicu.
SACROSANCT
Cum aș putea să nu iubesc Lumina Sfântă dinspre oameni?!
Ea mă inspiră să creez în om un templu sacrosanct.
DanaStaicu.
LA ÎNDEMÂNĂ
Abilități?? Chiar DA!, le am,
de a-nzestra o creatură.
Aș dezbăra-o de infam
dintr-un condei, o uitătură.
DanaStaicu.
BUCURIE VOUĂ !...
Voi, oameni, taaare nu gândiți: când flecăriți, vă taaare otrăviți.
Ce mult m-ar bucura să vă salvez pe voi de voi. Și chiar nu delirez.
DanaStaicu.
ROATA
Nu vreți un pic de suflet? Am pentru fiecare
atât încât să fie curată-ndestulare.
Mă duc la voi și iată: la mine mă întorc.
O roată perorată mă simt, mă storc..., mă storc...
DanaStaicu.
ASCULT
Ademenită de ceresc, "osânda" mi-am primit: sătac.
Astfel ascult. Nepământesc. Nimic nu zic. Nimic nu fac.
DanaStaicu.
TO BE
I very try to give you mind to See, to Feel, to Understand.
So -please!- be thankful and so kind to BE, my dear.
Tillthe end.
DanaStaicu.
PE CER O STEA
Rămâi pe loc. Te rog nu mai privi.
Ești iarmaroc a mii de galaxii.
Întinde mâna. Fii pe Cer o stea.
E-aproape Luna. Te-a cuprins. Ești Ea.
DanaStaicu.
...SĂ MĂ POȚI AUZI
Am în tine tăcerea ca pe-un vajnic răspuns.
Ești mai dulce ca mierea, tu, al Cerului uns.
Tac în limba Iubirii, să mă poți auzi.
Ne Iubim pe cât mirii. Perorăm spre-a ne FI.
DanaStaicu.
6) ArtemiuVanca
CENACLU LITERAR AD HOC*
Literatura este denunţarea timpurilor în care cineva trăieşte.
Camilio Jose Acela
Toamna lui 1955 a venit şi cu câteva evenimente importante din lumea literelor, pe care Nicolae le-a trăit cu interesul unuia aflat în pragul acestei lumi, iar prietenii lui, ne referim la Cornel şi Leontin, ca nişte pasionaţi de literatură. Le-au comentat toţi trei ca de obicei, în cameră la Nicolae, care devenise sediul unui cenaclu literar ad hoc.
E vorba, în primul rând, despre apariţia romanului „Moromeţii”, vol. I, de Marin Preda, eveniment care a făcut oarece valuri, adică la apariţie a fost atât elogiat cât şi, mai ales, criticat. S-a spus despre el şi că este „o apariţie excepţională”, „unul dintre cele mai bune romane româneşti”, dar şi că „e scris într-un stil fără strălucire”, că se remarcă la el „vulgaritatea limbajului eroilor” şi că aceştia sunt „oameni înapoiaţi şi instinctivi” etc. Când apariţia unei cărţi stârneşte controverse, foarte multe persoane se grăbesc s-o citească. Asta s-a întâmplat şi cu „pasionaţii” noştri.
- E un roman bun, cu un stil foarte curat, roman pe care eu îl pun alături de cele cu ţărani ale lui Rebreanu şi Sadoveanu. Mi-a plăcut atât de mult încât aş fi vrut să-l fi scris eu a, zis Nicolae. Nimeni până la Preda n-a făcut un portret atât de veridic ţăranului român din Muntenia. Moromete, eroul lui principal, e un monument! Apariţia lui, succesul pe care l-a avut, dar şi alte considerente, mă fac să mă grăbesc şi eu cu romanul pe care-l am în minte, a mai spus-o el, într-o discuţie cu Cornel şi Leontin.
- Îi lipseşte o poveste de dragoste, a remarcat Leontin.
- Nu-i adevărat! Există una mocnită, cea a lui Moromete pentru familia lui, a ţinut să precizeze Nicolae.
Cornel ar fi vrut să-l întrebe ce „alte considerente” îl presează să înceapă să scrie romanul acela, dar a renunţat. Noi ştim însă că Nicolae se referea la răfuiala lui cu Flavia.
Al doilea eveniment a fost sărbătorirea a 75 de ani de la naşterea lui Mihail Sadoveanu, „Ceahlăul” literaturii române. I s-a dat amploarea unei sărbători naţionale: ziarele erau pline de articole omagiale,„Gazeta Literară” i-a consacrat un întreg număr, Academia Română a organizat o şedinţă festivă, Prezidiul Marii Adunări Naţionale i-a decernat titlul de „Erou al Muncii Socialiste”, iar Nicolae şi-a amintit următoarea epigramă a lui Păstorel, pe care i-a recitat-o lui Leontin:
De ţi-ai face testamentul,
Tu să nu-mi laşi mii de franci!
Naşule, să-mi laşi obrazul,
Ca să-mi fac din el bocanci!
- Totuşi, el va rămâne în istoria literaturii române ca un mare scriitor, pentru ceea ce a scris înainte de 1944, a fost de părere Leontin.
S-au dat şi Premiile de Stat pentru literatură peanul 1954: la proză, clasa I-a, lui Emil Galan, pentru romanul „Bărăgan”, iar la poezie, la aceeaşi clasă, lui Mihai Beniuc pentru volumul „Mărul de lângă drum”. „Bărăganul” mustea de „luptă de clasă”, iar „Mărul…” de osanale. Nicolae le-a povestit prietenilor săi următoarea întâmplare:
- Mihai Beniuc, mic de statură, e un poet mediocru, un oportunist şi un lingău fără pereche. Enervează cu felul lui de a fi şi de a scrie multă lume. Lui i se datorează, în mare măsură, marginalizarea lui Blaga, despre care a afirmat tot felul de mizerii în cartea sa „Pe muchie de cuţit”. Petru Dumitriu i s-a adresat, la puţin timp după ce i-a apărut cartea: „Piticule, urcă-te pe scaun să-ţi trag două palme!” Şi eu i-aş fi tras tot atâtea.
Artemiu Vanca
*Fragment din romanul „ Nu te lăsa!”
3. Comentarii:
1) Ioan Al. Lupu. Comentarii
Dl. Tănăsescu – Sărutul. D-lui Tănăsescu nu-i scapă tema sărutului prezentă în lirica românească și universală, idem în artele plastice. La dl. Tănăsescu sărutul este „furat”, într-un registru șăgalnic și în vers clasic. Pedeapsa temerarului pupăcios este atenuată/ iertată prin invocarea unui vis în care iubita apare cu chip îngeresc. Astfel, nea Mircea ne face semn cu ochiul într-o poezie care ne bucură și ne place.
Doamna Alexandra Vișan a trecut prin vremea pandemiei/izolării fără daune de inspirație. Dimpotrivă. Nu-i vremea să ne pierdem în câmp de mohor ! Începând cu un cvasi-citat din Miorița poemul se desfășoară într-o excelentă monorimă, în gingășie de limbaj și imagini. După gustul meu, aș schimba un singur cuvânt: Penultima strofă care începe cu o alegație de poet persan (Khayyam)-Nu pun zăvor... conține apoi cuvântul farsor care mi se pare distonant față de versurile anterioare (Sunt multe cuvinte cu rimă în –or : actor, dor, etc care l-ar putea înlocui.) Nu ar diminua frumoasa poantă finală. Dar repet, e numai un gând al meu, la o poezie care m-a încântat.
Dana Staicu, într-o lirică de mare angajament sufletesc, dorește să salveze umanitatea ! („să vă salvez pe voi de voi”). Un proiect ambițios, dar poeții au dreptul la orice aspirații. Vrea să creeze „în om un templu sacrosanct”. Versurile sale, prin concizie, tind aproape spre poeme într-un vers (vezi Ion Pillat!). Nimic rău în asta. Dimpotrivă. (Singura mea observație: atenție la unele inovații lingvistice. Verbul a perora este intranzitiv, deci o roată perorată este greu de imaginat). În rest, felicitări ca întotdeauna.
Valentin Rădulescu, în Definiția aproximativă, ne oferă o „ars poetica” originală care ne devoalează crezul său estetic: „să cucerească frumosul din banal”. Exilează punctuația din poezie, în prezent o practică curentă. De ce nu? Chestie de gust! Oglinda retrovizoare ilustrează exact „ars poetica” de mai sus prin metafore ingenioase în care se îngemănează rafinamentul intelectual cu teluricul aparent prozaic. Rămân un fan al acestei poezii (poate și printr-o anumită afinitate electivă).
În legătură cu proza d-lui Vanca aștept cu interes fragmentele viitoare și, desigur, întregul roman. Presupun că vom avea parte de acțiune, fapte dramatice, dileme existențiale, iubire, ură etc. Altfel, eseul despre literatura anilor 50-60, dezvoltat în acest fragment de personaje, este interesant.
Apreciez în mod deosebit contribuția d-nei Vișan despre Beniuc. Analiza, aproape exhaustivă, este echilibrată, sine ira et studio, sobră fără o abordare maniheistă alb/negru. O împărtășesc în cea mai mare parte.
2) Artemiu Vanca. Comentarii:
Mircea Gabriel Tănăsescu
Sărutul. O poezie sprinţară, în stilul inconfundabil a domnului Tănăsescu. Ca scriitor, e mare lucru să ai un stil personal şi să nu pastişezi pe nimeni!
Gaura neagră. Poezia, o Apocalipsă după M.G. Tănăsescu, conţine câteva stângăcii provocate de nevoia de rimă. Aflu, cu mare surpriză, că în afară de cunoscuta prezicătoare, bulgăroaica Baba Vanga, care a murit, în Balcani există şi o alta: Baba Vanca! Aş fi încântat să existe în Peninsulă o ghicitoare cu numele meu de familie. Mi-ar îmbunătăţi genealogia.
IoanAl. Lupu
Eseul despre Mihai Beniuc. E şi părerea mea că lui Beniuc i s-a pus o etichetă „ireversibilă” şi că nu vom reuşi noi, cei de la Cenaclul AntiM, oricât a sperat persoana care a sugerat tema dezbaterii, să resuscităm un cadavru literar şi moral.
În vara aceea de demult. O idee interesantă, dezvoltată inegal, cu poticneli de ritm, cu deficit de punctuaţie, cu o inexactitate ştiinţifică, în metrică variabilă.
Balada de odinioară cu regina balului. O poezie nostimă, care curge frumos, în care autorul nu face economie de punctuaţie şi din care rezultă că un „poem colosal” cântăreşte mai mult decât „un sfert de chenzină” în mintea sau inima unei blonde.
AlexandraVişan
Un poet controversat, Mihai Beniuc. Am înţeles că doamnei Vişan, culegând vişine dintr-un pom din grădina domniei sale, i-a venit în minte poezia lui Beniuc „Mărul de lângă drum” şi, drept urmare, ne-a pricopsit cu această temă. Mă întreb, dacă domnia sa o să aibă înaintea şedinţei următoare a cenaclului treabă la cizmar, o să ni-l propună pentru studiu pe „academicianul” Theodor Neculuţă?
Era de aşteptat ca părerea doamnei Vişan despre Mihai Beniuc să fie una conciliantă. Aşa s-a şi întâmplat: el este şi rău şi bun dar parcă mai mult bun decât rău, din punctul domniei sale de vedere. În sprijinul acestei păreri îi citează pe Fănuş Neagu şi pe Eugen Simion. Am remarcat că toţi nesocotesc „Cazul Blaga”! Nu-mi rămâne decât să accept că fiecare avem dreptul la propria opinie şi să nu vedem ceea ce nu ne convine. Câte capete, atâtea păreri, câţi ochi, atâtea imagini!
Nu-i vremea...
Raportez cu onor
Că prefer să mor
„Pe-un picior de plai,
Pe-o gură de rai”
Sau ca un luptător
Lovit de-un topor
Decât încetişor
„Pe un câmp de mohor”
Răpus de-un vers sâcâitor
Cu rima în „or”
ValentinRădulescu
Definiţie aproximativă. Sunt de acord cu domnul Rădulescu: definiţia pe care domnia sa o dă poeziei e aproximativă. Chiar foarte aproximativă! Compararea ei cu Calul Troian mi se pare chiar nefericită, având în vedre că el a fost subiectul unei păcăleli, pentru că în burta lui erau ascunşi oameni şi arme care urmau să ucidă, ori poezia e de obicei paşnică, iar atunci când e războinică atacă cu armele la vedere. Poeziei nu-i găsesc virtuţile cu care, de obicei, domnia sa îşi înzestrează producţiile lirice. Lipsa punctuaţiei nu-i nici pe departe o virtute, domnule Rădulescu! Aş putea-o face şi eu în prozele mele şi n-aş mai fi criticat că nu ştiu totdeauna unde să pun virgulele, ceea ce-i adevărat.
Oglinda retrovizoare. Îmi place poezia. De bună seamă, duminicile au rămas aceleaşi, doar noi ne-am schimbat, iar, din păcate, de cele mai multe ori în rău. Dar dacă v-aţi aplecat să-i sărutaţi urma, nu-i totul pierdut pentru dumneavoastră.
Şi în poezia aceasta aţi „omis” să folosiţi punctuaţia şi ne obligaţi pe noi, care ne pricepem mai puţin decât dumneavoastră, să o facem, ca să vă putem înţelege mesajul. Fără să vreţi ne procuraţi dureri de cap. Iau ca exemplu ultimele două versuri ale poeziei: „era grăbită tare și eu un prea timid în fine/ n-am mai privit-o așa cum aș fi vrut”. Mi-am bătut capul ca să înţeleg, cum vine asta: „prea timid în fine”? Am optat pentru varianta: „era grăbită tare și eu un prea timid, în fine, / n-am mai privit-o așa cum aș fi vrut”. Am nimerit?
DanaStaicu
În primele cinci poezioare, Dana Staicu îşi dă aere de Mesia şi ne asigură că ne poate „croi”, că poate „construi în noi temple” (creştine, bineînţeles), că poate să ne„dezbare de infam”, să „ne salveze” (nu ştiu de ce sau de la ce), să ne mai dea „un pic de suflet”. La sfârşit, deşi cineva i-a spus să tacă, ea a continuat să vorbească în engleză, sperând că cel ce i-a spus să tacă nu va înţelege că ea ne mai poate da minte (de care se pare că e convinsă că ducem lipsă) ca „să vedem, să simţim şi să înţelegem”. Mulţumim, Dana. Eşti foarte bună şi darnică cu bieţii de noi.
Versurile Danei par spontane, iar ideea cu care le animă, deşi fantastică, e simpatică, ca şi poeta, îndrăznesc să spun.
3) Dana Staicu. Comentarii
Domnul Mircea-Gabriel Tănăsescu e același delicat visător romantic. „Sărutul”, poezie dulce-amară, e a sufletului veșnic adolescentin și ascunde nostalgii înduioșătoare. În fiecare dintre noi copilul interior persistă în a nu se maturiza niciodată. Undeva, în forul intim, rămânem cruzi, inocenți mulți dintre noi. Cât despre acest inepuizabil subiect, Iubirea, el e mereu sursă de inspirație, ceea ce e ...binecuvântat pot spune. Frumos. FELICITĂRI !!
Despre POEMUL LIKE -„Gaura neagră” spun doar: e păcat să credem în astfel de copilării cu atât mai mult cu cât știm că atragem astfel, crezând în ele, catastrofele. Simplu: mentalizând în exces orori. Nu cred că există bază reală. Ba mai mult: nu vreau să cred. Ca realizare poetică, eu aș lucra puțin asupra ei pentru ritm, rimă perfecte. Altfel... SUCCES! FELICITĂRI!
Pentru materialul trimis de domnul Ioan Lupu, jos pălăria!! Îmi este drag atunci când cineva are imagine de ansamblu spre a face o sinteză când elaborează opinii. Desigur, și dumnealui are stilul inconfundabil propriu, diplomat și oricum adept al esteticii literare a creației, fără a da curs și importanță comportamentului creatorului său. Stilul intelectualist, cult al domnului Ioan Lupu e de considerat un etalon, o ștachetă. Mereu am văzut astfel și continui să cred. În dumnealui văd, de ce să n-o spun?!, un reper.
Pentru lecturi din creații proprii, doamnei Alexandrina Vișan îi mulțumesc și o rog să continue. Pentru că POATE. Din bine în mai bine, în foarte bine. CRED!! Iar în ceea ce CRED, E!! Vă mulțumesc și îmbrățișez cu dor!! FELICITĂRI !! Succes!!
4) CameliaObreja. Comentarii
Revin la ce am scris la precedenta ședință despre motivele ce au condus la alegerea uneia sau alteia dintre temele de dezbatere. Pe parcursul celor câțiva ani de activitate, în cenaclul AntiM am avut ocazia să discutăm despre viața și opera, literară și nu numai, a multor autori, români și străini, mai mult sau mai puțin cunoscuți, mai mult sau mai puțin controversați (am constatat că fiecare autor are „detractorii” săi!), mai vechi sau mai noi (vezi programul fiecărei întâlniri pe https://sites.google.com/site/cenaclulantim)… Am încercat să ne exprimăm opiniile, formate atât ca urmare a unor „învățături”, dar și pe cele subiective, unele legate de diferite momente din viața personală, așa cum este și „mărturisirea” Alexandrei Vișan de la această ședință. În ce mă privește, rămân la ideea că, indiferent ce ar spune cineva, creațiile literare care ni „se lipesc de suflet” sunt cele care au semnificație pentru noi, cale care ne-au oferit cel puțin un moment „de vibrație”, cum ar spune Liviu Zanfirescu, sunt „prețuite” și durabile în memoria cititorului. Sigur, părerile criticilor sunt importante, printre altele pentru că ele vor fi consultate peste timp, dar și pentru că ar putea fi adoptate fără a le „trece prin sita proprie” de foarte mulți alții, care pot fi astfel determinați/ „încurajați” să nu citească o anume lucrare sau un anume autor.
În ceea ce privește tema abordată la ședința 156, ea a fost stabilită de la începutul anului, în urma consultării membrilor cenaclului. Există un plan pentru toate întâlnirile din acest an calendaristic. Bineînțeles, el nu e „bătut în cuie” (de aceea nici nu l-am postat pe site), putând oricând interveni modificări în urma unei/unor propuneri. E momentul să anunț că, pentru următoarea ședință, din 8 iulie, avem „în plan” o discuție despre Anton Pann. Deci, oricât de dornici am fi „să arătăm cu degetul” spre „vinerea trecută”, nu atunci a fost aleasă tema. În altă ordine de idei, interesantă dezbaterea pe tema „poetului controversat”. Indiferent cât de mult ne place sau nu ne place, el face parte din viața multora și rămâne în istorie, asta este cel mai important.
Despre „creațiile proprii”:
Ioan Lupu: În vara aceea de demult – pare o poveste. Povestitorul este darnic cu epitetele, crează imagini puternice: vedem „duhul bălai/ născocit de un soare ocult”, personaj himeric într-un peisaj maritim personificat până la limită („Valurile s-au îmblânzit în clipocit de zurgălăi”, „nori fugari”,„un șarpe dintr-un pâlc de pelin/ ne-a sâsâit calm și blând”). Povestea nu e una cu happy end, și aici poetul ne aduce la realitate printr-o „coborâre” bruscă din lumea ce pare mai mult imaginată, amintindu-ne teorema lui Arhimede: „un corp scufundat într-un lichid/ (care) pierde din greutatea sa”, dar, mai ales, re-scriind finalul cu „Am încălecat pe-o șea…”, care a devenit „etcetera, etcetera…”. Deși astfel pare că se dorește bagatelizarea unei „întâmplări” ce ar fi putut fi lesne uitate, găsim cel puțin două elemente ce demonstrează că nu este ceva peste care „povestitorul” a trecut (ușor): adresarea la persoana a II-a („confesiunea” este făcută acelei fete „de demult”) și referirea la sine: „un ins părăsit cu suflet arid”. O poezie scrisă cu sufletul. Încă una din ciclul „baladelor” cu care ne-a obișnuit/ răsfățat Ioan Lupu.
Tot în categoria povești de dragoste face parte și răpirea din Serai Baladă de odinioară cu regina balului. De admirat modul în care elemente din cele mai prozaice își fac loc în poezie, dezvăluind cunoscătorilor un univers (nu chiar) arhaic (lozinci, bal „cu viori, acordeon, tobă, țambal”, „bufet de potroace”, „știri de senzație” purtate pe ulițe, cărți poștale, Miliția) în care se petrece un „eveniment epocal” devenit „de coșmar” (pentru unii): răpirea Reginei balului, „Suava telefonistă bălaie/ Cu mijloc de viespe și păr auriu ca șura de paie” de către un „individ” venit „din cătunul de după deal/ Pe un cal de-mprumut”, care avea meritul nu de a fi cheltuit „pe voturi un sfert de chenzină” ci de a fi scris „un vers colosal” pe care îl dedicase prea-frumoasei. (Se vede treaba că, la mare ori la sat, tot blonda e la mare căutare printre poeți!)
Mircea Tănăsescu: Dacă Sărutul este o poezie în stilul cu care ne-a obișnuit M. Tănăsescu, sensibilă, o povestioară cu final fericit așteptat, Gaura neagră surprinde prin temă. Ceva elemente de fizică, ceva din ziceri de prezicători: „Gaura neagră va suge-atmosfera/ Şi apele mării vor dispărea de pe Terra/ Suite în vârtejul asemeni unui vrej./ Pământul se dislocă, se rupe în fragmente,/ Se descompune-n mii de elemente/ Şi totul piere-n haos” – un scenariu pus în versuri. Dar nu e loc de „suspine şi regrete”, nu e cazul să ne panicăm. „Poate totul nu-i decât un vis!” ne aduce la realitate o voce.
Alexandra Vișan: O declarație pe rimă, unind în catrene elemente de celest și terestru. Elocvent: „Îmi ţes des fuior/ stelele-n sobor/ îmi alină dor/ verdele ponor” reasigură cititorul despre echilibrul dintre vis, aspirație, dorință, pe de o parte și realitatea cotidiană în care omul își are ancorele prin ceea ce el numește dor. De ce declarație? Pentru că a trăi viața cu toate ale ei - „Nu îmi pun zăvor/ la vin în urcior” – nu face ca autorul să fie mai puțin conștient de propria valoare în acest univers: „nu mă vreau farsor/ într-un sterp decor”. Poate că nu am înțeles de ce „nu-i vremea să mor”... Să fie ideea că ar mai fi ceva de făcut/ spus/ adăugat acestei lumi? Dar, oare, când e acea vreme pentru fiecare dintre noi? Și de ce în câmp, și neapărat de mohor? Mohor- cu semnificație de iarbă rea? Câmp de mohor – ca un teren ce se cere lucrat? Aici mai am eu de „săpat”, de înțeles! Poem rotund, prin revenirea la final la versurile de debut. Până una alta, felicitări!
Valentin Rădulescu: O definiție vizuală a poeziei, analogia poezie-cal troian, ideea că frumosul poate fi „adus prin viclenie în nouă cetate” („impus” adică, pe nebăgare de seamă, în conștiințe tinere, nepervertite la banal și vulgar). Viclenia, egal „meșteșugul” poetului de a pune „cuvântul rege” în slujba Poeziei astfel încât aceasta să fie în stare„să înfrunte oricare oștire”... Da, poezia nu-i pentru orișicine, doar „cei aleși” o recunosc de „zeiță”, dar și mijloc de auto-descoperire („corabie ce navighează către sine”). Și de aceea, „Poezia e un fel de cal troian”.
Oglinda retrovizoare este tot o baladă, spusă de alt „povestitor”. Se pare că doar vârsta este cea care îți poate permite să ai acest rol: experiența, faptul că totul e (perceput) „altfel” decât cum era în „raiul zorilor senine”, pendularea comparativă între trecut și prezent însoțită de nostalgie și de recunoașterea faptului că omul este supus schimbărilor, indiferent dacă el vrea sau nu aceasta. Motivul de a privi înapoi: ziua „de-adevărată sărbătoare” a săptămânii, cea de odihnă ce dă timp și de reflecție. Oglindă? Da, realitatea reflectată este, de obicei, înfrumusețată. Retrovizoare? Da, în mod special, pentru că apropie ceea ce e în spate. Nu se putea o alegere mai potrivită și o completare mai fericită titlu-conținut. „În fine”, poezia oferă prilej de meditație, ca atunci când ai terminat de citit un roman (cu puțină imaginație, poți chiar construi „traseul” biografic al unui personaj).
Dana Staicu: Mici pastile de citit în clipe de răgaz. Unele te-ar putea găsi în starea potrivită pentru a te „cuprinde” („Întinde mâna. Fii pe Cer o stea./ E-aproape Luna. Te-a cuprins. Ești Ea.”). Pentru altele probabil că încă nu ești în stare să te „aliniezi” pe aceeași lungime de undă cu autoarea lor, dar nu-i nimic, mai ai timp!
Artemiu Vanca: Fragmentul/capitolul Cenaclu literar… mi-a amintit de o altă lucrare (a aceluiași autor) în care cenaclul se ținea în grădină, iar participanți erau ființe necuvântătoare. Dacă atunci era vorba de dorința scriitorului de a se face cunoscut, aici avem și comentarii, care prelungesc pe cele din capitolul prezentat la anterioara ședință, despre ce se petrece la momentul desfășurării acțiunii romanului în mediul literar la nivel național. De data asta sunt luați „în vizor” Marin Preda, Mihail Sadoveanu, Mihai Beniuc. Altfel nu aflăm prea multe lucruri noi, nici despre personaje, nici despre firul narativ al romanului. Cum bănuim/ am aflat că A.V. a avut drept model pentru personajul principal un scriitor în carne și oase, mă văd silită să admit că, în general, nu mă descurc prea bine în postura de detectiv (ador romanele polițiste tocmai pentru că altcineva rezolvă enigme în locul meu!) și, deci, încă nu știu despre cine ar putea fi vorba. Dacă vreunul dintre colegi este mai aproape de descifrarea misterului, îl rog să aibă …răbdare până după următoarea ședință! Dacă nici atunci…
Din lipsă de „combatanți”, am amânat concursul Poemul Like pentru o altă întâlnire.
Vă mulțumesc tuturor pentru participare, implicare, răbdarea de a citi materialele propuse și efortul de a nota impresii de lectură.
Vă așteptăm la următoarea întâlnire, online sau nu, cu alte creații originale și cu o dezbatere despre Anton Pann.