Sedinta nr. 152

Cenaclul AntiM

ședința nr. 152, 15.04.2020

Ordinea de zi:

1. „Mitul iubirii în opera lui Mircea Eliade”, în discuție capitolul II din romanul „Nuntă în cer”;

2. Lecturi din creații proprii;

3. Poemul Like.

Participă: Alexandra Vișan, Ioan Al. Lupu, Alexandru Ciocioi, Liviu Zanfirescu, Valentin Rădulescu, Artemiu Vanca, Mircea Gabriel Tănăsescu, Dumitru Bădiță, Camelia Obreja.

Supunem atenției dvs materialele primite de la membrii cenaclului.

1. „Mitul iubirii în opera lui Mircea Eliade” - în discuție capitolul II din romanul „Nuntă în cer”

Au răspuns provocării (în ordinea primirii materialelor): Ioan Al. Lupu, Alexandra Vișan, Valentin Rădulescu, Artemiu Vanca, Dumitru Bădiță.

IoanAl. Lupu

Despre Mircea Eliade și „Nuntă în cer”

Este un roman insolit în peisajul prozei românești interbelice. Tematica etico-filozofică: raportul conflictual procreație-creație (artistică).

Trama: Mavrodin îi relatează prietenului său Hasnaș despre marea sa iubire (Ileana) care îl părăsește pentru că el, scriitor de succes, nu dorea copii. La rândul său, Hasnaș, povestește despre destrămarea iubirii sale (soția sa Lena), întrucât ea (caz invers) nu dorește copii. Ambii ținteau o dragoste desăvârșită (cu aceeași femeie, cum va rezulta la final), o unire ideală a bărbatului cu femeia (ca în mitul antic al androginului), încheiată cu eșec dramatic.

Calitățile romanului: introspecția autentică fără patetism a psihicului feminin este remarcabilă. În opinia mea îl apropie pe Eliade de operele unor mari maeștri (Flaubert, Tolstoi – la noi de Camil Petrescu, Papadat-Bengescu etc.). Limbajul lapidar, sobru, fără sentimentalisme facile denotă maturitate de prozator.

Deficiențe: țesătură epică firavă. Tot romanul (mai degrabă nuvela) est o conversație în doi cu episoade epice relatate, puține personaje secundare și un mediu social abia schițat. E vorba deci numai de „trăirile” celor două cupluri (în spiritul lui Andre Gide, cum observă G. Călinescu). Textul degajă o lubricitate și sexualitate obsedante.

Mai cunoscut (și citit și azi) este romanul exotic „Maitreyi” bazat pe experiența erotică a lui Eliade în timpul studiilor sale în India.

Performanța de romancier a lui Mircea Eliade (alte opere: „Isabel și apele diavolului”, „Huliganii”, „Șarpele”) este apreciată de critica și istoria literară ca una originală, dar sub nivelul generației sale (Rebreanu, Sadoveanu, Camil Petrescu, Papadat-Bengescu).

În cultura națională și internațională, Mircea Eliade rămâne mai ales prin opera sa de istoric al religiilor (faimos profesor la Chicago).

Alexandra Vișan

Nuntă în cer – romanul Iubirii

Miracolul descoperirii şi regretul pierderii iubirii

“Cu o asemenea dragoste nu te întâlnești decât o singură dată în viață. Cum spuneai prea bine, asta aparține într-un anumit fel miracolului, de aceea și apare, poate, atât de întâmplător, într-o serie de evenimente cu desăvârșire frivole și nesemnificative… Stă în putința noastră să realizăm acest miracol. Dar ne dăm seama prea târziu de el, ne dăm întodeauna seama prea târziu…”

”Mă gândesc des la ea, la prezența ei, la momentul în care am cunoscut-o. Mereu încerc să fac un alt scenariu și să-mi imaginez cum ar fi fost, dacă aș fi folosit alte cuvinte, alte priviri. M-ar fi iubit mai mult?…(Andrei)”

Fragmentul ales spre discuţie surprinde apariţia bruscă a iubirii dintre Andrei şi Ileana, în relatarea peste vreme a lui Andrei. Dar încă din acest al doilea capitol apar semnele dispariţiei iubirii, eşecul inevitabil al unei trăiri dincolo de marginile posibilului, în care Femeia reprezintă stabilitatea, iar Bărbatul este atras de necunoscut, mereu dornic de schimbare.

Seria ascendentă de gesturi naive şi aparent lipsite de semnificaţie, de câteva clipe, din acest capitol reprezintă tot atâtea momente ale relevării miracolului reunirii dintre yin şi yang, al reîntregirii androginului, eternul mit al căutării şi găsirii celuilalt.

Eliade surprinde la modul intens trăirile interioare ale celor două personaje, folosind un limbaj simbolic, presărat cu epitete de o mare putere evocatoare. Senzorialul, vizualul şi meditaţia lirică se îmbină armonios, într-o ascendenţă a descoperirii celuilalt prin intrarea « într-un văzduh necunoscut » dar şi prin «dulcea spaimă a pierderii de sine ».

După ce fusese, într-un moment anterior, fascinat la vederea mâinii Ilenei, «palidă, nervoasă, atât de suavă în nuditatea ei» (o mână care avea, după părerea lui, nevoie de un inel de nuntă), Andrei o invită la dans. Este momentul primului miracol, atunci când acesta rămâne « o clipă cu palma ei strânsă într-a mea, în aer ». Mai târziu, acesta va realiza că pătrunsese, fără să vrea, într-o « taină din altă parte »,dar atunci va fi fost « prea târziu [… ] mult prea târziu » (parcă-l auzim pe Z. Stancu în « Ce mult te-am iubit »).

Al doilea moment miraculos este începutul dansului, « începutul întâlnirii trupurilor noastre », care îi trezeşte « o stare liminară, anevoie de precizat, când am cules-o întreagă, cuprinzându-i numai palma ». Acum, mâna Ilenei în a lui îi comunică « nu ştiu ce căldură feminină, ce neastâmpăr uimit pe care-l simţeam năvălind în tot trupul ». De remarcat pătrunderea psihologică cu care Eliade surprinde ezitările lui Andrei în a defini inefabilul acestei prime comuniuni, al primului contact cu miracolul unei iubiri care nu se va putea finaliza decât cu « o nuntă în cer ».

Talentul lui Eliade de a străpunge misterul feminin, prin câteva epitete ce îmbină senzorialul cu trăirile interioare, se relevă şi în descrierea privirii pe care Ileana, în drum spre casă, i-o aruncă la un moment dat lui Andrei. Atunci el observă că « ochii ei nelămuriţi şi mari sunt umezi, adânci, clătinaţi de o lucire caldă, feminină ». Din păcate, eroul recunoaşte că nu a putut atunci descifra misterul din ochii Ilenei. « Dacă aş fi ştiut să privesc altfel ochii unei femei, viaţa mea întreagă ar fi fost altfel ».

Unicitatea, pentru Andrei, a momentului cuprinderii Ilenei în braţe stă sub semnul obsesiei « perechii », al similitudinii dintre dorinţe, al întregirii întru iubire : « Mi se părea fără putinţă de închipuit că s-ar mai putea repeta o asemenea uluitoare atingere […] am ghicit cât de desăvârşit trăisem împreună aceeaşi aşteptare, cât de asemenea era dorul nostru ».

O mare realizare artistică mi se pare şi descrierea simbolic-vizuală a parfumului care-l învăluie pe Andrei atunci când o îmbrăţişează pe Ileana. Este un parfum luminos, exotic, bogat în mii de nuanţe olfactive, pe care eroul îl simte « plutind pe o broderie bătută cu mult aur, distilat de o mare lampă orientală… »

În momentul plecării, Ileana îi oferă « o imagine mai complexă ». Lui Andrei « femeia îi părea acum amantă ». Îi observă umbrele ochilor şi obrazului […] parcă te-ar fi invitat s-o ocroteşti, mângâind-o, sărutând-o».

Aceeaşi incertitudine în a interpreta comportamentul Ilenei se relevă şi în descrierea gurii acesteia (« i se desena înfiorată, palpitând de nu ştiu ce atingere nevăzută, parcă aştepta o bruscă, nemaiîntâlnită sărutare ».)

Constatarea lui Andrei spre finalul capitolului este şi ea definitorie pentru devastarea pe care pierderea iubirii ei o va aduce în viaţa acestuia. « Nu mai puteam fugi. O întâlnisem şi asta era de ajuns… »

Sunt numai câteva observaţii asupra reuşitei lui Mircea Eliade în a surprinde, în acest roman realist, dar încărcat de simboluri, un adevărat imn al iubirii. Avem, pe de o parte, misterul feminin şi cel al plenitudinii, dar şi al imposibilităţii definirii iubirii, al momentelor pure şi clare ale acesteia, dar şi al regretului de a nu fi fost în stare să o păstrezi. Este în egală măsură un roman de un profund lirism şi de reflecţie asupra celui mai încărcat de mister sentiment omenesc. Trebuie citit şi recitit, rând cu rând şi cuvânt cu cuvânt, pentru a-i gusta din plin farmecul, atât ca poveste, cât şi ca scriitură.

Valentin Rădulescu

Cum se întâmplă de obicei, Mircea Eliade (1907-1986) este mai cunoscut (citit și interpretat) în străinătate decât la noi. Dacă biografia i se poate expedia rapid, opera (semnificația ei) este mai greu de abordat. Unii „istorici literari” îl analizează alături de Veronica Porumbacu, Nina Cassian, Ion Luca, și asta pentru că, se pare, e greu de emis judecăți de valoare despre o operă cu profunde rădăcini filosofice. Dar asta e altceva.

„Domnișoara Christina” (1936), „Șarpele” (1937) și „Nuntă în cer” (1939) formează o trilogie deosebit de interesantă, în primul rând prin caracterul fantastic.

„Nuntă în cer” (apărut la 6 ani după „Maitreyi”) este o confesiune a eului masculin despre femeie și faima ei, despre controverse dintre caracter și opțiune. Este dragostea o evoluție în trepte? Cu sau fără finalitate? Când și cine hotărăște într-un cuplu?

Fragmentul pus în discuție poate împărți lectorii în două tabere. Dar fiecare are dreptate. Din punctul meu de vedere e bine să delimităm planurile vis-realitate și calitatea creației literare.

Deși mai lung, materialul prezentat în continuare are un farmec aparte, datorat, într-o mare măsură, stilului jucăuș.

Artemiu Vanca

NUNTĂ ÎN CER, de Mircea Eliade

Fișe de lectură

Ceea ce vă ofer eu nu este o recenzie în adevăratul înţeles a cuvântului, ci fişele pe care le-am întocmit în timp ce citeam cartea, menite să-mi slujească la scrierea recenziei propriu-zise, pe care însă n-am mai apucat s-o scriu, deoarece cele doar două zile pline pe care le-am avut la dispoziţie n-au fost suficiente. În situaţia asta mi-am îngroşat obrazul şi vă trimit fişele. Vă rog să mă iertaţi.

Fiecare fişă se referă la un capitol din carte. În ele, în afară de faptul că am încercat să surprind esenţa capitolului, veţi găsi şi câteva consideraţii personale legate de ceea ce am citit, iar la sfârşitul fiecăreia dintre cele două părţi ale cărţii câteva concluzii.

*

1. Romanul are două părţi distincte. Pe eroul primei părţi îl cheamă Andrei Mavrodin, iar substanţa acestei părţi este relatarea unei ciudate poveşti de dragoste trăită de el, relatare-confesiune pe care o face prietenului său Barbu Hasnaş.

Andrei povesteşte că, pe când era foarte tânăr, se gândea cum ar fi fost să aibă un alt tată şi o altă mamă. Mai târziu încerca să-şi imagineze cum ar fi fost dacă una sau alta dintre femeile pe care le întâlnea i-ar deveni soţie. Orice ar fi putut fi posibil. E vorba numai de întâmplare, care are o mare însemnătate în vieţile noastre. El descrie cum a întâlnit-o, din întâmplare, pe Ileana, viitoarea lui iubită: o vede, îi place şi ne-o descrie în amănunt, cu mult talent literar (talentul este, de fapt, al lui Mircea Eliade). Şi eu mi-am întâlnit viitoarea soţie „absolut din întâmplare, căci de n-ar fi fost aşa, eu pe alta, oarecare, tot aşa aş fi iubit-o” (parafrazare după G.T.). Mi-a plăcut, fără să pot spune nici acum de ce! Bine, la vremea aceea nu eram „scriitor” şi nici nu credeam că mi se poate întâmpla asta.

Andrei Mavrodin e scriitor, îi apăruse tocmai un roman care făcuse vâlvă. Lumea îl asalta cu întrebări şi laude. Susţine că nu este orgolios, că nu-i place să fie lăudat şi să se vorbească de cărţile lui. Nu cred! Asemenea scriitor nu s-a inventat încă. De fapt, se contrazice singur. Ulterior, l-a supărat faptul că Ileana nu-i citise nici o carte până în momentul în care o cunoscuse şi, prin urmare, nu putea purta cu ea o discuţie despre cea mai recentă dintre ele. Pe mine mă supără faptul că indivizi care mi-au citit o anumită carte nu vor sau nu pot să-mi spună despre ea mai mult decât că le-a plăcut sau că nu le-a plăcut.

2. Înainte de-a o cunoaşte pe Ileana, Andrei a cunoscut şi s-a culcat cu multe alte femei. El spune: „Am uitat de mult gustul atâtor trupuri pe care le-am cunoscut”. Aş putea adăuga că, în ce mă priveşte, am început să uit şi cui aparţineau ele, cu excepţia celor ale femeilor pe care le-am iubit.

Felul amănunţit în care M. Eliade descrie scena în care Andrei o ia pentru prima oară de mână pe Ileana, îşi cufundă ochii în ai ei, apoi o ia în braţe la dans, lăsându-ne pe noi să aflăm tot ce a simţit şi gândit în clipele acelea, n-o poate face decât un scriitor talentat care a trăit şi el clipe asemănătoare. Arta de a diseca şi detalia foarte mult ceea ce vezi şi simţi, de a găsi semnificaţii şi celor mai mărunte aspecte ale realităţii pe care o trăieşti e proprie marilor scriitori. Cei care nu suntem atât de mari sau, mai bine zis, nu suntem mari deloc, expediem în câteva cuvinte astfel de scene. Desigur însă, unui spirit pozitiv, cum ar fi, de exemplu, un inginer, i se va părea uşor neverosimilă abundenţa aceasta de trăiri într-un timp atât de limitat. El va înţelege foarte greu, şi mă refer la mine acum, că ceea ce i se pare lui neverosimil e ceea ce el n-a fost în stare să trăiască. Dar şi să numeşti „infecţie sentimentală”, aşa cum a făcut Andrei, tot ce ai trăit asemănător, cu alte ocazii, mi se pare un sacrilegiu! Tot un sacrilegiu mi s-a părut şi faptul că atunci când o conducea spre casă pe Ileana, Mavrodin se întreba dacă va reuşi sau nu să ajungă în patul ei. Mă bucur că nu s-a întâmplat asta, dar în pragul casei ei, la despărţire, a sărutat-o cu forţa, brutal, aşa cum fac toţi golanii după ce abia au cunoscut o fată. Mă aşteptam la altceva. Ea l-a invitat totuşi să o viziteze a doua zi.

3. După despărţirea de Ileana, Andrei şi-a făcut un proces de conştiinţă: a procedat sau n-a procedat bine? Ni se întâmplă la toţi, de câte ori nu avem imediat confirmarea acceptării faptelor noastre. Simţea că s-a îndrăgostit de Ileana şi îi era teamă că-şi va pierde libertatea - „Ce nevoie aveam eu de asta?” - în timp ce „Bucureştiul e plin de femei frumoase. Sunt atâtea care nu-ţi cer mai mult decât două ceasuri din zi şi nu te farmecă, nu te smulg din tine, nu te îneacă”. Am subliniat ultimele două propoziţii, pentru că nu-mi închipui pe altcineva formulând mai exact ceea ce ţi se întâmplă atunci când eşti acaparat de o femeie.

A vizitat-o a doua zi. Nu i-a dus un buchet de flori, cum aş fi făcut eu, şi nici barem cartea pe care i-o promisese. A uitat, pur şi simplu! Ileana a fost dezamăgită, fără să i-o mărturisească. Şi eu am fost dezamăgit.

O „mare şi unică dragoste” a aflat Andrei că a trăit Ioana înainte de a-l cunoaşte pe el; fără să afle vreodată amănunte despre ea, ca de altfel nici prea multe amănunte despre trecutul Ioanei. E neplăcut să afli aşa ceva despre cea de care te-ai îndrăgostit. Noi toţi am vrea să fim marea şi unica dragoste a ei. Dar, există cu adevărat o mare şi unică dragoste? Părerea mea e că totdeauna poate apărea una şi mai mare, care să fie unică în felul ei.

Ileana îl întreabă pe Andrei „dacă, într-adevăr, scriitorii de romane povestesc întotdeauna propriile lor experienţe şi în ce măsură o femeie pe care au iubit-o se poate transforma în eroina unei cărţi”. El n-a răspuns la întrebare. Dacă m-ar fi întrebat pe mine, i-aş fi răspuns că eu n-am făcut aşa ceva, dar că în iubirile din cărţile mele am pus câte ceva din propria-mi experienţă. La voi cum a fost?

Până la urmă, ceea ce trebuia să se întâmple s-a întâmplat: cei doi s-au iubit.

4. Pentru ei începuse „Ceasul patetic şi plenar al dragostei”. Marea şi unica ei dragostea fost înlocuită de una şi mai mare, iar pentru el toate aventurile sentimentale de până atunci au pălit în faţa acestei adevărate iubiri. Mircea Eliade găseşte cuvinte şi imagini potrivite pentru a descrie beţia iubirii pe care o trăiau cei doi. După atâta fericire, nu le-ar fi păsat dacă ar muri îmbrăţişaţi. Ei îi era însă frică că va muri singură, din prea mare dragoste, aşa cum îi prezisese doica ei. L-a implorat pe el să n-o lase să moară. Înduioşător!

5. Viaţa nimănui nu poate fi o sărbătoare continuă. Mai ales artiştii simt nevoia să şi creeze. S-a întâmplat asta şi cu Andrei şi a început să scrie. Ileana l-ar fi vrut numai pentru ea, şi suferea văzându-l că se împarte între ea şi scris. A vrut, cel puţin, să fie undeva în apropierea lui când el stă aplecat deasupra unui manuscris, el însă simţea nevoia să se izoleze complet. Ea suferea şi mai mult din cauza aceasta. I-a spus apoi că ar dori să aibă un copil cu el, că ar vrea să devină mamă ca să-şi îndeplinească misiunea ei de femeie pe acest Pământ. El n-a zis nu, dar nici da. Îşi dădea seama şi că, înainte de a avea un copil, ar trebui să se căsătorească cu ea, ori lui îi convenea situaţia existentă. Părerea lui era şi că un artist „este blestemat să rămână singur, fără urmaşi”. Indecizia, sau mai bine zis refuzul lui mascat, i-a dat ei alt motiv de suferinţă.

Bine ar fi ca un scriitor să aibă statutul unui sultan: să aibă una sau mai multe femei cu care să aibă unul sau mai mulţi copii și să cheme pe una dintre soții sau pe copii lângă el numai când simte nevoia, iar în rest să nu fie deranjat de nimeni, ca să poată scrie. Ce ne facem însă cu scriitoarele? Le las pe ele să spună ce le-ar conveni mai mult.

6. Alţi nori au început să se adune pe cerul dragostei lor. E vorba de obsesia morţii care o persecuta pe ea, de gelozia pe trecutul ei enigmatic care-l chinuia pe el. Excursia lor în Italia n-a reuşit să-i liniştească decât uneori, pentru scurt timp. După atâţia nori îngrămădiţi pe cer, urmează, cu siguranţă, furtuna.

7. Ioana îşi dorea un copil. Venise Crăciunul, sărbătoarea naşterii Domnului şi ea a considerat că e momentul să planifice şi ei să aibă un copil, pentru că, spunea ea: „nu mai am atâta timp înaintea mea”. Andrei, egoist, nu voia să se complice şi a refuzat. Vom vedea care vor fi urmările.

8. Urmările au fost cât se poate de triste. Ileana s-a internat în spital şi, probabil, a suferit un chiuretaj pentru că era însărcinată. Andrei n-a ştiut de ce s-a internat şi ce operaţie chirurgicală a suferit. Lucrul acesta mi se pare complet neverosimil! Apoi, într-una din zile, într-o perioadă în care Andre ipregătea o excursie în străinătate şi se gândea serios să se căsătorească cu Ileana, ea a dispărut. A plecat de acasă. I-a lăsat o scrisoare lungă în care, printre altele, scria: „îmi era peste putinţă să suport dragostea mea, aşa cum era ...neroditoare”.

9. Andrei o caută, o aşteaptă, suferă, dar ea nu dă nici un semn de viaţă. Parcă ar fi înghiţit-o pământul. Andrei termină şi publică cartea la care lucra, crezând că asta o va determina pe ea să ia legătura cu el. Nu se întâmplă nimic. Andrei e deznădăjduit. Suferă, suferă, suferă. Aşa îi trebuie!

Aici se termină prima parte a romanului. Bogdan Hasnaş se pregăteşte să-i relateze o întâmplare asemănătoare.

Concluzii la partea I

- E o poveste de dragoste şi are toate ingredientele necesare ca ea să placă: miez, culoare, neprevăzut, senzaţional şi dragoste cât încape;

- acţiunea romanului se petrece preponderent în Bucureşti, în perioada dintre cele două războaie;

- eroii cărţi sunt doi răsfăţaţi: el scriitor, ea intelectuală fără ocupaţie, frumoşi şi inteligenţi;

- amândoi sunt egoişti şi geloşi, defecte care vor duce la destrămarea legăturii lor;

- morala cărţii: prea multă fericire te face ...nefericit.

10. Hasnaş este inginer şi povesteşte inginereşte. M-a izbit imediat diferenţa de stil între proza (felul de a povesti) lui Andrei şi cea a lui Hasnaş. Prima plină de culoare, a doua relativ plată. În stilul lui Hasnaş mi-am recunoscut propriul stil. În această a doua parte a cărţii, lectura mea (de obicei înceată) a început să avanseze mai repede, nu mă mai opream ca să degust figurile de stil din povestirea lui Andrei şi am început să urmăresc exclusiv acţiunea, care a început să mă pasioneze. Eroina povestirii lui Barbu era Lena, o fiinţă la fel de enigmatică şi frumoasă ca Ileana. O cunoscuse în tren când avea 15 ani şi o reîntâlnise după şapte ani la o petrecere.

11. A reîntâlnit-o încă o dată, peste câteva zile, în acelaşi loc; s-au tachinat reciproc (cine se tachinează se simpatizează, se zice), apoi, peste puţin timp, a întâlnit-o într-un tren care mergea spre Italia. Se părea că voiajau din întâmplare împreună. În tren au continuat să se tachineze. S-au oprit amândoi la Veneţia, unde au locuit în acelaşi hotel şi, fără nici un fason, din nici o parte, au făcut dragoste. El a descoperit că ea fusese cu adevărat virgină, nu degeaba îi fusese prezentată ca fiind „ultima fecioară din secolul XIX”.

12. Au continuat să se întâlnească şi să facă dragoste. Ea i-a mărturisit că-l iubeşte; a început s-o iubească şi el, sfârşind prin a o cere de nevastă. Dar povestea lui a început să semene şi mai mult cu cea a lui Andrei: a început să-l roadă şi pe el gelozia pe trecutul ei. Caraghiosul! Tocmai o dezvirginase.

13. S-au căsătorit. Se iubeau mult unul pe altul, dar el nu era totdeauna fericit! Căuta uneori motive să-i vorbească răstit, s-o jignească, după care-i părea rău. Se împăcau, se iubeau cu disperare, apoi totul se repeta. Într-o stare de spirit neagră, el i-a spus cuiva că e nefericit, acesta i-a spus să divorţeze, el i-a răspuns că nu poate, pentru că ea e o soţie perfectă şi o iubeşte. Nu înţelegea şi n-ar fi putut înţelege nimeni ce se întâmpla cu el!

14. Se pare că prea multă fericire te face ...nefericit! Asta i s-a întâmplat și lui Hasnaş. La un moment dat, absolut din senin, a început să-l apese ceva şi „brusc şi dintr-o dată” (un pleonasm pe care îmi face plăcere să-l folosesc uneori) şi-a dat seama că îi lipsea un copil. I-a spus asta Lenei. Pe ea n-a încântat-o ideea. „De ce neapărat? De ce tocmai acum? Să mai aşteptăm”, i-a răspuns ea. El a rămas neînduplecat. Să vedem ce-o să iasă de aici.

15. Au divorţat, asta a ieşit. După trei ani în care au fost fericiţi, a intervenit între ei, din punctul ei de vedere, ireparabilul. Acesta nu a fost pricinuit numai de dorinţa lui de a avea un copil, ci şi de scenele şi figurile pe care i le-a făcut el, văzând că nu poate s-o înduplece. Lena n-a dispărut - asemeni Ioanei, ci, după o ultimă întrevedere, la câteva luni după divorţ, i-a dat de înţeles că nu va mai urma nici o altă întâlnire. Absurd, să se termine aşa, „brusc şi dintr-o dată”, o mare iubire.

16. La data la care Andrei şi Bogdan şi-au povestit unul altuia marile lor iubiri, trecuseră opt ani de la divorţul lui Bogdan, iar între timp acesta se însurase şi avea deja doi băieţi. O uitase pe Lena, în sensul că nu mai suferea din cauza despărţirii de ea. Nu mai ştia nimic despre ea. Mavrodin află, tot atunci, de la Barbu, că Ileana murise. Ce trist!

Concluzii la partea a II-a

- e vorba tot de o poveste de dragoste, simetrică în oglindă cu cea anterioară

- stilul: ingineresc;

- acţiunea se petrece tot în interbelic, în Bucureşti şi prin Italia;

- eroii acestei povești sunt destul de răsfăţaţi şi ei: el inginer cu studii în Franţa, neterminate, ea cu studii în Elveţia, de asemenea neterminate; amândoi frumoşi şi inteligenţi, ca să fie respectată o reţetă de succes; el gelos fără motiv şi instabil sentimental, ea egoistă, „calităţi” suficiente ca să ducă la destrămarea căsniciei lor;

- Mircea Eliade e un mare scriitor (asta se ştia, bineînţeles, şi nu era neapărat necesar s-o spun eu).

Dumitru Bădiță

,,Nunta din cer’’ a marelui scriitor filosof Mircea Eliade (al cărui cenaclu al SSR îl frecventez), este atât de bine conceput, că se pliază perfect pe toți cei cărora Dumnezeu le-a hărăzit, în destin, „marea iubire’’. Dumnezeu ne dăruie DESTINUL: Viața, moartea și, între ele, unora aleși, iubirea fără margini! Este imposibil de descris una dintre ele.

În capitolul citat, autorul caută răspuns tocmai la aceste întrebări esențiale, evident, fără a le putea dezlega. De altfel romanul are aparent două cupluri diferite, dar, de fapt, e unul și același, așezate simetric: Ileana care dorea, este Lena care nu dorea (un copil (pretext)), Andrei Mavrodin, creatorul, dedicat artei pure, nu poate fi înlănțuit în mundan, iar Barbu Hasnaș dorește, trăind „cu picioarele pe pământ’’, să intre în rândul lumii.

Minunate sunt clipele răsăritului: mâna în aer; contopirea în dansul stângaci; momentul „PERECHIE’’; vraja întâlnirilor, raptul, împlinirea dragostei, beatitudinea (Off, umbrită de întrebările noastre stupide, „cu cine ai mai fost înainte?’’), dăruirea până la sacrificiu, împlinirea. De altfel, Ileana se sacrifică în detrimentul artei iubitului.

Roman de dragoste încântător pentru noi cei care am ...pierdut o mare dragoste.

2. Lecturi din creații proprii

Au răspuns provocării: Ioan Al. Lupu, Alexandru Ciocioi, Mircea Gabriel Tănăsescu, Dumitru Bădiță, Valentin Rădulescu, Alexandra Vișan, Liviu Zanfirescu – poezie (unii autori se referă în mod concret la starea actuală) și Artemiu Vanca –proză (subiect apropiat de tema de la punctul 1 pe ordinea de zi).

Ioan Al. Lupu: o poezie (14.04.2020)

Și bătrâna citea Evanghelia…

În sat răzbăteau glasuri sugrumate de miei

Nu s-auzeau nici cei buni, nici cei răi,

nici cărturari, nici farisei.

Și bătrâna citea Evanghelia după Matei

Fericiți cei ce plâng… și-i picurau lacrimi

pe poza omului ei.

În răgaz, pleca la poartă să vadă cine și cum,

dar de nicăieri nu ieșea nici un suflet pe drum.

Oare nu trebuia, cum scrie în Biblie,

s-aducă un ram de măslin

când va veni Fiul Omului în șa pe asin?

Și, dacă nu crește nici un măslin lângă cerdac,

nu s-ar cădea să-i pună în cale flori de liliac?

Ieri au trecut prin sat voluntari. Erau apostoli cerești

care să-împartă la lume cinci pâini și doi pești?

Noaptea cădea rece. Din coșuri ieșeau fire de fum.

Bătrâna a ieșit cu Scriptura la poartă. Nimeni pe drum!

Clopotele băteau sfâșietor printre ulmi și arini,

Luna sângera palid într-o coroană de spini.

Fiul Omului, cu trup schilodit,

striga cu glas mare: Doamne, pentru ce m-ai părăsit?

Bătrâna cu lumânarea stinsă de vânt

murmura, în plâns sughițat, către cimitirul din sat:

Scoală, Ioane, Hristos a-nviat!

Ioan Al. Lupu

Alexandru Ciocioi(09.04.2020): două poezii fără titlu

1. ***

Hotărât-a ursita

Prins s-ajung

Și eu

Am zâmbit

Șăgalnic

Proclamându-mă

Rege

Peste numele meu

AlexandruCiocioi

2. ***

Alerg prin tine

Să te prind întuneric

Într-o zi

Am să te găsesc

Și am să te arunc

Într-un dincolo

Nimeni

Niciodată

Nu mă va acuza

De crimă

AlexandruCiocioi

Mircea Gabriel Tănăsescu, două poezii de sezon (15.04.2020)

O floare

Ce să fac? Cum să fac?

Mă întreb așa-n neștire,

Inima-și face de cap

Azi, când am întâlnire.

Cu pantofii făcuți lună

Și-mbrăcat la patru ace

Dau să plec, dar nu-i a bună:

Nu știu ce cadou i-ar place!

Merg să rup din curte-o floare

Albă, pură, parfumată,

Mângâiată de-un blând soare,

Zveltă ca un trup de fată.

Mă apropii. Parcă știe,

Simt cum toată se-nfioară:

O s-o doară, este vie,

Chinuită, o să moară.

Mă opresc căci mă deprimă

Pasul început. Mi-e silă,

Parcă-s pus să fac o crimă,

Văd în floare o copilă.

Mircea GabrielTănăsescu

Soarele de aprilie

Soarele de-april revarsă

În poiană raze blânde,

Iar plăntuțele în transă

Cresc sorbind aceste unde.

Iarba-i de un verde crud,

Sunt și nuanțe mai deschise,

Iar pământul încă ud

E covorul vieții-aprinse.

Sus o cioară se hlizește,

Croncănind în zboru-i plat,

Și gunoiul mi-l trântește

Drept pe albu-mi omoplat.

Pentru joaca ta naivă

Nu ți-am dat niciun motiv.

Ce făcui, ființă parșivă,

De mă luași în obiectiv?

Mircea GabrielTănăsescu

Dumitru Bădiță: trei poezii, din care ultima pentruconcursul Poemul Like (15.04.2020)

ULTIMA IUBIRE!

Și a venit momentu-n care tot ce visam s-a petrecut

Încet, încet, pe nesimțite nu știu cum soarta a făcut

Ca dragostea ce-o scriu poeții, care nu poate fi reală,

Să o primesc, să o trăiesc, cu foame,-n forma ideală.

A început așa-ntr-o joacă; un joc puțin cam vinovat:

Aveam dorințele ascunse; cum să vă mint, că e păcat!

Tânjam dup-o iubire nouă, ce-n suflet tot mereu să stea,

Că aveam lipsă-n inventar de-amor venit cu dragostea!

Da, am iubit la viața mea, am petrecut în fel și chip,

Nenumăratele iubiri s-au stins ca lacrima-n nisip

Și val de val iubiri uitate ca valu-n țărm, toate s-au stins

Și înțeleg că niciodată nu am iubit perfect convins.

Acum, când totul părea mort, complet lipsit de perspectivă,

Când lacăt pusesem la tot, trecând la stadiu de relicvă

S-a-nfiripat, ca o sămânță ce-n sol fertil vrea să-ncolțească,

Iubirea nouă și divină care de-acum o să rodească!

Ea s-a iscat întâi ca briza care în vânt își ia elanul

Apoi în vijelie cruntă mai tare chiar ca uraganul.

Și sufletul mi-a devastat, iar trupul înspre boltă zboară

Dezintegrat de o iubire ca de o bombă nucleară.

Iubirea ce-o trăiesc acum îmi dă puteri dumnezeiești,

Sunt un alt om, ca renăscut. Cât de plăcut e să iubești...

Iubirea mea acum e calmă, mă mângâie ca un zefir,

E aerul noii vieți pe care hulpav îl respir!

Că dacă nu era să vină un dar așa fermecător,

Duceam o viață-acum în lume ca orice fel de muritor.

Însă mi-a pus mâna pe cap unicul nostru Dumnezeu

Și nu mai sunt un om de rând, mă simt aproape ca un zeu!

Nimic n-o să mai cer vieții; păi, oare, ce mai poți să vrei?!

Ador, ador darul acesta: Iubirea dată pentru zei.

Că trupurile noastre-s una și gândurile-s contopite

Și de-om pieri vom fi tot unul, în alte vieți ce-s hărăzite!

Gânduri

Când sunt pierdut, cu gândul dus,

Cum se pierd razele de soare

Și noapte vine din apus,

Eu caut gânduri călătoare!

Atunci când pot să le găsesc

Pe-acelea care ne uneau

Într-un poem eu poposesc.

Atâta pot, dar mai mult vreau!

Rostesc mereu o rugăciune

Să îmi trimiți gândul, femeie!

Deodată văd cum un tăciune

Trimite vaga lui scânteie.

E gândul tău adus de Crist

Să mă aducă la lumină!

Îl așteptam, însă e trist

Ca „vinovatul fără vină”!

Și totuși este-un elixir;

Mă-nalț pe aripi de dor!

Este firesc, nu mă mai mir

Că evadez, din moarte,-n zbor!

Prin al tău gând ce-aprinde viață

Am păcălit eterna moarte;

De-acum am viitoru-n față

Să scriu cu tine „altă carte”!

Trimite-mi floarea ta de gând

Să-mi mângâi trista despărțire;

Pe-o bancă dacă-l văd, umblând,

Mai pot să scriu din nou IUBIRE!

Dumitru Bădiţă

Eroii sanitari

Tot ce se poate, acum, să ne dați!

V-am trimis pe linia-ntâi;

Veți fi, în luptă, soldați,

Vegheați-ne la căpătâi!

S-ar putea să mergeți la astre

Uciși în lupta cu fiara;

Ne trebuie faptele voastre,

Apărați-ne, fraților, țara!

În nouăsute șai-șpe am luptat

Cu baionete și dezbracați;

Sistemul nici azi nu-i dotat;

Cu ce se găsește, LUPTAȚI!

Uneori ne-apucă mânia

Înțelegându-i pe dezertori.

Reveniți, APĂRAȚI ROMÂNIA!

Pentru Patrie sunteți datori!

Nu vrem să fiți eroii căzuți!

Vă dorim sanitari cu voință,

Perseverenți și neabătuți,

Cu glorie în biruință!

Dumitru Bădiță

Valentin Rădulescu, o poezie (14.04.2020)

Pe lamă de cuțit

Avem acasă germeni de ftizie

Că am dansat pe lamă de cuțit

Că ni se zbat Carpații-n lehuzie

Și după stele râurile s-au pitit

Se înghesuie în avioane ciocli

Prohod se-aude și înjurături de mamă

Copiii noștri-s robii Europii

Tâlhari din fruntea țării ne cer vamă

S-au îmbrăcat în uniforme urșii carpatini

De strajă vor să steie la hotară

Decât să-i mai hrănească pe străini

Pădurile s-au hotărât să moară

Ne-am pus costume noi de moarte

Și măști albastre pe figură

Încolonați ca niște biete hoarde

Am încropit o oaste de strânsură

Ne-am pus pe umeri roșii trese

În guși retur de vechi ecou

Și am plecat ce tristă veste

Să ștergem Europa la popou

Valentin Rădulescu

Alexandra Vișan: o poezie (15.04.2020)

Românul şi COVIT-ul

„La un semn, deschisă-i calea şi cu chinezesc suport

Un Covit mortal se-abate peste-ntregul mapamond.

- Ce vrei tu? Eu? Pandemie!!! Şi de n-o fi cu bănat

Aş dori ca toţi românii să cadă bolnavi la pat!

- Orice gând ai tu, Covite, şi de-oriunde-i fi sosit

Vreau să ştii că-n ţara asta sfârşitu-ţi vei fi găsit!

- Cum?!!! America-i pe moarte, Europa-i pe butuci

Şi aici o să mă-mpiedic de-un mănunchi de hăbăuci???

Veţi avea aceeaşi soarte, se-ntorc toţi din ţări bolnave!

- O, tu nici visezi, Covite, câte molimi ne-au ajuns!

Multă spaimă îndurat-am, dar pe toate le-am răpus.

Găsit-am mereu salvarea! Leacului vechi mulţumim.

Bem pălincă, frăţioare, şi în veci nu mai tuşim!

Eu nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt,

Dacă-i dăm cu ţuică, gata, eşti mort, pe ce-avem maisfânt!”

Nu-i adevărat, se pare, dar tot stăruie-ntrebare:

Poate țuiculița mică să răstoarne Covit mare???

Liviu Zanfirescu (12.04.2020): două poezii și un catren (plus „tradiționala” Urare de Paște)

Rătăcind

Nemții, totuși, s-au grăbit

Pe români să-i recheme

Italienii-au zăbovit

Virusul (corona ) le-a dat dileme

Stil german ne-a ispitit

Grabnic, la cules ne cheamă

Italienii s-au simțit

Ca trădați de-o veche mamă

Însă spiritul latin

Va țâșni cu vioiciune

Slugi vom fi și la Berlin

Și la Roma cum se spune

***

Și uite-așa ne risipim ca-ntr-un cântec „lume-lume”

Cei pe care îi iubim

Pleacă cu un scop anume

Vis de viață în sublim

Rătăcind un falnic nume

ROMÂNIA

Nici n-au așteptat să treacă

Pandemia-n ROMÂNIA

S-au grăbit să se întoarcă...

E, în euro mania!

Liviu Zanfirescu

Respect distanțarea socială

Cluj Napoca, 09.04.2020

Fără nicun fel de boală

Socotindu-se imuni

Iau „distanță socială”

La sparanghel și căpșuni!

Pandemia e vocală

E învinsă de minuni

Și când burta este goală

Iei distanță la... căpșuni.

Criza bântuie nasoală

Stând în casă, ce s-aduni?

Spicuiri de teleșcoală

Și proverbe din străbuni?!

Că-i de plâns cu burta goală

Evadarea ți-o asumi

Zbori, direct, fără escală

La culesul de căpșuni...

***

Foamea-i virus de năvală

Disperare când aduni

Și de va fi generală

Chiar la SMURD de ai să suni

Va fi moartea o rafală

Ce poți simplu s-o rezumi:

Distanțare socială?!...

Liviu Zanfirescu

Decizie BOR

De Florii vin voluntari

Dăruind mlădițe-n floare.

Doamne, nu-s din Ferentari

Și aduc... militarizare?!

Liviu Zanfirescu

Petru Solonaru a trimis recent pe email unui grup de cunoscuți (dar nu pentru cenaclul AntiM de azi), următorul mesaj-poezie, „Întru bucuria Domniilor Voastre!”, drept pentru care am zis că merită să vi-l fac cunoscut la rândul meu:

Laudă celui Helix...

Gravitatea'în masă veste-afundă-a scos,

susținând că-asemeni „e și sus cum jos”...

Împotriva umbrei tuturor ce curg,

galaxii cu-abisuri cortul clipei cos

și așează raiul somnului serpent

fără timp ori spațiu'în absolut prezent...

Astfel că mișcarea-i echilibru pur,

chiar dacă eresul păcii aparent

față de rotirea stelelor ce sar

dintr-un crug într-altul trece-a zodiar...

Sfetnic, inerția, până la absurd,

deapănă fantasma'în coincis contrar.

Ale firii valuri, nimicii croind,

poartă arcuirea sub zadarul jind,

laudă celui Helix ce'în Oglinda sa

stins-a oglindirea ca jertfit colind...

Petru Solonaru.

Întru bucuria Domniilor Voastre!

Artemiu Vanca: Textul de mai jos este un capitol din ultimul meu roman, intitulat „Nu te lăsa!”. Acţiunea lui se petrece între anii 1954-1957, în Bucureşti.

DECLARAŢIE DE DRAGOSTE

Greu nu este să te îndrăgosteşti, greu este să-ţi declari dragostea.

Alfred de Musset

Revoluţiile sunt locomotivele istoriei.

Karl Marx

Flavia obişnuia să mai rămână câteva ore la dispensar după terminarea programului. Acolo avea condiţii mai bune să înveţe decât la mătuşa ei, unde locuia. Se pregătea pentru examenul de admitere la Medicină. Ca să nu fie deranjată de nimeni, se închidea cu cheia.

În ziua aceea, abia deschisese cartea de anatomie şi cineva a început să bată insistent în uşă. Gândul a dus-o imediat la Chilman: era singurul care-i ştia obiceiul. S-a dus să deschidă. Surpriză, însă! În uşă i-a apărut strungarul acela, Nicolae Dragu, pe care l-a pansat cu aproximativ o lună în urmă, despre care Cornel Straja i-a spus că vrea să se facă scriitor şi că s-a îndrăgostit de ea.

- Sărut mâna, domnişoară!

- Bună ziua. Pe cine cauţi? l-a luat ea l-a rost.

- Pe tine.

- De unde ştiai că mai sunt aici?

- Îţi spun dacă îmi dai voie să intru.

Flavia a stat câteva clipe pe gânduri, după care a dat din mână a lehamite şi i-a făcut semn să intre.

Dispensarul era situat în apropierea porţii principale şi se intra în el din uzină. Un hol mărişor ţinea loc de sală de aşteptare. Din el se intra în dispensarul propriu-zis, compus dintr-o cameră de primire şi pansamente - unde lucra Flavia - şi una de consultaţii - unde lucra medicul. În fundul holului era o toaletă cu două compartimente: unul pentru pacienţi, deschis în permanenţă, altul pentru personalul dispensarului, aflat sub cheie. Asta era tot.

În camera de pansamente, în care mirosul de dezinfectanţi se amesteca cu cel al parfumului asistentei, erau un birou, două scaune, o canapea şi un dulăpior cu vitrină pentru medicamente. Flavia a luat loc la birou, iar pe Nicolae l-a invitat să ia loc pe scaunul rămas liber.

- Deci, cum de-ai ştiut că mă poţi găsi la această oară aici şi pentru ce ai venit? l-a luat la rost Flavia.

- Ştiu din rapoartele pe care le-am primit de la agenţii mei secreţi, pe care i-am pus să te urmărească, şi am venit să-ţi spun că… te iubesc.

Ultimele două cuvinte le-a rostit în şoaptă, şi a răsuflat uşurat după ce a reuşit s-o facă. Flavia a fost de-a dreptul şocată! S-a uitat la el cu nişte ochi mari şi o faţă scandalizată.

- Eşti nebun? Aproape nu ne cunoaştem şi hodoronc tronc, îmi spui că mă iubeşti? Eşti un impertinent!

- Ai dreptate, dar adevărul este că te iubesc, a spus-o el, de data aceasta pe un ton mai hotărât.

Flavia s-a ridicat enervată de la birou, i-a arătat lui Nicolae uşa şi a ţipat la el:

- Te rog să ieşi afară!

Nicolae se uita la ea fără să se clintească de pe scaun şi fără să aibă de gând s-o facă. „Îi stă bine aşa, furioasă!”, gândea el.

În acel moment, uşa, pe care Flavia n-o mai închisese cu cheia, s-a deschis şi în cameră a intrat Chilman.

- Ce se petrece aici? a întrebat-o pe asistentă. Te-am auzit strigând.

Nicolae a întors doar capul ca să vadă cine îi deranjează, în timp ce Flavia s-a grăbit să-i explice:

- Domnul acesta a năvălit peste mine aici ca să-mi declare, nici mai mult nici mai puţin, că mă iubeşte! L-am poftit afară, iar el, după cum vezi, stă în continuare pe scaun şi asta mă scoate din sărite.

- Interesant! Hai să luăm loc şi să încercăm să aflăm ce-i în capul domniei sale.

Acestea fiind zise, Chilman s-a aşezat pe canapea, iar Flavia, după câteva momente de ezitare, şi-a reluat locul la birou. Activistul s-a uitat atent la Nicolae şi i-a spus Flaviei:

- Îl cunosc pe tânărul acesta! În cheamă Dragu Nicolae şi e strungar la sculărie. Cei de acolo îi spun Scriitorul, deşi se pare că n-a publicat nimic până în momentul de faţă.

- Vă înşelaţi. Tocmai mi-a apărut o schiţă în revista „Tânărul Scriitor”, şi am venit să i-o arăt domnişoarei.

- Mie? De ce tocmai mie?

- Pentru că i-ai spus lui Cornel Straja, că vei sta de vorbă cu mine abia după ce voi deveni un scriitor celebru. E adevărat?

- E adevărat. Şi ai devenit deja?

- Da, dar într-un cerc foarte restrâns. Pe măsură ce voi mai publica cercul se va lărgi.

- Mă faci să râd, i-a replicat Flavia. E o prostie ce-ai spus!

„Prostie?!” s-a mirat Nicolae în sinea sa. „Din contră, e o găselniţă deşteaptă. Ar fi trebuit să-şi dea seamă şi să-i zică… „năstruşnicie” sau oricum, altfel.”

- Vrei să ne arăţi şi nouă ce-ai scris? l-a întrebat Chilman.

Nicolae, deranjat vizibil de remarca Flaviei, a scos totuşi din servieta pe care o avea la el revista „Tânărul scriitor”, a deschis-o la pagina cu schiţa sa şi i-a înmânat-o lui Chilman.

- „Femeia din vis”, a citit acesta, titlul schiţei. Văd că nu e prea lungă. N-ai vrea să ne-o citeşti? l-a întrebat pe Nicolae.

- De ce nu, a răspuns acesta. I-a luat revista din mână şi a început să citească schiţa cu voce tare.

O mai citise de multe ori, aşa că o ştia aproape pe de rost. Prin urmare, i-a fost uşor s-o citească cu intonaţii, cu pauze şi cu ridicarea din când în când a privirii de pe text. Tot timpul cât a durat lecturarea ei cei doi l-au ascultat, la început cu curiozitate, apoi cu un vădit interes. Când a terminat, Chilman „a luat cuvântul”:

- Bravo! Mi-a plăcut. La fel cu eroul tău, toţi ne dorim, sau ne-am dorit cândva, ca femeile, fie că le cunoaştem sau nu, să ne invite la ele acasă. Nu se prea întâmplă! Dar dacă dă peste noi o asemenea pleaşcă, e ruşinos să plecăm de acolo cu buzele umflate. L-ai făcut de ruşine pe tânărul acela. E adevărat, în vis orice e posibil! Oricum, ai stofă de scriitor! Ce zici, Flavia?

- Referitor la ce ai spus tu, doamna l-a invitat în apartamentul ei pentru a continua discuţia pe teme literare începută pe drumul de la cinema până acasă la ea şi nu pentru altceva. Acolo era şi soţul ei, prin urmare nu se putea întâmpla, atunci, nimic din… la ce te-ai gândit tu. S-ar fi putut întâmpla cu o altă ocazie, dacă tânărul acela ar fi făcut altă impresie decât una de Papă Lapte. Mi-a plăcut şi mie schiţa, dar mă mir sincer că a fost publicată! Să vorbeşti numai despre nişte scriitori ca Hugo, Stendahl sau Flaubert, şi nimic despre unii ruşi sau sovietici mi se pare inadmisibil din punct de vedere al cenzurii literare de la noi. Scrie bine! Asta nu înseamnă însă că o să-i „cad în braţe” acestui tânăr, aşa cum şi-a exprimat el dorinţa în ce mă priveşte. Mai e mult până departe!

- Nici n-ar fi cazul, s-a grăbit să adauge Chilman. Ea se pregăteşte pentru admiterea la Medicină, iar tu am auzit că vrei să dai la Litere. N-aveţi timp de pierdut prin parcuri şi cinematografe.

- Nici nu se pune problema! a fost foarte categorică Flavia.

- Am înţeles că e vorba doar de o amânare. O să am răbdare, dar nu mă voi lăsa până când nu voi ajunge acolo, „departe”, ca să obţin ceea ce mi-am propus, a spus foarte hotărât Nicolae.

Flavia a zâmbit ironic şi s-a grăbit să-l „lămurească”:

- Când i-am făcut injecţii lui Cornel Straja, la cămin, am văzut pe un perete din camera lui o coală ministerială de hârtie pe care scria cu litere de tipar: „Nu te lăsa!”. Mi-a spus că ideea a fost a ta şi că semnificaţia ei este să nu vă lăsaţi învinşi de viaţă, sau, cu alte cuvinte, să nu vă lăsaţi până nu vă traduceţi în fapte proiectele de viitor. Mi-a plăcut! Mi-am însuşit-o şi eu, dar n-am pus-o pe perete. O păstrez în minte. I-am dat, spre deosebire de voi, mai multe „întrebuinţări”, printre care şi: „Nu te lăsa trombonită!” Prin urmare, tinere, vreau fapte nu vorbe. Ai publicat o schiţă, dar eşti încă strungar. Mai stăm de vorbă după ce vei scrie romane, le vei publica în tiraje de cel puţin 100.000 de exemplare şi vei putea trăi din scris.

- Exagerezi! Tirajele de la noi din ţară n-au depăşit 80.000 de exemplare, i-a ripostat Nicolae.

- Fie şi atât, a fost de acord Flavia.

- Mai e un aspect, i-a spus Chilman. Arată-mi te rog palmele tale.

Nicolae i-a întins palmele. Chilman i le-a pipăit şi a exclamat:

- Sunt bătătorite şi aspre, de muncitor. Cum crezi că o să accepte Flavia să o mângâi cu ele? O s-o zgârii! Ea are pielea fină şi sânge albastru. Descinde dintr-o familie de nobili. De fapt, acolo, în Ardeal, cincizeci la sută dintre voi vă consideraţi nobili, deşi, dacă strămoşii voştri, cei care au fost înnobilaţi, ar fi fost dezbrăcaţi, s-ar fi constatat că aveau izmenele rupte în cur. Nici pe mine nu m-ar lăsa să pun mâna pe ea, deşi mâinile mele sunt mai puţin aspre decât ale tale, pentru că a trecut mult timp de când n-am mai pus mâna pe o manivelă, pe o cheie fixă sau pe un ciocan.

- Este o realitate că, în ultimul deceniu, unii burghezi au devenit muncitori, iar unii muncitori sau burghezit, i-a trântit-o Niculae lui Chilman, ca un fel de răzbunare.

A urmat un dialog între cei doi.

- Eu nu m-am burghezit, dacă asta vrei să insinuezi, i-a replicat Chilman. Nu mai muncesc cu mâinile, dar trăiesc la fel ca înainte.

- Dacă-i aşa, sunteţi excepţia care confirmă regula. Nu cred că şi tovarăşul Putină trăieşte ca înainte de a fi director şi nici că mulţi alţi foşti muncitori, aflaţi actualmente în posturi de conducere, nu şi-au schimbat stilul şi standardul de viaţă.

- Din păcate, şi le-au schimbat mai mult decât era normal s-o facă. Sunt mulţi care au uitat de unde provin şi, aşa cum ai zis tu, s-au burghezit. Nu vor rezista mult timp acolo unde au ajuns. Aşa se întâmplă în orice revoluţie…

- Şi multe alte lucruri urâte, s-a grăbit Nicolae să adauge.

- Ce vrei să zici?

- Că au loc şi privări de libertate, torturi şi crime, despuierea de proprietăţi şi persecuţii. Toate cu încălcarea drepturilor omului, pentru care a militat Revoluţia Franceză.

- Astfel de „urâţenii”, cum le zici tu, sunt necesare până când revoluţiile îşi ating scopurile propuse.

- Niciuna nu şi le-a atins pe toate, fie că nu a avut timp, fie că şi-a propus obiective utopice. Toate au adus câteva lucruri bune cu ele, dar şi teroarea. Au întemniţat, omorât şi distrus fără discernământ. Şi ce e şi mai urât este că, în setea lor de putere, capii revoluţiilor s-au omorât şi se omoară unii pe alţii.

- Asta s-a întâmplat în Revoluţia Franceză, din exces de principii şi lipsă de toleranţă.

- Acolo crimele au avut loc la vedere şi iacobinii s-au străduit, în cele mai multe cazuri, să le dea un aspect de legalitate. La fel au făcut-o şi ruşii şi o mai fac încă.

- La noi, lucrurile se întâmplă la fel?

- Sigur că da. Foriş a dispărut în condiţii misterioase. Lui Lucreţiu Pătrăşcanu, singurul intelectual din conducerea partidului, i s-a intentat un proces cusut cu aţă albă şi a fost executat. Ana Pauker, Vasile Luca şi Teohari Georgescu au fost, deocamdată, daţi la o parte de către foştii tovarăşi, fără ca ei să-şi dea seama că le va veni şi lor rândul. Ştiţi ce-a zis Danton când Robespierre şi ciracii lui l-au trimis la eşafod?

- „După mine veţi urma voi!”, sau cam aşa ceva. Prin urmare, ne va veni rândul la toţi? Asta vrei să zici?

- Eu nu vă bag pe dumneavoastră în aceeaşi oală cu cei care taie şi spânzură în ţara asta. Am remarcat, auzindu-vă vorbind în public, că sunteţi altfel decât ei. Azi mi-aţi spus că trăiţi modest şi vă cred. Se vede asta din ţinuta şi comportamentul dumneavoastră. Acum, când am constatat că aveţi şi cunoştinţe despre Revoluţia Franceză, îmi dau seama că sunteţi făcut din altă făină decât tovarăşii dumneavoastră de „luptă de clasă”. Dar, nu se ştie niciodată! La revoluţii „întâi se taie şi apoi se numără”. Cunoaşteţi bancul?

- Îl cunosc. M-ai „încurajat” de au început să-mi tremure pantalonii pe mine. Constat că şi tu ai cunoştinţe despre Revoluţia Franceză.

- Nu prea multe. Am câteva din şcoală, iar pe cele mai multe i le datorez lui Camil Petrescu. Mai precis piesei sale de teatru „Danton”, pe care am citit-o anul trecut.

- Am citit-o şi eu, a citit-o şi Flavia. Am cumpărat dintr-un anticariat o carte, datând din 1931, cu această piesă. Îmi place şi mie Camil Petrescu. I-a apărut de curând volumul II la „Un om între oameni”.

- Mă uimiţi! Nu mă aşteptam să fiţi pasionat de literatură.

- Nu s-ar putea zice că sunt pasionat. Mă interesează doar cărţile despre revoluţii, revoluţionari şi oameni de stat. Flavia le are cu literatura.

- Dintre ei şi-a ales ca model pe Danton, care era un urât, a intervenit în discuţie Flavia, fără să dea vreo atenţie ultimei remarci a lui Chilman.

- Bărbaţii nu trebuie să fie frumoşi, ci deştepţi şi puternici, a contrat-o Chilman.

- Oamenii însufleţiţi de un ideal nu sunt urâţi, indiferent cum arată. Îi face frumoşi lumina care le străluceşte pe faţă, datorată flăcării din interiorul lor, a fost de părere Nicolae.

- Danton era scund şi bondoc, cu capul prea mare şi buzele groase. Doar ochii îi avea frumoşi: erau verzi. I-am văzut poza într-o enciclopedie. Chilman îi seamănă leit, a susţinut Flavia.

- Îi mai seamănă pentru că este, la fel ca el, mai temperat şi mai uman decât ceilalţi. Nu ştiu dacă şi la fel de petrecăreţ şi iubitor de viaţă ca şi el? Există şi o mare deosebire între ei: tovarăşul Chilman este mai puţin politicos decât era Danton, a ţinut să precizeze Nicolae.

- Ce vrei să zici? l-a întrebat Chilman, vizibil deranjat de acuzaţia de la sfârşit.

- Sunt sigur că dacă eu şi Danton am fi fost contemporani şi ne-am fi întâlnit, nu m-ar fi tutuit după ce ar fi văzut că eu refuz să o fac în ceea ce-l priveşte.

- Are dreptate! i s-a adresat Flavia lui Chilman. Le spuneţi pe nume la toţi, fie că sunt femei, fie că sunt mai în vârsta decât voi.

- N-au decât să ne spună şi ei.

- Vorbe, vorbe… Sunt convinsă că marea majoritate n-ar accepta. S-ar uita aşa de urât la unul care ar face-o încât acesta n-ar mai îndrăzni s-o repete, l-a înfruntat ea.

- Eu aş accepta. Te rog, tovarăşe Dragu, să mă tutuieşti şi tu începând de acum înainte.

A urmat o perioadă de linişte prelungită. Nicolae a înţeles că cei doi nu mai au intenţia să continue discuţia cu el. S-a ridicat în picioare şi a întrebat-o pe Flavia:

- E cazul să plec, nu-i aşa?

Ea a dat aprobatoare din cap.

- Sper să nu fiu arestat la noapte sau mâine dimineaţă pentru ce am avut curajul să spun aici?

- De data asta nu, l-a asigurat Chilman. Dar bagă de seamă, pe viitor, ce şi unde vorbeşti!

Nicolae s-a apropiat de Flavia, a aşteptat ca ea să-i întindă mâna şi, cum lucrul acesta nu s-a întâmplat, s-a înclinat ceremonios în faţa ei.

- Sărut mâinile, domnişoară! Sper să nu fi făcut o impresie de Papă Lapte! Rămâne cum am stabilit!

Aceasta s-a uitat mirată la el gata să-i spună: „N-am stabilit nimic!” el însă nu i-a dat răgazul s-o facă, s-a întors imediat spre activist şi şi-a luat rămas bun şi de la el:

- La revedere, tovarăşe Chilman!

- La revedere, i-a răspuns acesta luându-i mâna întinsă şi strângând-o bărbăteşte şi uitându-se în ochii lui.

- Am toată încrederea în oamenii care îmi strâng astfel mâna. Mulţi dintre cei care mă tutuiesc fără ca eu să le-o fi permis, când îmi dau mâna, dacă mi-o dau, o fac cu lehamite. Mi-o întind moale, nu o strâng deloc pe a mea şi se uită în altă parte. Mă bucur că nici în această privinţă nu le semănaţi.

Artemiu Vanca

3. Comentarii și voturi pentru Poemul Like

La final de ședință, așa cum am precizat, prezentăm în continuare opinii/comentarii ale participanților la activitatea de azi, așa cum le-au trimis aceștia și tot în ordinea în care am primit mailurile.

Artemiu Vanca:

Am citit materialele trimise de câţiva membri ai cenaclului şi am să-mi spun părerea despre ele, pentru că cred că asta aşteaptă fiecare de la ceilalţi. Cel puţin eu asta aştept.

1. Mitul iubirii în opera lui Mircea Eliade

Ioan Al. Lupu. Vă felicit că v-aţi dat seama că cei doi, Mavrodin şi Hasnaş, au iubit aceeaşi femeie sau, cu alte cuvinte, că Ileana e tot una cu Lena. Eu nu mi-am dat seama de asta! Cred că nici cei doi eroi ai cărţii nu şi-au dat seama. Nu rezultă explicit de niciunde!

Dupăce am citit cartea (Editura Jurnal Naţional, 2009) şi am expediat fişele mele doamnei Obreja, am citit şi prefaţa lui Paul Cernat din carte. N-am vrut să citesc nimic despre acest roman înainte, ca să nu fiu influenţat în aprecierile mele. De la el am aflat lucrul acesta şi mi-am dat seama că are dreptate. Dumneavoastră cum aţi ajuns la această concluzie?

Alexandra Vişan. Citindu-vă referatul, mi-am dat seama că femeile sunt mai receptive decât bărbaţii la romanele de dragoste, că le înţeleg mai bine şi spun despre ele lucruri mai exacte. Îmi place mult cum aţi analizat prima parte a cărţii. Pe cea de a doua n-aţi apucat s-o citiţi?

Valentin Rădulescu. Ca şi în alte ocazii, aţi tras chiulul şi de data aceasta. Aţi scris prea puţin despre carte în raport cu ce aţi fi putut scrie dacă v-aţi fi înhămat serios la treaba asta.

2. Lecturidin creaţii proprii

Ioan Al. Lupu. „Şi bătrâna citea Evanghelia....” e o poezie în stil clasic, foarte potrivită pentru perioada în care ne aflăm. Probabil că e semnificativ pentru dumneavoastră că aţi ales să scrieţi despre Învierea Domnului şi nu despre pandemia de coranavirus.

Al. Ciocioi. Cele două poezii fără titlu, în stil modern sau post modern (habar n-am), scurte dar pline de miez îl caracterizează le domnul Ciocioi.

Mircea Gabriel Tănăsescu.Mi-a fost dor de poezia domnului Tănăsescu, în stilul celei care se scriacurent în vremea copilăriei noastre (a mea şi a domniei sale). E aducătoare de nostalgii şi o stare de bine.

Valentin Rădulescu. L-am apreciat totdeauna ca poet pe domnul Rădulescu. „Pe lamă de cuţit” este un succint, exact şi dureros tablou al prezentului nostru.

Liviu Zanfirescu. Să trăiţi, domnule colonel! Aţi scris trei poezii în paşi de front: clare şi la obiect. Vă mulţumesc pentru felicitarea de Paşte pe care ne-aţi ataşat-o. Îmi aminteşte de alte ocazii în care aţi procedat la fel.

O caldă apreciere şi pentru poezia (parodia) doamnei Alexandra Vişan. Aşteptam de mult să-i aud sau să-i citesc o poezie. Pe vrema când frecventam eu cenaclul nu avusese încă curajul să se producă ca poetesă.

3. Poemul Like

Votul meu pentrupoemul Like: „Pe lamă de cuţit” de V. Rădulescu

A. Vanca

ValentinRădulescu:

Mi-a făcut plăcere reîntâlnirea.

M-au impresionat poeziile colegilor mei. Încă o dată se dovedește o calitate majoră a românului, aceea de a fi optimism, chiar în cele mai grele împrejurări. Recepționează mesajul și, cu o voltă caracteristică, trece mai departe zâmbind.

De la Zamolxe citire: Pe daci nu îi sperie nimeni. Ei sunt nemuritori și știu bine asta.

Cu mesaj profund, poezia lui Ioan Lupu: România patriarhală n-o tulbură furtunile.

Adina Vișan realizează o „imersiune” în actualitate parodiind.

Tot de actualitate, Dumitru Bădiță propune un omagiu liric adus eroilor acestor zile, personalul medical.

Ca întotdeauna, Liviu Zanfirescu e la post. Mulțumim pentru mesaj, țineți sus flacăra credinței!

Așa cum ne-a obișnuit, plină de conținut și metaforă meditația poetului Solonaru. El este înlăuntrul poeziei, o stăpânește.

Succes în continuare tuturor poeților în întâlnirile cu muza.

Pentru că subiectul dezbaterii este iubirea (Apropo, interesantă abordarea foarte personală în realizarea rezumatului fiecărui capitol din „Nuntă în cer”, cu umor și, în special, auto-ironie!), Artemiu Vanca prezintă o lucrare proprie aproape de titlul propus de A. Vișan pentru comentariul său: „Așa începe dragostea” - în stil „ingineresc” desigur. Salut revenirea domniei sale printre noi!

Votul pentru Poemul Like: „Și bătrâna citea Evanghelia”, de Ioan Lupu.

Multă sănătate tuturor! Sărbători pascale cu fericire și liniște!

Mircea GabrielTănăsescu:

Multe realizări, sănătate și un Paște fericit!

Dumitru Bădiță:

Sunt încântat de analizele făcute de toți colegii, chiar dacă unele sunt stufoase și se abat nițel de la temă.

M-au încântat poeziile prezentate, din care evidențiez pe ale Domnilor I. Lupu, A. Ciocioi și V. Rădulescu. Amuzantă poezia doamnei Vișan!

Și plăcut fragmentul domnului Artemiu Vanca.

Pentru concurs remarc poemul domnului Ioan Lupu.

Alexandra Vișan:

Scuze! Pe 1 dac-am lipsit/ conjunctivita rău m-aoropsit/n-a fost păcăleală/ a fost osteneală/şi de lucru am avut/ pentru un concurs...pierdut/ căci, mă tem, nu va mai fi/ baraj „kanguru”-ntr-o zi/ şcoala de se va opri!

1. Bine aţi revenit printre noi, domnule Vanca!

Felicitări pentru acrimonia „inginerească” cu care aţi comentat romanul în discuţie şi pentru nota personală, sinceră şi plină de umor a comentariilor!

Felicitări şi pentru fragmentul din noul roman pe care ni l-aţi oferit. Mi se pare un progres faţă de ce aţi scris până acum, mai ales în privinţa vioiciunii dialogului şi a reacţiei fireşti a personajelor, destul de credibile, chiar dacă digresiunile literare şi politice sunt un pic cam lungi.

Vă recomand să regândiţi fraza „Nici pe mine... ciocan” unde expresia „a pune mâna” poate fi interpretată în dublu sens, unul dintre ele uşor vulgar...

Atenţie la folosirea virgulelor! Exemplu: „lui Cornel Straja, că”... „sau apartamentul ei, pentru...”

Gândiţi-vă dacă nu ar fi bine să renunţaţi la repetarea lui „şi” în fraza „De ce nu... „cu voce tare”

2. Dragă Mircea, te regăsim cu drag, îţi regăsim candoarea, căldura sufletească, dragostea de viaţă! Ne încălzeşti sufletele, ai reînviat întru poezie!

3. I. Lupu – ca de obicei, sublim şi deconcertant, amestecul de evlavie, melancolie şi ridicolul prezentului!

4. Al. Ciocioi – poezie, numele tău va fi Alexandru Ciocioi, iar dragostea de ea şi de viaţă este cea mai bună armă pentru a învinge întunericul! Este un mesaj pe care niciunul dintre cei „peste 65 de ani” cu dragoste de frumos nu trebuie să-l ignore!

5. V. Rădulescu – în referirea sumară la fragmentul pus în discuţie, mi-ar fi plăcut să daţi mai multe detalii asupra elementelor la care se referă „delimitările” dintre cele două „tabere”.

Poezia mi-a plăcut, este duritate, cinism, umor negru şi percepere a noroiului în care ne zbatem, iar limbajului nu-i puneţi, ca de obicei, zgardă.

6. L. Zanfirescu – e clar că aţi scris cam în grabă poeziile despre virus, sunt stângăcii de măsură a versului. Poezia dedicată Paştelui este însă sprinţară, cu multă melodicitate.

Votul meu – Al. Ciocioi – „Alerg prin tine”

PS: dlui Vanca: Am citit tot romanul, și încă de două ori, prima dată ca studentă. M-am mărginit de data asta să analizez mai în profunzime numai fragmentul propus spre discuție, scoțând în evidență, prin cuvinte sau sintagme întregi subliniate, mecanismul instalării sentimentului de iubire, deopotrivă senzorial și psihologic, precum și mecanismele literare de care s-a folosit Eliade pentru a-l face vizibil cititorului.

Ioan Al. Lupu:

1. Felicit colegii pentru analizele și comentariile la „Nuntă în cer” (îndeosebi cele semnate de d-na Vișan și de d-l Vanca).

2. Votez poezia d-lui Rădulescu.

Cu scuze, îmi rezerv eventuale alte comentarii ulterior.

Cu cele mai bune urări pentru toți colegii,

Ioan Lupu

Concluzii:

1. Diverse punctele de vedere asupra fragmentului de proză discutat. O concluzie este aceea că, în funcție de vârsta și experiența cititorului, textul analizat relevă noi valențe. De asemeni, se pare că cititoarele „văd” mult mai multe în acest text ce prezintă, din punctul de vedere al unui personaj masculin, „cum începe dragostea”, dar și cum se pierde ea.

2. Prin lucrările prezentate (atât poezie - Mircea Gabriel Tănăsescu, Alexandra Vișan, Ioan Al. Lupu, Dumitru Bădiță, Valentin Rădulescu, Liviu Zanfirescu, Alexandru Ciocioi -, cât și proză - Artemiu Vanca), unele legate de anotimpul pe care îl traversăm și, implicit, de sentimente redeșteptate odată cu venirea primăverii, iubirea sau melancolia din iubire - ca o supapă de evadare din cotidian și întoarcere în vremurile de normalitate-, altele ancorate în realitățile acestor zile „de restriște”, membrii cenaclului au demostrat că „arta este vie”. Românii nu se dezmint; unii fac haz de necaz, scriind parodie de exemplu, fiind optimiști și încrezători că, „de la Zamolxe citire, dacii sunt nemuritori”.

Cum de sărbătorile pascale ne despart doar câteva zile, Liviu Zanfirescu transmite tuturor urările sale, în forma ce îi șade bine unui poet, poezia.

3. Pentru că „și critica are importanța ei”, a fost votat cel mai bun poem al zilei. La ședința cu numărul 152 a Cenaclului AntiM, Poemul Like a fost desemnat: „Și bătrăna citea Evanghelia...”, de Ioan Al. Lupu.

Mulțumesc tuturor participanților la această întâlnire pentru strădania de a fi, și în condițiile date, la înălțimea așteptărilor.

Cum suntem în Săptămâna luminată, vă urez să aveți pace și bucurie în aceste zile de sărbătoare, să fiți sănătoși, inspirați și să rămâneți optimiști.

Până la următoarea întâlnire, de miercuri, 29.04.2020, numai bine!

A consemnat Camelia Obreja