Ședința de cenaclu nr. 68, din 23 noiembrie 2016, la Biblioteca Metropolitană București, filiala „Dimitrie Cantemir” s-a deschis cu un moment de reculegere în memoria colegului cenaclist Vali Horișcă, plecat prea repede și pe neașteptate dintre noi.
Despre Vali Horișcă, poetul, colegul,omul, au vorbit: Alexandru Ciocioi („era un om bun interior”), Liviu Zanfirescu („era receptiv, și-a dat seama că parte din poeziile lui erau prea lungi, așa cum i-am spus și noi, și a încercat să țină cont de asta”, „scria o poezie religioasă deosebită”, „ura minciuna, disprețuia bătaia de joc față de români”, „îi vom duce lipsa, era o mare bucurie să te întâlnești cu el”), Artemiu Vanca („nu a reușit să publice niciun volum, ar trebui să încercăm să publicăm postum o parte dintre poeziile lui”), din nou Alexandru Ciocioi („și-a dat seama că nu are valoarea necesară ca poet, dar a continuat să scrie pentru că a iubit poezia, iar asta îmi amintește de o altă persoană – cred că v-am mai spus povestea -, un bătrân, om simplu, care versifica Biblia pentru că, zicea el, îi era drag, îi plăcea să facă asta. Nu conta rezultatul, era pentru sufletul lui. Ar trebi să publicăm o plachetă cu poeziile lui, sau măcar o pagină în revista AntiM”, „și la Ion Rațiu sunt niște versuri bune de-ale lui Vali Horișcă”), Valentin Rădulescu („AntiM a publicat poezii ale lui Vali Horișcă, care a fost foarte receptiv la sugestiile ce i le-am făcut. O pagină de revistă se face!”), Mircea Popescu („L-am cunoscut în noiembrie 2006, deci exact acum 10 ani, la cenaclul Amurg Sentimental al lui Ion Machidon, pe b-dul Ana Ipătescu. Dacă ar fi să îl caracterizez într-un singur cuvânt, aș spune: generozitate”), Casiana Niculescu („am citit din poeziile lui și din notele de pe site-ul cenaclului AntiM. Mi se pare un personaj don-Quihotesc: încercând prin poezie să aducă frumusețe lumii, având nostalgia vremurilor trecute și trăind într-o lume în care nu se mai regăsea”), Alexandra Vișan („avea uneori și umorul lui Sancho Panza: la Moara Vlăsiei, la masa de sub corcoduș, ne-a citit o parodie după Luceafărul extraordinară din punct de vedere al capacității de a surprinde lumea politică și economică actuală cu toate tarele ei, cu personajele ei emblematice, lungă, într-adevăr, dar acest Luceafăr pervertit era plin de o sclipire satirică pe care nu ai crezut să o afli la un om atât de profund și de religios”).
La această ședință avem doi noi participanți: Despina Botez, absolventă de Filologie, secția limba franceză, care a făcut, printre altele și traduceri (dar nu literare) și Andrei Niculescu, absolvent de jurnalism, comunicare media și publicitate.
Pe ordinea de zi a urmat lectura unei lucrări în proză propusă de Doru Eugeniu Buhoci. Lectura a fost urmată de discuții. Au luat cuvântul, în ordine:
Mircea Popescu: „Sunt plăcut surprins de modernitatea acestei proze, comparativ cu poeziile lui.”
Artemiu Vanca: „La începutul ședinței mi-a zis că am posibilitatea acum să mă răzbun (A.Vanca a citit și a fost „țăndărit” la penultima ședință). Nu pot spune decât că nu am de ce. Găsesc lucrarea prezentată interesantă.”
Liviu Zanfirescu : „E un fragment SF. Nu știu dacă lucrează la așa ceva („e o scurtă schiță”, intervine autorul); respectă elementele unei narațiuni, are și punct culminant. Sunt unele repetiții deranjante care pot fi evitate prin folosirea unor sinonime. La un moment dat spune despre un personaj că era vizibil încântat; de ce, ce motiv avea eu nu am înțeles. Mă recunosc învins, m-a derutat. Pe ansamblu, până la proba că nu a plagiat, este o lucrare bună..”
Alexandra Vișan: „Apropo de debut. Am privit textul cu ochii unei persoane ce vizionează un film. Secvențe fără aparentă legătură între ele (niște flash-uri), care lasă foarte multe la interpretarea spectatorului, ca de exemplu de ce era generalul vizibil încântat. Caut cu multă atenție o structură clasică a narațiunii (de care pomenea Liviu Zanfirescu). Autorul lasă la latitudinea cititorului să umple golurile dintre secvențe: cine sunt cei doi, ce fel de instituție este aceea de care se vorbește, de ce este încântat Generalul, de ce e transpirat Secretarul, de ce cercetătoarea – care în film probabil ar avea elemente de robot – spune că s-ar scurtcircuita, etc. Spațiile trebuie umplute cu propria imaginație.
Mi-a plăcut construcția frazei: scurtă, alertă, clară; la lectură autorul a adăugat niște „aha”, „hm” care au sporit senzația de autentic – pe cititor îl copleșește (e un amalgam de senzații auditive, vizuale care acaparează).
Sunt și note de umor, descrieri fizice care concordă cu personajele (dacă ai vrea să vezi un general bonom care în sinea lui e un dur și mare organizator de cacialmale, așa l-ai vedea: cu fața rotofee; e ideea de a ascunde sub o mască adevăratul caracter).
În lucrarea de față autorul lasă cititorul posibilitatea de a recompune; la urma urmei ăsta este sensul și menirea literaturii.”
Liviu Zanfirescu: „Nu e clasicul incipit, cuprins, încheiere, dar există o cheie și aceasta este instinctul.”
Mircea Gabriel Tănăsescu: „Îți dă voie să fabulezi. Nu știu dacă am înțeles exact ce a vrut să spună, dar am sentimentul că cei doi strategi sunt mână în mână cu cercetătoarea.”
Nicolae Niculescu: „Pare o prezentare ușor criptică a genezei. Începând cu personajul numit Adam. Generalul ar putea fi demiurgul. Adam a fost pertinent în acțiune, până a găsit cunoaștere. Eva – cercetătoarea care nu vrea să-i dea coasta... În acest context, mi-a plăcut.”
Valentin Rădulescu: „Este o premieră în cenaclu: descutăm despre un scenariu de film. Dacă scenariul de film face parte din literatură rămâne de văzut. O operă literară trebuie să fie rotundă. Spunea G. Călinescu că opera trebuie terminată înainte de a fi scrisă. Acest scenariu poate fi plin doar dacă vezi întregul: actorii trebuie să fie văzuți, pipăiți. Altfel: film, cercetare științifică... povestită banal.
Din punct de vedere al limbajului literar: sunt categorii diferite. Trebuie să ne întrebăm dacă a folosit un limbaj care aparține unor cercetători, unor strategi militari.
A reușit portretizarea: portretul generalului e bine realizat (și fizic: „Corpolent, cu părul cărunt și o mustăcioară a la Chaplin, cu fața rotofeie, roză și netedă, ochi albaștri, senini, gura permanent surâzătoare, era imaginea clasică a tipului bonom și inofensiv”. Asemenea oameni nu pot fi văzuți ca având caracter ofensiv, ei gândesc ca la șah, după a mutare, văd înainte – de aceea și zâmbea, în așteptarea deznodământului.)
Mi-ar fi plăcut ca această lucrare să fie rotundă, sub forma unei schițe; pentru mine, ca cititor, asta ar fi contat, așa sunt împrăștiat. La un film intervin și alte elemente: muzica, imaginea, costumele, cadrul... sunt multe care concură în realizarea operei.
M-a surprins plăcut dl. Buhoci cu acest text.”
Mihaela-Mariana Cazimirovici: Fresh, modern, activ, aproape fără greșeli, nu lasă totul la vedere, ci dă atât cât trebuie ca să se înțeleagă. Dan Lungu scrie proză scurtă foarte bună, și revista Iocan a lui Florin Iaru are proză scurtă modernă foarte bună.
Pe text: am găsit mici neconcordanțe: „unde se află” sau „unde se afla”?; „zâmbetul e mai mult rânjet” – atunci trebuie spus, mai departe, rânji și nu zâmbi; o cacofonie; un accent lipsă la expresia preluată din franceză; la propozițiile scurte ar mai fi câte trei puncte de adăugat.
Vocabularul e bogat și bine ales. Bine ritmat. Jonglează cu fraza scurtă și medie potrivite pentru proza scurtă. Dialogurile sunt bine realizate; aș adăuga mici descrieri ale stărilor de spirit ale celor ce vorbesc, pentru că dialogurile nu au nicio întrerupere, în afară de ce spun personajele nu aflăm nimic, despre gesturile pe care le fac, de exemplu (s-a încruntat, a ridicat brațul etc). Confuzia scenariului cu proza postmodernistă care are rupturi (așa numita proza scurtă de tip mozaic sau puzzle) este ușor de făcut, dar noi înțelegem la lectură ce este acolo.”
Valentin Rădulescu: „Acțiunea se desfășoară pe două planuri: terenul de luptă și biroul/birourile celo r care au gândit, organizat bătălia. Acestora se datorează întreruperile.”
Mircea Popescu: „Titlul (Imprevizibilul joc al manechinelor) m-a dus cu gândul la un joc care e în vogă acum, cel cu manechinele. Mi se pare că și celelalte personaje - nu doar Adam și, eventual, Eva - sunt cumva hibride, nu întrutotul oameni. Cumva seamănă cu o povestire de o jumătate de pagină pe care am scris-o eu.”
Alexandru Ciocioi: „Aș zice să luăm ce ni se oferă: o lectură a unei proze scurte, să nu fim mai catolici decât papa. Să judecăm literatura în sine. Nu spun că e un scenariu. Eu judec proza; am unele idei care nu sunt în concordanță cu ale autorului. Autorul pune accentul pe ce consideră că trebuie; greșește când nu spune și vrea ca noi să ghicim unele lucruri.
Are patru tablouri care nu sunt legate între ele: primul este tabloul luptei, al doilea este cel cu Directorul și Secretarul, al treilea cel cu Generalul si Strategul, al patrulea în laborator, cu Eva și Profesorul. Acestea nu sunt legate între ele astfel încât să dea un întreg. Cititorul trebuie să citească tot, abia la sfârșit își poate da seama despre ce este vorba. Ar trebui autorul să spună dacă erau sau nu roboți. O lucrare literară nu trebuie să fie o ghicitoare. Toată acțiunea să fie într-un tot unitar.”
Andrei Niculescu: „Intenționat a lăsat o dezordine anume, de neînțeles; anumite secvențe trebuie interpretate. De exemplu când spune despre trupuri ce cad „dezordonat” – de ce dezordonat ar trebui ca noi să deducem ce a vrut să spună.”
Mihai Valentin Gheorghiu: „În câteva cuvinte, aș vrea să clarific lucrurile (Lurmează câteva versuri pe care nu le-am notat!)”
Doru Eugeniu Buhoci: „Prin titlul ales am vrut să precizez cât se poate de clar că în afara manechinului-robot toți ceilalți sunt implicați în acest joc. Această lucrare a dat posibilitatea cititorilor să înțeleagă fiecare altceva. Asta am vrut: să întărât cititorul, să-l determin să-și pună mintea în priză. Pur și simplu nu am vrut să urmez calea clasică.”
Anunțuri: lectura în ședința cu numărul 69, din 7 decembrie 2016 va fi asigurată de Valentin Rădulescu, care va prezenta proză („M-a provocat Doru Buhoci!”), iar în ultima ședință din an, pe 21 decembrie, vom avea ca temă „Sărbătorile de iarnă”.
La ultimul punct de pe ordinea de zi, lectură din creația proprie, au citit poezie: Mircea Gabriel Tănăsescu („Himerele”), Liviu Zanfirescu („Unduire”), Alexandra Vișan („Urăsc să te iubesc când plouă”, o poezie pe care „a scris-o înainte de a se hotărî să nu mai scrie”), Mihai Valentin Gheorghiu („Mireasma vorbelor firești”, „Om și vietate”), Valentin Rădulescu („În seara aceasta luna m-a fentat”), Mihaela-Mariana Cazimirovici („E sigur acolo”, „Surâsul clipei”), Casiana Niculescu („Mai presus de culori”, „Lasă-mă să ning”), Mircea Popescu („Explozia de endorfine” – „să vă spun un can-can de la cenaclul AntiM: d-na Alexandra Vișan, când citim noi versuri, ascultă gândindu-se cum sună în franceză și ce cuvinte ar alege pentru a le traduce. Mie mi-a zis că am atât de multe idei încât sunt foarte greu de tradus.” Alexandra Vișan: „Trebuie să te traduc ca să înțeleg și eu ceva!”).
A consemnat Camelia Obreja