Cenaclul AntiM nr. 155, 29 mai 2020, a patra ședință desfășurată online.
Ordinea de zi:
1. Opera lui Tudor Arghezi;
2. Lecturi din creații proprii,
3. Poemul Like.
Au răspuns prezent: Ioan Al.Lupu, Artemiu Vanca, Liviu Zanfirescu, Mircea Gabriel Tănăsescu și Cornelia Mureșan Tănăsescu, Valentin Rădulescu, Niculina Bunceanu, Camelia Obreja.
Materialele primite sunt prezentate în cele ce urmează.
1. Despre Tudor Arghezi au „discutat”: Ioan Al. Lupu, Valentin Rădulescu, Camelia Obreja.
Ioan Al. LUPU: Tudor Arghezi a cunoscut o reputație târzie față de confrații contemporani mai tineri sau mai vârstnici (Goga, Iosif, Minulescu, Pillat, Blaga, Barbu etc.).
În 1927, odată cu apariția volumului Cuvinte potrivite, când Arghezi avea 47 de ani, pe firmamentul liricii românești a apărut un nou meteorit. Mai apoi, Flori de mucegai și celelalte opere (poezii, proză, pamflete) l-au impus definitiv în conștiința mediilor literare și, treptat, pe scara valorilor consemnate de critica și istoria literaturii române.
Astăzi, Arghezi este considerat ca o latură de forță a patrulaterului poeziei moderne interbelice ”ABBB” - Arghezi, Blaga, Bacovia, Barbu.
Totuși poetul Arghezi a fost, la început, întâmpinat cu rezerve (Lovinescu) sau chiar cu ostilitate (Iorga, Barbu) și a rămas până azi un scriitor controversat. Firea sa conflictuală și compromisul politic postbelic (volumele 1907 și Laudă omului) au perpetuat o imagine îndoielnică a lui Arghezi. În opinia mea, valoarea generală a operei sale de mare profunzime și originalitate face complet irelevante criticile extraliterare. Cu atât mai puțin, șocul produs de Flori de mucegai (în oglindă cu Les fleurs du mal a lui Baudelaire) și așa-zisa estetică a urâtului justifică alte aprecieri depreciative. Arghezi a fost un creator de limbă. A reabilitat limbajul comun, argoul, pentru a conferi plăsmuirilor sale lirice o forță expresivă uimitoare în care se îmbină voluptatea cu suferința, patima cu nostalgia, sublimul cu violența, materialul cu spiritualul, într-o viziune oximoronică.
Citate din poezia erotică: Logodnică de-a pururi, soție niciodată/Femeie scumpă și ispită moale/ Făptură vrăjitoare și duioasă/ Parcă s-a deschis și s-a închis cutia/ Unui giuvaer de sânge/ Aș pune gura și aș strânge? Cui i-ai dat, fa, să ți-o cunoască/ Făptura ta împărătească.
Poezia lui Arghezi nu este spontană, facilă, are o structură complexă și elaborată, chiar dacă poate duce în eroare prin simplitatea aparentă. O mărturisire a poetului: „Cuvântul îmi vine greu în condei. Îl șterg de zece ori și tot nu l-am găsit. Mă sângerează fraza, mă doare…”
Să-l recitim mereu pe acest mare poet!
Valentin RĂDULESCU: Despre Arghezi și inovația argheziană
Lăsând la o parte taifunul Eminescu, sunt puține momentele de răscruce în literatura română. Aria poeziei, pornită din sondarea sentimentului individului, se lărgește spre ruinele istoriei (momentul Cârlova), este subliniată de simbolismul lui Macedonski și pleiada moderniștilor. Așa cum menționa Eugen Barbu, Arghezi este un moment aparte. Poetul atacă frontal aproape toate domeniile, de la cel religios la poezia de dragoste, cea gingașă pentru copii sau poezia socială, inovând în permanență. Atât în formă, în ritm sau rimă. Vocabularul este dinamitat. Sigur, după el, nu se mai poate scrie poezie leneșă, ca înainte. În poezia socială argheziană invectiva, biciul cu plumbi, cuvântul gras și plin de culoare, veninul, scuipatul se transformă în aruncătoare de flăcări.
Dacă Eminescu este un lord în presă, Arghezi este creatorul căruia i-a ajuns cuțitul la os. Culorile sunt tușate gros, personajele sale sunt „scursori”. Duduia, de exemplu, e „nici de tot femeie și nici bărbat”, căreia „în loc de fraga gurii-i crestat un buzunar”. Portretist de excepție, galeria sa e formată din argați, ciocoi, țărani, cucoane sclifosite, jandari, prefecți și miniștri. Nici clerul nu-i lăsat deoparte. Toți sunt deformați până la caricatură. Am tușat partea crudă a limbajului, inovație argheziană din care s-au adăpat mulți și se adapă, în timpul nostru, poeții douămiiști. Vezi: Iaru, Gălățeanu ș.a.
Cealaltă latură este sensibilitatea ieșită din comun, care creionează poetul în puterea cuvântului: „cartea mea-i fiule o treaptă”. Arghezi este deschizător de drumuri pentru triada celor trei ”B” inovatori: Barbu, Blaga, Bacovia. Ordinea e aleatorie.
Cel mai corect și profund l-a caracterizat G. Călinescu: „ca să înțelegi poezia lui Arghezi trebuie să ai vocația miturilor grozave, a viziunilor cosmice.”
Poezia argheziană se caracterizează printr-un „verb vitriolant, care calcinează peisajul scrijelat în aqua forte”. Tonul cuvântării lui Arghezi e terifiant.
Camelia OBREJA: Cum l-am întâlnit pe Arghezi
Cu adevărat, pe Arghezi l-am întâlnit, prima oară, la un 15 iunie. Zi importantă în calendarul de elev. Cu emoții și bucuria festivității de premiere și cu surpriza de a descoperi „darurile” de la tovarășa învățătoare. Și ce mai dar! În acel an, cartea era uriașă, mai mare decât blocul nostru de desen. Și avea puține cuvinte, imagini ciudate în acuarelă. Arghezi. Tudor Arghezi. Prisaca, Editura Ion Creangă, 1976. Hei, ce vară a urmat! Tâlharul pedepsit, Stupul lor, Zdreanță… Cine le știa ca mine? La un moment dat am descoperit Bănuțul și… m-am îndrăgostit de poezie. „Auzise și Dănuț/ Că un ou e cu bănuț/ Și credea că oul moale-i/ Pușculiță cu parale./ Avea ca vreo șase ani/ Și visa să strângă bani,/Socotind pe uși, cu cretă/ Cât costă o bicicletă.” Da, poezia spunea povești pe care le puteai ține minte ușor. „Vedeai” „secvență după secvență”, iar cuvintele curgeau ca o apă domoală, ca vocea bunicii…
Acum știu că nu e ușor să scrii poezie pentru copii, că e greu, din lumea adultului să te adresezi copiilor pe „limba” lor.
La școală am învățat apoi și altele, am aflat de Mărțișor cu a sa livadă de cireși...
Eu cred că este foarte important modul în care copilul face cunoștință cu lectura. Aceasta e în măsură să îl îndrepte pe o cale sau alta. Pentru mine, primul pas (de care îmi amintesc) a fost întâlnirea cu Arghezi și „Prisaca” lui.
În timp am înțeles că, dacă te întâlnești cu o persoană, nu înseamnă că o cunoști, că trebuie răbdare și dorință de a afla cine este cel care stă în fața ta, că prima impresie poate fi cea care va rămâne pentru totdeauna sau nu. Și că impresiile sunt subiective! Admir omul, ca reușită personală a unui traiectorii în vremurile sale, admir opera artistului, ca pe o plămădire a minții sale, acea parte din el care va rămâne și care îl va recomanda unor generații (sau măcar unor exponenți ai generațiilor ce vin). Recent, am citit ceva ce m-a „lămurit” și care suna cam așa: istoria este făcută de o mână de oameni - printre ei și artiști, toți ceilalți sunt doar „agricultori ce își încovoaie spinarea arând și cărând găleți cu apă”. Să zicem doar că Arghezi a făcut istorie, fiind totodată și „agricultor”.
2. Lecturi dincreații proprii. Au propus poezie:
- Ioan Al. Lupu (Primăvara m-a chemat),
- Mircea Gabriel Tănăsescu (Amurg),
- Valentin Rădulescu (Vis tranzitoriu),
- Liviu Zanfirescu (Dor de nedor),
- Niculina Bunceanu (Norocule).
Artemiu Vanca supune atenției un capitol de roman.
Primăvara m-a chemat
de Ioan Al. LUPU
Primăvara m-a chemat
prin eșalonul mestecenilor argintii
să ocrotesc ierburi firave
și flori cu lujeri timpurii
Mi-a dat la îndemână o boare de zefir
să umplu-n sevă caldă fir cu fir
Primăvara m-a ales în oști de ea tocmite
s-anin cerbilor stele de opal
în coarne și copite,
să scot din pâcla nopților în mângâieri
urșii morocănoși și lupi stingheri
Primăvara m-a ascuns
în contingentul singurilor
ca să dezleg cu patimă de verbe
taina mugurilor
Să scrijelesc cu degete zdrelite
zgura din lava iubirilor
uitate și-mpietrite..
Mi-au curs pe frunte
perle de-ncordare ca simbrie
și am trudit cu toți poeții
în devălmășie..
Dar mi-au rămas țurțuri în suflet
-pumnale vechi- stafii din ierni haine
Și-aștept, îndurătoare primăvară,
Să îi topești în vâlvătăi divine
Oare nu ai uitat cumva de mine?
Ioan Al. Lupu
Amurg
de Mircea Gabriel Tănăsescu
Privesc Apusul sângeriu
Împresurat de nori și umbre
Și peste sufletu-mi pustiu
Se abat în stoluri gânduri sumbre.
Căci mă reflect în acel amurg
Împovărat de griji mărunte
Și în clepsidra vieții curg
Cu lumea-n care-sunt grăunte.
Dar dacă-n lume-aș fi adus
Lumina unui vis durabil
Aș ignora acest apus
Și invelișu-mi perisabil.
Vis tranzitoriu
de Valentin Rădulescu
Se duce ziua asta spre mirare
nu știe locul de unde-a venit
vrea soarelui să-i pună în spinare
raze când se va întoarce-n răsărit
Se duce ziua asta spre mirare
pe mine un necaz m-a nimerit
cer pescărușii citadini o sărbătoare
că altă apă dulce i-a primit
Se duce ziua asta spre mirare
se nasc pe lume iară oameni răi
cu nume de vicleni pe acte în eroare
şi au pe frunte riduri de călăi
Ei duc urgii în strâmbă mână
cu alta seamănă oriunde moarte
în teamă cântecele se adună
iar sfinții se ascund în altă parte
Se duce ziua asta spre mirare
nici umbra lunii jos nu mai există
la poarta raiului aştept o viață care
ca asta să nu fie atât de tristă
Înfloritură
de LiviuZANFIRESCU
Când fac din vers înfloritură
Chem stelele din Univers
Și drept sămânță-n arătură
Le-așez în al iubirii mers
Lumina din Lumină pură
E al poemului avers
Când fac din vers înfloritură
Chem stelele din univers
Sinapsele fac tevatură
În al creației demers
Cu trudă ies la cotitură
Să dau poemului revers
Și fac din vers Înfloritură
Norocule
de Niculina Bunceanu
Norocule, pe unde umbli hai-hui,
De ce nu ieși în calea lui?
Pe unde hoinărești,
De ce nu-l însoțești?
Eu te-am așteptat mereu, mereu,
Dar nu ai apărut
Nici ca o umbră călătoare..
Unde îți e locul, oare?
Încearcă: caută-l, găsește-l!
Și, te mai rog, îl lămurește
Că eu nu i-am vrut decât bine,
Dar n-a ieșit, n-a fost ca mine...
Să-i spui că îl păstrez în gând mereu,
E cea mai sfântă icoană a sufletului meu.
Și sprijin de va vrea din partea mea
Nimic și nimeni nu-mi va tăia calea!
Nu te-ascunde, norocule!
Norocule! Tu să îmi spui
De scumpul meu copil ceva dacă auzi,
Să-mi scrii, să-mi scrii,
Să îmi răspunzi!
A. Vanca: „Vă trimit pentru cenaclu un fragment din creaţia proprie. Sper să împuşc doi iepuri dintr-un foc, deoarece în el e vorba şi despre Arghezi.”
MĂRŢIŞOR*
Mahalaua nu este nici sat nici oraş sau, mai bine zis, este şi una şi alta.
V.A. Iosif
Devenind student la zi, Nicolae, neavând încotro, a plecat de la „Ambasadă”, cum i se zicea căminului de nefamilişti al uzinei, în plină sesiune de examene, iar asta s-a reflectat în rezultatele obţinute: din cinci examene a luat doar trei, iar la două (de literatură veche şi de lingvistică) nu s-a prezentat. Nu era un bilanţ cu care să se mândrească!
Tatăl său s-a mutat în Bucureşti. A obţinut un post de preot la Parohia Mărţişor din Capitală şi a închiriat o cameră nu departe de biserică, unde avea să locuiască împreună cu el. Dintr-o dată, Nicolae s-a trezit vecin cu marele poet Tudor Arghezi. Acesta îşi cumpărase acolo, prin 1930, patru pogoane de pământ şi îşi construise o casă, iar mai târziu a devenit membru în Consiliul Parohial al bisericii, ceea ce l-a făcut mai cunoscut oamenilor simpli din mahala, decât opera sa poetică. Mai avea o vecinătate „selectă”: Închisoarea Văcăreşti. Aceasta era instalată în fosta mănăstire cu acelaşi nume şi era una dintre cele mai mari din ţară şi, în plus, era centru de triere al deţinuţilor. Cartierul era plin de amintiri: nu departe de locuinţa lor, la intersecţia Căii Văcăreşti cu Şoseaua Olteniţei s-a aflat, mai demult, vestitul han Mandravela, sub acoperişul căruia au avut loc tot felul de întâmplări senzaţionale. Acolo chefuiau deţinuţii eliberaţi din puşcărie, iar chefurile lor se soldau, de cele mai multe ori, cu scandaluri şi uneori cu victime, care erau îngropate în cimitirul Trei Coceni, aflat nu departe de han.
Numele de „Mărţişor”, dat la început unei străzi, apoi unei mahalale, provine de la obiceiul unor grădinari bulgari, stabiliţi în zonă, de-a atârna mărţişoare în pomi, la întâi martie al fiecărui an.
Nicolae nu-l cunoştea încă personal pe Arghezi, dar îi citise poeziile, îl aprecia ca poet şi ştia că a fost interzis între 1948-1952 şi că, în 1956, era încă în plină perioadă de reabilitare. I se acceptase să publice în diverse reviste literare, iar el începuse să le cânte în strună comuniştilor. În 1955, a publicat, pe gustul lor, volumele de poezii „1907 - peizaje” şi „Cântare omului”. Nicolae, invidios pe poet, a reacţionat ironic la apariţia primului dintre ele: „ Dacă l-aş fi publicat eu şi l-aş fi intitulat „peizaje” aş fi fost acuzat că mutilez limba română, pe când ceea ce a făcut Arghezi se numeşte inovare”. Puterea l-a răsplătit, însă, pe autorul celor două volume. În acelaşi an, a fost ales membru titular al Academiei Române, împreună cu Ion Agârbiceanu, Geo Bogza, Cezar Petrescu, Tudor Vianu, colaboraţionişti moderaţi ai comuniştilor, dar şi cu zeloşii pupincurişti Zaharia Stancu şi Mihai Beniuc.
*
Educaţia mea a fost suspendată doar în anii de şcoală.
George Bernard Shaw
Era sfârşitul lunii mai, afară era frumos, mirosea a tei înflorit în tot oraşul, la periferie mai cânta cucul şi tocmai începuseră să se coacă cireşele din livada lui Arghezi, cu care soţia lui, Paraschiva, făcuse în anii trecuţi comerţ. Acum, că soţul ei devenise academician şi aveau bani destui, nu se mai preta la aşa ceva, iar cireşele erau mâncate de grauri sau le şterpeleau copiii cărora nu le era frică de Zdreanţă, „dulăul” poetului.
Nicolae a contractat, din atmosfera mahalalei, probabil, o boală păcătoasă, care a debutat cu dureri în gât şi a continuat cu altele la mai multe încheieturi, cu febră şi lipsă de poftă de mâncare. Diagnosticul: reumatism poliarticular. A fost internat la Spitalul Brâncovenesc, ctitorie a Saftei Brâncoveanu, cel mai modern şi bine utilat spital din Bucureşti. Acolo, timp de două luni, a înghiţit o mulţime de aspirine şi i-a fost ciuruit fundul cu injecţii cu penicilină.
- Spre norocul literaturilor română şi universală, m-am făcut bine, i-a declarat el, jumătate în glumă, jumătate în serios fostului său coleg de serviciu, Leontin, imediat după ce a ieşit din spital.
Cornel Straja, fost coleg de uzină şi prieten cu Nicolae, aflând de păţania lui, i-a făcut o vizită la el acasă. Ca să ajungă acolo, de pe Bulevardul Muncii, de la căminul unde locuiseră amândoi, a luat tramvaiul 23, a mers cu el până în Bariera Vergului, de unde a luat altul, cu care a mers de-a lungul Şoselei Mihai Bravu până la Dâmboviţa, după care a urcat, pe jos, Dealul Văcăreşti, prin colbul căii cu acelaşi nume, şi a ajuns la destinaţie. Pe drumul parcurs, s-a încrucişat cu câteva maşini, cu mai multe căruţe, cu camioane trase de cai şi cu câteva cărucioare cu două roţi încărcate cu zarzavaturi, trase de olteni. Parcă nu era duminică! „O fi pe undeva vreun târg” şi-a zis el.
A ajuns la Mărţişor. Casa unde tatăl lui Nicolae închiriase camera în care locuiau amândoi, era una mai măricică, tip vagon, cu o curte umbroasă, în care erau câţiva pomi fructiferi şi multe flori. Cornel l-a găsit pe prietenul său acolo, scriind de zor la o masă aşezată sub un nuc, pe care erau cărţi, caiete, foi de hârtie, o sticlă cu apă şi un pahar, iar de o parte şi de alta a ei, câte o bancă. Îi ţinea tovărăşie un motan, care dormea lângă el. La sosirea lui Cornel, Vasile –aşa îl chema pe pisoi - a deschis un ochi, apoi l-a închis la loc şi şi-a văzut de somn.
După cum se ştie, nici o umbră nu-i mai deasă decât cea făcută de nuc. Puţini ştiu însă că, dacă stai prea mult sub el, te poţi alege cu dureri de şale. Cei care se plâng de ele sunt tachinaţi că ar fi făcut dragoste la umbra lui.
După ce s-au îmbrăţişat, Nicolae l-a invitat să ia loc, iar el s-a dus în casă să mai aducă un pahar.
- În afară de apă n-am cu ce te servi, s-a scuzat el.
- E în regulă.
- Nu te-am văzut de la înmormântarea Ioanei. Te-ai obişnuit fără ea?
- Nici vorbă. O visez aproape în fiecare noapte. Tu ce faci aici? Îţi copiezi notiţele de la cursurile la care ai lipsit cât timp ai fost bolnav?
- Mă crezi prost? Cum o să-mi pierd timpul cu aşa ceva? Nici prin gând nu mi-a trecut să fac asta. Scriu la roman.
- Şi cu şcoala ce faci?
- Am renunţat la ea.
- Nu se poate! Glumeşti!
- Nu glumesc deloc. Nu mă consider în stare de eforul pe care ar trebui să-l fac ca să recuperez materia predată în lipsa mea, plus cea aferentă celor două examene restante din iarnă. Sunt materii care nu mă interesează, necesare doar celor care vor să se facă profesori de limba română. Eu, după cum ştii, vreau să mă fac scriitor. Nu mai am de gând să pierd timpul acolo. Vreau să mi-l petrec citind şi scriind. Cât timp am fost student, am citit puţin şi n-am scris nimic. În spital am intrat în panică: „Dacă dă o boală fatală peste mine şi mă răpune înainte de-a fi scris cel puţin un roman, din cele peste zece la care m-am angajat?” m-am întrebat şi, drept urmare, m-am hotărât pe loc să renunţ la facultate. Am ajuns la concluzia că universităţile sunt, pentru studenţi, nişte abatoare în care li se omoară personalităţile. Importantă e auto-formarea, în afara lor, citind cât mai mult, continuu şi cu metodă. „Literatura se naşte din literatură!” a clamat el cu vehemenţă, citând pe cineva care spusese asta înaintea lui.
- Dar şi din viaţă, a adăugat, timid, Cornel.
- Cât mai puţin sau deloc! De bază trebuie să fie ficţiunea. Scriitorii mari inventează nu copiază. După ce am asistat la unele evenimente care s-au petrecut în preajma mea, am spus că dacă ele ar fi avut loc după un scenariu scris de mine, ar fi fost mai palpitante, mai interesante, mai pline de învăţăminte. Pur şi simplu, mă plictiseşte realitatea.
- Să revenim la universitate. De la profesori, mai ales de la cei de literatură, poţi afla judecăţi importante despre schiţe, nuvele , romane şi felul în care trebuie scrise ele.
- Lucrurile astea le pot afla şi din alte surse. Din cărţi, de exemplu, scrise de indivizi mai pricepuţi decât Vitner, un medic veterinar, care i-a luat locul lui Călinescu la catedra de literatură română sau de la alţii ca el. Ideal este să-ţi găseşti un maestru în afara universităţii, de la care să primeşti sfaturi şi să frecventezi un cenaclu sau ceva care i se poate substitui acestuia, cum ar fi o gaşcă din indivizi cu aceleaşi preocupări ca şi tine sau o cafenea literară, ca să citeşti acolo ce scrii şi să afli părerea altora.
- Tu ţi-ai găsit un maestru şi gaşca?
- Nu mi-am găsit maestrul, dar frecventez cenaclul „Tânărul Scriitor”, unde am întâlnit câţiva studenţi din anii mai mari de la Filologie, al dracului de talentaţi şi de deştepţi! Patru dintre ei, cu care sunt deja prieten, vor deveni nume mari în literatura română. Trei sunt poeţi, iar al patrulea ar putea deveni critic sau istoric literar.
- A publicat ceva vreunul dintre ei?
- Unul dintre poeţi şi-a strâns poeziile într-un volum şi încearcă să-l publice. Ceilalţi trei n-au ajuns încă la nivelul acesta, iar eu, care cu siguranţă voi însemna ceva în literatura acestei ţări, sper să termin cartea asta şi s-o public până la sfârşitul anului.
- Eroina romanului tău va fi Flavia, aşa cum ai promis?
- Bineînţeles, numai că în carte ea se va numi altfel.
- Şi o să scrii şi despre Leontin, despre Theo şi despre mine, aşa cum ne-ai ameninţat atunci când te-am cunoscut?
- Da, şi în plus o să scriu şi despre Chilman, Elena, Ioana şi Anton. Toţi veţi avea, bineînţeles, alte nume.
- Ştiai că Anton a plecat din ţară?
- Nu ştiam.
- A plecat în Polonia şi părerea mea este că nu se va mai întoarce.
- Bine a făcut, dacă măgarii de aici nu i-au dat aprobare să dea examen de admitere la Conservator. A scăpat şi de infernul acela de turnătorie, unde lucra el.
- Sunt de aceeaşi părere cu tine, dar îmi va părea însă nespus de rău dacă n-o să-l mai văd şi n-o să-l mai aud cântând. Să ne întoarcem la eroii tăi. Înseamnă că, de fapt, scrii despre lucruri văzute sau trăite de tine şi nu ficţiune, cum ai zis adineaori? O să scrii, probabil, despre ce am făcut sau facem fiecare.
- Nici vorbă! Voi sunteţi doar nişte modele, care în carte veţi face cu totul altceva.
- Dacă o să avem alte nume şi o să facem altceva, cum o să ne recunoaştem?
- După portretele fizice şi morale, după calităţi şi defecte, după ticurile comportamentale.
- Cine va fi eroul principal masculin?
- Unul inventat de mine.
- Şi crezi că-ţi va fi publicată?
- Sunt convins. Respect o reţetă cu care se merge la sigur.
- Care este aceasta?
- Romanul să aibă un erou pozitiv, să conţină pilda Uniunii Sovietice şi atacuri la adresa burgheziei.
- Mă decepţionezi! Înseamnă că scrii un fel de Mitrea Cocor.
- O să vezi că va fi cu totul altceva. Voi face nişte concesii minime, de formă. Fără ele romanul n-ar fi acceptat. Dar, după ce i-a făcut Hruşciov lui Stalin, în primăvara asta, nu va mai trebui să pup în cur pe nimeni.
- Tatăl tău este de acord cu ce faci? E de acord să te întreţină fără ca tu să aduci vreun ban în casă?
- E de acord. L-am convins că face o investiţie bună asigurându-mi casă şi masă şi lăsându-mă să scriu.
- Unde este acum el?
- La biserică. Unde altundeva ar putea fi un preot, la ora asta, într-o zi de duminică? Tot acolo sunt şi gazdele noastre.
- Când sunt toţi acasă, nu te deranjează când scrii?
- Mă deranjează al dracului de tare. Dar şi când sunt singur aici, mă deranjează muştele. Din cauza asta mă închid uneori în cameră ca să scriu şi-l oblig pe tata să stea pe afară sau mă duc la câte o bibliotecă. Am scris şi în biserică. Acolo e linişte, răcoare şi nu sunt muşte, dar aflând cei din Consiliul Parohial, mi-au interzis s-o mai fac.
Au discutat şi despre examenele din iarnă, de la Politehnică, cursuri fără frecvenţă, ale lui Cornel, despre sesiunea foarte grea care-l aşteaptă în iulie şi despre uzină, după care şi-au luat rămas bun.
- Îţi doresc spor la scris! Să nu uiţi să ne chemi la lansare! l-a atenţionat Cornel.
- N-am să uit, dacă va fi una. Succes la şcoală şi să-ţi atingi obiectivul de a intra la zi! Nu te lăsa!
- Îmi spui mereu „Nu te lăsa!”, iar tu te-ai lăsat de facultate şi, înainte de asta, de ambiţia de-a o cuceri pe Flavia.
- E adevărat, dar ele au fost obiective secundare. Nu m-am lăsat însă şi n-o să mă las de scris nici ars cu un fier înroşit în foc. Scrisul este obiectivul meu principal. Pentru asta trăiesc.
Artemiu Vanca
*Fragment din romanul „Nu te lăsa!”
3. Pentru concursul Poemul Like sunt înscrise poeme semnate de:
a. Ioan Al. Lupu: Balada bătrânului lăutar
b. Valentin Rădulescu: Lehamite
c. Elena Vizir: Mă gândesc…
d. Liviu Zanfirescu: Mereu iubind
Balada bătrânului lăutar
de Ioan Al.Lupu
N-o să credeți, dar bătrânul lăutar
avea aproape o sută de ani
N-o să credeți, dar în fața crâșmei
erau, la fel de bătrâni, patru castani…
Tinerii adunați în jur,
întorși de la serele din Toscana,
înfulecau berbecuț la proțap
și beau vinul cu cana
Unchiule, cam câți ani mai ai?
Cât timp mai e până departe?
Ei, ia, o țâră, băieți,
daꞌ eu de mult sunt gătit pentru moarte!
că azi e soare și bine, dar mâine poate e ceață
și voi, de nu sunteți mereu gata pentru drumul cel lung,
nu sunteți pregătiți pentru viață!
Au râs flăcăii, gâlgâitul vinului avea, reflexiv, o sincopă
Tata a vrut, cu tot dinadinsul, să mă fac popă
Nu cânta nimeni ca mine pe Glasul al șaptelea
Ce știți voi! Cânt psalmic! „pa vu ga di ke zo ni pa”
Alții, ca să treacă proba la părintele profesor de muzică,
au vândut caii cu tot cu șa. Aliluia!
Dar am fugit c-o măicuță de la Agapia
Avea ochii ca floarea de in. Daꞌ ce nuavea!
Mi-a făcut un raport stareța, fir-ar ea!
Bătrânul lăutar a sorbit și el un pahar
Da, și pe urmă m-au dat afară de la seminar
Și-am plecat pe toate ulițele lumii-ntortochiate
până acum când am ajuns la hotar
ce-o să iau cu mine, banii, vioara, oarece har,
nunțile, horile, cerul senin?
Nimic! N-am cum! Dar duc mereu ici, în rărunchi,
ochii ei cu petale albastre din floarea de in
O să vă zic acum un cântec sprințar!
Un flăcău lăcrima pe ascuns. Vinul se făcuse amar,
castanii își așezau pe umeri, cu mâini de zefir, florile-n salbe
Soarele, spre apus, i-a pus bătrânului
o coroană de vin rubiniu pe pletele albe…
Ioan Al. Lupu
Lehamite
de ValentinRădulescu
Mai lasă cuvântul scripturii acasă
nu mai privi nefericit înapoi
unei fântâni de apa curată îi pasă
nu de un strop uitat în noroi
Mai lasă toba agățată în cui
armata de gânduri magistrală așteaptă
altele prin bălării pleacă hai hui
ocolind din principiu linia dreaptă
Alungă minciuna care înșeală frumos
pe gesturi praful se poate așterne
ascultă de pasărea cu glasul duios
doar trilurile coerente fi-vor eterne
Mă gândesc...
de Elena Vizir
Departe-departe-departe,
închisă-n apartament,
pândește, pe internet,
mântuitorul moment
în care să fugă de moarte.
Și iată-iată-iată! –
după mai multă veghere,
se vede aproape salvată:
un zbor de repatriere
pe vreme de pandemie!
– Alo!... sunt vie, sunt vie!
O astfel de noutate
o-aștept cu bagajele toate...
așteaptă și un motan
cuminte, tandru, bălan...
– Ne pare rău... Din păcate,
kilogramele-ți sunt limitate –
e zbor de repatriere,
nu de cărat avere...
Mai lasă, mai dă ori mai vinde
din haine, încălțăminte
și pune-ți averea în plicuri...
– Dar cu motanul se poate? –
e vaccinat și cu acte...
– Nu-ți poți lua nici pisicul!
Animalele adoptate
nu sunt repatriate
până în ziua în care
se iese din izolare...
– Nu cred că-i un lucru firesc...
– Deci, zbori sau nu?
– Mă gândesc...
Mereu iubind
de Liviu Zanfirescu
Mereu iubind învăț să mai iubesc
Drumeț mă risipesc printre cuvinte
Tot încercând prin trudă să răzbesc
În labirintul sângelui fierbinte
În Universul lor mă rătăcesc
și prin Iubire-mi mai aduc aminte
Mereu iubind învăț să mai iubesc
Boem mă risipesc printre cuvinte
Încă profund simt tot ce-i omenesc
Să vină, le invoc, să mă aline
Cuvintele în mine mai zvâcnesc
Resuscitând vechile jurăminte
Mereu iubind învăț să mai iubesc
4. Comentarii:
Ioan Al. Lupu:
Dl. V. Rădulescu: Ca și în cazul Blaga, observ cu plăcere, și la tema Arghezi, o concordanță expresă sau subînțeleasă a analizelor. M-a impresionat scurta exegeză a d-lui Rădulescu precum și faptul că s-a aplecat asupra poeziei sociale, ignorată de rău-voitori sau incompetenți.
„Vis tranzitoriu” este o poezie excelentă, în stilul său inconfundabil care depășește cu mult ce citesc în literatura „oficială”.
Dl. M. Tănăsescu: „Amurg” - o poezie suavă în care tristețea amurgului este compensată, cu simțire și rațiune, de sperața împlinirii unui vis durabil. Maturitatea artistică începe să-și spună cuvântul.
Dl. Liviu Zamfirescu se prezintă cu o ingenuasă și reușită Înfloritură în tiparul unui rondel bine asamblat. Controversa dacă forma fixă mai e viabilă în poezia de azi nu e tranșată și va continua. Personal, cred că poezia de calitate se poate ușor recunoaște indiferent de prozodie, formă și alte detalii *tehnice*.
Dna. Niculina Bunceanu: Ca și în poeziile anterioare, aceeași emoție autentică izvorâtă dintr-o trăire dramatică. Ce-ar fi să încercați, pentru consolare, și abordarea altor teme – notații de existență cotidiană, meditații, natură etc. Ar fi o mângâiere terapeutică.
Dl. A. Vanca – Mă onorează apropierea umilei mele poezii de lirica lui Arghezi.
Cât despre punctuația „când și când”, ce-ați zice de o „deviație” deliberată? (Unii poeți nici nu mai folosesc punctuația. Tot deliberat!). La viitoarele întruniri, dar cele față-n față, putem discuta.
Despre romanul „Nu te lăsa” nu-mi permit comentarii pe baza unui scurt fragment. Am totuși o nedumerire: Înțeleg că este un roman de ficțiune. Atunci pasajele ample despre Mărțișor, Arghezi, Paraschiva, Vianu, Călinescu, Vitner, Hrușciov, Stalin etc. sunt paranteze de memorialistică, reportaje de politică și cultură sau ce? Nu cunosc romane cu astfel de inserții despre scriitori, compozitori, politicieni etc decât în studii, eseuri sau în așa-zisele biografii romanțate (Vezi Cezar Petrescu – Luceafărul sau Romanul lui Eminescu, un eșec, estetic și documentar). Dar și despre asta putem discuta.
Artemiu Vanca. Comentarii
IOAN AL. LUPU: Despre Tudor Arhezi. În comentariile dumnealui despre Tudor Arghezi, mă leg de afirmaţia: „Poezia lui Arghezi nu este spontană, facilă, are o structură complexă și elaborată, chiar dacă poate duce în eroare prin simplitatea aparentă.” Pe mine chiar m-a dus în eroare. Avem impresia că versifică cum respiră. Mărturia poetului, pe care o citează, de asemeni, dl. Lupu, m-a contrariat, cu atât mai mult, cu cât în una dintre poeziile lui poetul spune spune: ”Că din scrisele prea drese/Nici lucru prea bun nu iese”. Ori „scrisele” lui mi se par, cu mici excepţii, chiar „prea bune”.
Primăvara m-a chemat e o poezie frumoasă, în stil arghezian, dar spre deosebire de marele poet, care folosea cu mare grijă punctuaţia, domnul I.A. Lupu o foloseşte când şi când.
Balada bătrânului lăutar e o poezie inegală atât ca melodicitate cât şi ca formă. Mi-a plăcut povestea în sine.
LIVIU ZANFIRESCU: Înfloritură. Poezia are şi avers şi revers. Dintre multiplele semnificaţii ale cuvântului „înfloritură”, o aleg pentru poezia domnului Zanfirescu pe cea de „broderie”. Apropo de „sinapse”: dacă fac tevatură înseamnă că sunt multe, iar unde sunt sinapse multe, sunt şi neuroni mulţi, ceea ce denotă tinereţe. Felicitări domnule Zanfirescu, pentru poezie şi pentru tinereţe!
Mereu iubind. Frumos! Să nu încetăm niciodată să iubim! Sunt atâtea fiinţe şi lucruri pe lumea aceasta care merită iubite. Asta am înţeles eu din această poezie.
VALENTIN RĂDULESCU: Despre Tudor Arghezi. Domnul Rădulescu spune, în rezumat, lucruri corecte despre Arghezi, cu o singură excepţie: „Sigur, după el, nu se mai poate scrie poezie leneșă, ca înainte.” Istoria literaturii române ne-a demonstrat că se poate.
Vis tranzitoriu. „Se duce ziua asta spre mirare” este laitmotivul cu care încep aproape toate strofele poeziei. Pentru domnul Rădulescu ziua a fost tristă, cu viziuni de coşmar şi speră că în rai, la porţile căruia a ajuns, va fi mai vesel. Îi doresc să fie aşa, dar îl sfătuiesc să nu se grăbească să intre acolo. Mai avem nevoie de el.
Lehamite. Toată poezia e un îndemn. Ne îndeamnă să lăsăm la o parte trecutul şi în mersul nostru să privim doar înainte şi să urmăm, dacă se poate, linia dreaptă, să nu ne aplecăm urechea la minciuni şi să ascultăm doar trilurile duioase şi coerente ale păsărilor. El însuşi ar trebui să încerce să-şi facă versurile mai duioase. De coerenţă nu mai vorbesc, pentru că ea nu este un atribut al poeziei moderne.
MIRCEA GABRIEL TĂNĂSESCU: Amurg. Poezia mă surprinde în cel mai plăcut mod! Nu eram obişnuit să citesc astfel de poezii al căror autor să fie domnul Tănăsescu. Am găsit în ea filozofie şi metafore măiestrit alcătuite. Mi-a plăcut, îndeosebi: „Și în clepsidra vieții curg /Cu lumea-n care-sunt grăunte.”
ELENA VIZIR: Mă gândesc... O poezie pe o temă cât se poate de actuală: pandemia. Poezia curge bine, ne spune o poveste şi ne lasă cu un mare semn de întrebare: Ce s-o fi întâmplat cu pisoiul?
NICULINA BUNCEANU: Norocule. Înduioşătoare poezie! Dacă norocul s-ar ivi în calea mea, ceea ce nu mi se prea întâmplă, l-aş îndruma spre acel fiu căruia i s-a pierdut urma.
Camelia Obreja. Comentarii
De multe ori, la propunerile privind punctul 1. pe ordinea de zi a ședințelor AntiM, alegem o lucrare anume sau doar un fragment dintr-o lucrare a unui autor. E destul de dificil de spus dacă reușim să facem „cea mai bună alegere”. Cum, de altfel, este dificil să răspunzi la întrebarea „De ce X și nu Y, sau Z, sau…?” Se prea poate ca, din paleta foarte largă pe care o avem la îndemână, să ne oprim la autori „foarte cunoscuți”. Să luăm acest fapt ca pe o invitație la re-întoarcere la lectură, acea necesară revenire despre care știm cu toții că ne oferă alte perspective asupra unui autor sau a uneia sau alteia din creațiile sale. Pe de altă parte, discuțiile sunt bine-venite: punctul de vedere al altui cititor poate oferi noi chei pentru descifrarea mesajelor autorilor. Și, să nu uităm de datoria de a ne cunoaște valorile.
Ca de obicei, pentru păreri avizate ne bazăm pe cei cu studii în domeniul filologiei. Pentru opinii de lectură ascultăm părerile cititorilor împătimiți, care vor veni cu „doza de subiectivism”.
Despre „creațiile proprii”:
„Oare nu ai uitat cumva de mine?” par a spune (vieții cu prea plinul ei) toate poeziile propuse spre lectură.
Pornind sprințar, precum primăvara, poezia lui Ioan Al. Lupu se-ntoarce, ca un zbor de pasăre ce nu îndrăznește să se apropie prea mult de soare, spre lumeasca teamă a celui care a trăit să vadă de multe ori reluându-se anotimpuri. Dar acesta e rostul poetului, spune autorul, să răspundă prezent chemării primăverii și, lucrând „în devălmășie” cu alți poeți, „ Să scrijelesc cu degete zdrelite/ zgura din lava iubirilor/ uitate și-mpietrite…”
În același ton, amurgul este văzut de Mircea Gabriel Tănăsescu ca un moment de bilanț la finalul unei activități care se vrea a lăsa mărturii palpapile, durabile și valoroase: „(...) dacă-n lume-aș fi adus/ Lumina unui vis durabil/ Aș ignora acest apus/ Și invelișu-mi perisabil.”
Tot despre curgerea inefabilă a timpului scrie și Valentin Rădulescu (cam supărat) în Vis tranzitoriu. Și repetă, spre buna înțelegere a mesajului, că „Se duce ziua asta spre mirare”. Finalul, „aştept o viață care/ ca asta să nu fie atât de tristă”, este o declarație de nemulțumire. Și revenim astfel la „Oare nu ai uitat cumva de mine?” adresat Marelui Mânuitor al Destinelor.
Norocul este „divinitatea” căreia se roagă azi Niculina Bunceanu. Se pare că tot „Oare nu ai uitat cumva de mine?” e întrebarea din spatele rugăminții „Spune-mi”. Un bocet împletit cu ruga de a dezvălui care e greșeala ce a fost săvârșită, cum poate fi ea reparată sau răscumpărată. De nu ar fi fost lămurirea din final, în care se vădește că o mamă așteaptă întoarcerea copilului…
Infloriturile sunt menite să înfrumusețeze obiectele de folosință uzuală, sau pe cele de la „zile mari”. Presupun trudă migăloasă. Pot cuprinde un întreg univers: de la plante, animale, râuri la stele, Soare și Lună. Și fiecare dintre ele are o semnificație aparte în tezaurul unui neam. Chiar dacă noi, cei de azi, nu mai știm a „citi” asemenea „inscripții”, sigur e că le apreciem frumusețea, poate și valoarea. Liviu Zanfirescu declară în Înfloritură ceea ce constatasem în poeziile sale: lucrează versul pentru a obține acea frumusețe armonioasă pe care și-o dorește pentru a-și împlini nevoia de a se „înconjura” de „lucruri” care să fie demne de iubirea sa. Un pic prea „selectiv” aș zice. Cum stăm cu „egalitatea de șanse”?
În maniera cu care ne-a obișnuit , Artemiu Vanca strecoară, nu foarte subtil, o sumă de informații foarte bine documentate, în scopul de a dezvălui cititorului un anumit perimetru bucureștean și o atmosferă specifică unei epoci. Nu neg utilitatea acestor „borne” pentru, să zicem, un cititor tânăr care nu are același bagaj de cunoștințe precum „catanele vechi”, alea școlite „pe vremea comuniștilor”, deși, presupunând că ar citi „de bună voie și nesilit de nimeni” o lucrare a cărei acțiune se petrece „pe vremuri”, dar este scrisă acum (în era nostră, ar zice unii), ar fi mult mai interesat de acțiune, care e musai să nu treneze și de dialoguri, care trebuie să fie vii, alerte și, mai ales, „colorate”. Ca să nu mai zicem că asemenea „detalii” sunt acum la o aruncătură de …clic. Elemente care să dea credibilitate faptelor, precum drumul străbătut între două puncte ale capitalei, detaliile despre mahalaua Mărțișor și despre cel mai celebru om din cartier, despre un spital renumit și despre forfota străzii în zi de sărbătoare - toate acestea se doresc a creiona un anume „decor”. Un alt punct de vedere ar fi că l-ar putea interesa pe cititor părerea autorului (la acest moment, după „prescrierea faptelor”), a celui care „spune povestea”, despre una, despre alta. Aflăm, de pildă, că unii au renunțat la cursuri când „un medic veterinar, (…) i-a luat locul lui Călinescu la catedra de literatură română”, că Mitrea Cocor „respectă o reţetă cu care se merge la sigur” la vremea în care se desfășoară acțiunea fragmentului prezentat: „romanul să aibă un erou pozitiv, să conţină pilda Uniunii Sovietice şi atacuri la adresa burgheziei (…) nişte concesii minime, de formă. Fără ele romanul n-ar fi acceptat”, precum și alte opinii privind scriitori din epocă.
În concluzie, un tânăr infatuat, viitor scriitor auto-didact ce consideră că „universităţile sunt, pentru studenţi, nişte abatoare în care li se omoară personalităţile” a găsit cheia succesului ca romancier: „Scriitorii mari inventează nu copiază. După ce am asistat la unele evenimente care s-au petrecut în preajma mea, am spus că dacă ele ar fi avut loc după un scenariu scris de mine, ar fi fost mai palpitante, mai interesante, mai pline de învăţăminte. Pur şi simplu, mă plictiseşte realitatea.” Ar fi interesant dacă acesta este și punctul de vedere al lui A.V.
De remarcat alegerea fragmentului/ capitolului propus pentru această ședință de cenaclu: nu numai că „împușcă doi iepuri deodată”, așa cum ne-a „amenințat” autorul, dar prezintă un punct de vedere asupra scriiturii și, în plus, „justifică” titlul volumului din care face parte.
Despre Poemul Like:
Ioan Al. Lupune încântă cu Balada bătrânului lăutar, o poveste spusă pe jumătate, așa cum stă bine unui „povestitor” ce știe să își țină în mână auditoriul, punând între cuvinte mai multe înțelesuri decât au cuvintele însele. „Cât timp mai e până departe” „pe toate ulițele lumii-ntortochiate/ până acum când am ajuns la hotar” și „voi, de nu sunteți mereu gata pentru drumul cel lung,/ nu sunteți pregătiți pentru viață” sunt doar câteva exemple de „panseuri” ce doresc să descifreze „la un pahar de vin” din sensurile vieții: „azi e soare și bine, dar mâine poate e ceață”. Ca o concluzie, povestea e una repetabilă, cu „duc mereu ici, în rărunchi,/ ochii ei cu petale albastre din floarea de in”.
Liviu Zanfirescu se declară a fi un creator ce își trage seva din iubire. Nu îl putem contrazice. Mai ales că „boem mă risipesc printre cuvinte” și „mereu iubind învăț să mai iubesc” sunt declarații demne de luat în seamă.
„Deci, zbori sau nu?”, grea întrebare. De aceea și Elena Vizir se mai gândește… O întâmplare, câteva versuri vioaie, ca un cântecel pentru copii – e și cu un motănel! – ne readuce în actualitate. Averea? În plic, să scapi de kilograme. Pisicul, adoptat, „vaccinat și cu acte”? Nu poate fi „repatriat”, deși „nu-i lucru firesc”. Ne-a fost dor de umorul delicat al E.V.
Câteva sfaturi contradictorii, printre care „nu mai privi nefericit înapoi” și „alungă minciuna care înșeală frumos” creează o stare de ambiguitate – ce a fost bine, ce e greșit?-, dar și de zădărnicie a oricărui gest peste care oricum „se așterne praful”. Lehamite se numește poemul. Și totuși se pare că are drept scop împărtășirea convingerii că doar poezia/ creația este singura acțiune valabilă: „ascultă de pasărea cu glasul duios/ doar trilurile coerente fi-vor eterne”.
Câștigător al concursului Poemul Like la ședința nu numărul 155 a fost votat poemul Lehamite, de Valentin Rădulescu.
Îi felicit pe participanții la această întâlnire pentru lucrările prezentate, pentru faptul că reușesc, ca de fiecare dată, prin ceea ce ne împărtășesc, să aducă un strop de culoare în viețile celorlalți.
Încă o ședință reușită!