The article previously processed by Ayord: Pildă / Parábola.

1. Paginile mele web / Mis paginas web

2. Contribuții Ayord la Wikipedia / Contribuciones Ayord en Wikipedia.

3. Videotutorialele mele in YouTube / Mis videotutoriales en YouTube.

The following article processed by Ayord: Instituțional vs. non-instituțional / Institucional vs. no institucional.

Column A.

Original text.

Soviet democracy, also called council democracy, is a type of democracy in Marxism, in which the rule of a population is exercised by directly elected soviets (workers' councils). Soviets are directly responsible to their electors and bound by their instructions using a delegate model of representation. Such an imperative mandate is in contrast to a trustee model, in which elected delegates are exclusively responsible to their conscience. Delegates may accordingly be dismissed from their post at any time through recall elections. Soviet democracy forms the basis for the soviet republic system of government. This model has influenced anarchist-communist theorists, who have adopted federalist council democracy for its focus on bottom up self-administration.[1]

In a soviet democracy, people are organized in basic units; for example, the workers of a company, the inhabitants of a district, or the soldiers of a barracks. They directly elect delegates as public functionaries, which act as legislators, government, and courts in one. Soviets are elected on several levels; at the residential and business level, delegates are sent through plenary assemblies to a local council which, in turn, delegates members to the next level. This system of delegation (indirect election) continues to a body such as the Congress of Soviets or the Supreme Soviet at the state level.[2] The electoral processes thus take place from the bottom upward. The levels are usually tied to administrative levels.[3] In contrast to earlier democratic models à la John Locke and Montesquieu, no separation of powers exists in soviet democracy.

Definition

Kazuko Kawamoto writes that soviet democracy "may sound odd to many, especially in the younger generation, while to others in the older generation they may bring back memories of the 'good old' Cold War years, when they supported liberal democracy against Soviet socialist democracy, or vice versa. Many Cold War contemporaries thought that there was such a thing as soviet democratic theory, despite not believing the Soviet government's claim of the superiority of soviet democracy over liberal democracy."[4]

The "totalitarian model" of Soviet and communist studies historiography, which was dominant during the Cold War,[5] follows the view that soviet democracy was a farce and that "the Soviet regime was simply oppressive and totalitarian, and not democratic at all."[4] Critics such as Zbigniew Brzezinski and Carl Joachim Friedrich[6] often blamed the Soviet regime for "lacking liberty, which undermined the meaning of political participation."[4] Nonetheless, "revisionist school" historians focused on the relatively autonomous institutions which might influence policy at the higher level,[7] representing those who "insisted that the old image of the Soviet Union as a totalitarian state bent on world domination was oversimplified or just plain wrong. They tended to be interested in social history and to argue that the Communist Party leadership had to adjust to social forces."[8]

Some scholars have had a differing view and attributed the establishment of the one-party system in the Soviet Union to the wartime conditions imposed on the Bolshevik government[9] and others have highlighted the initial attempts to form a coalition government with the Left Socialist Revolutionaries.[10] Specifically, Russian historian Vadim Rogovin wrote that the Bolsheviks made strenuous efforts to preserve the Soviet parties such as the Socialist-Revolutionaries, Mensheviks, and other left parties within the bounds of Soviet legality and their participation in the soviets on the condition of abandoning armed struggle against the Bolsheviks.[11]

Kazuko writes that "the Soviet government did encourage the working people to speak out. As numerous studies have shown, Soviet citizens responded by writing letters and visiting government offices to address the authorities, even if there were limits to the realization of their demands and the effectiveness of their entreaties."[4] According to Kazuko, these studies showed that "people demanded to be heard and the authorities responded, however insufficiently, because the ideas of democracy obligated them to do so."[4] The reason why the process leading to the Soviet Constitution of 1936 took so long, about twenty years according to Kazuko, was "deeply rooted in the ideas of Soviet democracy. The Soviet regime was democratic in its own sense of the word and this article gives it a more democratic face than what is usually imagined, especially among Western people. However, the regime's unique democratic character seemed to make it rather difficult to function adequately."[4]

History

Column B.

100% Machine translation (EN>ES).

La democracia soviética, también llamada democracia de consejos, es un tipo de democracia en el marxismo, en la que el gobierno de una población se ejerce mediante soviets (consejos obreros) elegidos directamente. Los soviets son directamente responsables ante sus electores y están sujetos a sus instrucciones mediante un modelo de representación delegada. Este mandato imperativo contrasta con el modelo fiduciario, en el que los delegados electos son exclusivamente responsables ante su conciencia. En consecuencia, los delegados pueden ser destituidos de su cargo en cualquier momento mediante elecciones revocatorias. La democracia soviética constituye la base del sistema de gobierno de la república soviética. Este modelo ha influido en los teóricos anarcocomunistas, quienes han adoptado la democracia de consejos federalista por su enfoque en la autogestión desde la base.[1]

En una democracia soviética, las personas se organizan en unidades básicas; por ejemplo, los trabajadores de una empresa, los habitantes de un distrito o los soldados de un cuartel. Eligen directamente a los delegados como funcionarios públicos, que actúan como legisladores, gobierno y tribunales, todo en uno. Los soviets se eligen en varios niveles; A nivel residencial y empresarial, los delegados son enviados mediante asambleas plenarias a un consejo local, que, a su vez, delega a los miembros al nivel siguiente. Este sistema de delegación (elección indirecta) se extiende a un órgano como el Congreso de los Soviets o el Soviet Supremo a nivel estatal.[2] Por lo tanto, los procesos electorales se desarrollan de abajo a arriba. Los niveles suelen estar vinculados a los niveles administrativos.[3] A diferencia de los modelos democráticos anteriores, como los de John Locke y Montesquieu, en la democracia soviética no existe separación de poderes. Definición

Kazuko Kawamoto escribe que la democracia soviética «puede sonar extraña para muchos, especialmente en la generación más joven, mientras que para otros, en la generación mayor, puede evocar recuerdos de los buenos años de la Guerra Fría, cuando apoyaban la democracia liberal contra la democracia socialista soviética, o viceversa. Muchos contemporáneos de la Guerra Fría creían que existía la teoría democrática soviética, a pesar de no creer la afirmación del gobierno soviético sobre la superioridad de la democracia soviética sobre la democracia liberal».[4]

El «modelo totalitario» de la historiografía de los estudios soviéticos y comunistas, dominante durante la Guerra Fría,[5] sigue la visión de que la democracia soviética era una farsa y que «el régimen soviético era simplemente opresivo y totalitario, y nada democrático».[4] Críticos como Zbigniew Brzezinski y Carl Joachim Friedrich[6] a menudo culpaban al régimen soviético de «falta de libertad, lo que socavaba el significado de la participación política».[4] No obstante, los historiadores de la «escuela revisionista» se centraron en las instituciones relativamente autónomas que podrían Influir en la política al más alto nivel,[7] representando a quienes "insistieron en que la antigua imagen de la Unión Soviética como un estado totalitario empeñado en la dominación mundial era simplista o simplemente errónea. Solían interesarse por la historia social y argumentar que la dirección del Partido Comunista debía adaptarse a las fuerzas sociales".[8]

Algunos académicos han tenido una opinión diferente y han atribuido el establecimiento del sistema de partido único en la Unión Soviética a las condiciones de guerra impuestas al gobierno bolchevique[9], mientras que otros han destacado los intentos iniciales de formar un gobierno de coalición con los socialrevolucionarios de izquierda.[10] En concreto, el historiador ruso Vadim Rogovin escribió que los bolcheviques realizaron denodados esfuerzos para preservar a los partidos soviéticos, como los socialrevolucionarios, los mencheviques y otros partidos de izquierda, dentro de los límites de la legalidad soviética y su participación en los sóviets con la condición de abandonar la lucha armada contra los bolcheviques.[11]

Kazuko escribe que «el gobierno soviético animó a los trabajadores a alzar la voz. Como han demostrado numerosos estudios, los ciudadanos soviéticos respondieron escribiendo cartas y visitando oficinas gubernamentales para dirigirse a las autoridades, incluso si la satisfacción de sus demandas y la eficacia de sus súplicas eran limitadas».[4] Según Kazuko, estos estudios demostraron que «la gente exigía ser escuchada y las autoridades respondieron, aunque de forma insuficiente, porque las ideas de la democracia las obligaban a hacerlo».[4] La razón por la que el proceso que condujo a la Constitución Soviética de 1936 tardó tanto, unos veinte años según Kazuko, estaba «profundamente arraigada en las ideas de la democracia soviética. El régimen soviético era democrático en su propio sentido de la palabra y este artículo le da una imagen más democrática de la que se suele imaginar, especialmente entre los occidentales. Sin embargo, el carácter democrático único del régimen parecía dificultar su correcto funcionamiento».[4]

Column B.

100% Machine translation (EN>RO).

Democrația sovietică, numită și democrație a consiliilor, este un tip de democrație în marxism, în care conducerea unei populații este exercitată de soviete (consilii muncitorești) alese direct. Sovietele sunt direct responsabile față de electorii lor și sunt obligate să respecte instrucțiunile acestora, utilizând un model de reprezentare delegat. Un astfel de mandat imperativ este în contrast cu un model de administrație, în care delegații aleși sunt exclusiv responsabili față de conștiința lor. Delegații pot fi, prin urmare, demiși din funcție în orice moment prin alegeri de rechemare. Democrația sovietică formează baza sistemului de guvernare al republicii sovietice. Acest model i-a influențat pe teoreticienii anarhist-comuniști, care au adoptat democrația federalistă a consiliilor pentru concentrarea sa pe autoadministrarea de jos în sus.[1]

Într-o democrație sovietică, oamenii sunt organizați în unități de bază; de exemplu, muncitorii unei companii, locuitorii unui district sau soldații unei cazărmi. Aceștia aleg direct delegați ca funcționari publici, care acționează ca legislatori, guvern și instanțe într-unul singur. Sovietele sunt alese pe mai multe niveluri; la nivel rezidențial și de afaceri, delegații sunt trimiși prin adunări plenare la un consiliu local care, la rândul său, deleagă membrii la nivelul următor. Acest sistem de delegare (alegere indirectă) se continuă la nivel de stat, la nivelul unui organism precum Congresul Sovietelor sau Sovietul Suprem.[2] Prin urmare, procesele electorale au loc de jos în sus. Nivelurile sunt de obicei legate de nivelurile administrative.[3] Spre deosebire de modelele democratice anterioare, à la John Locke și Montesquieu, în democrația sovietică nu există o separare a puterilor.

Definiție

Kazuko Kawamoto scrie că democrația sovietică „poate suna ciudat pentru mulți, în special în generația tânără, în timp ce pentru alții din generația mai în vârstă, aceasta poate aduce aminte de anii «buni» ai Războiului Rece, când susțineau democrația liberală împotriva democrației socialiste sovietice sau invers. Mulți contemporani ai Războiului Rece credeau că există așa ceva precum teoria democratică sovietică, în ciuda faptului că nu credeau în afirmația guvernului sovietic privind superioritatea democrației sovietice asupra democrației liberale.”[4]

„Modelul totalitar” al istoriografiei studiilor sovietice și comuniste, care a fost dominant în timpul Războiului Rece,[5] urmează opinia că democrația sovietică era o farsă și că „regimul sovietic era pur și simplu opresiv și totalitar și deloc democratic.”[4] Critici precum Zbigniew Brzezinski și Carl Joachim Friedrich[6] au dat adesea vina pe regimul sovietic pentru „lipsa de libertate, ceea ce submina sensul participării politice.”[4] Cu toate acestea, istoricii „școlii revizioniste” s-au concentrat pe instituțiile relativ autonome care ar putea influența politica la nivel superior,[7] reprezentându-i pe cei care „au insistat „că vechea imagine a Uniunii Sovietice ca stat totalitar hotărât să domine lumea era simplificată excesiv sau pur și simplu greșită. Aceștia tindeau să fie interesați de istoria socială și să susțină că conducerea Partidului Comunist a trebuit să se adapteze forțelor sociale.”[8]

Unii cercetători au avut o opinie diferită și au atribuit instaurarea sistemului cu un singur partid în Uniunea Sovietică condițiilor de război impuse guvernului bolșevic[9], iar alții au evidențiat încercările inițiale de a forma un guvern de coaliție cu socialiștii-revoluționari de stânga.[10] Mai exact, istoricul rus Vadim Rogovin a scris că bolșevicii au depus eforturi susținute pentru a păstra partidele sovietice, cum ar fi socialiștii-revoluționari, menșevicii și alte partide de stânga, în limitele legalității sovietice și participarea lor la soviete cu condiția abandonării luptei armate împotriva bolșevicilor.[11]

Kazuko scrie că „guvernul sovietic a încurajat oamenii muncii să se exprime. După cum au arătat numeroase studii, cetățenii sovietici au răspuns scriind scrisori și vizitând birourile guvernamentale pentru a se adresa autorităților, chiar dacă existau limite în ceea ce privește realizarea cererilor lor și eficacitatea rugăminților lor”.[4] Potrivit lui Kazuko, aceste studii au arătat că „oamenii au cerut să fie auziți, iar autoritățile au răspuns, deși insuficient, deoarece ideile democrației i-au obligat să facă acest lucru”.[4] Motivul pentru care procesul care a dus la Constituția sovietică din 1936 a durat atât de mult, aproximativ douăzeci de ani, potrivit lui Kazuko, a fost „profund înrădăcinat în ideile democrației sovietice. Regimul sovietic era democratic în sensul său propriu al cuvântului, iar acest articol îi conferă o față mai democratică decât se imaginează de obicei, în special în rândul occidentalilor. Cu toate acestea, caracterul democratic unic al regimului părea să facă destul de dificilă funcționarea adecvată a acestuia”.[4]

Pentru postare vezi aici.

Comentarii:

Vxxxi Nxxxxxu says: Eu cred că te-ai teleporta și TU odată cu ei! Ce vrei să spui că nu lai omagiat la, (serbarie)când erai la școală de vârsta (copiilor) ăștea pe tov-șul?? Nu te cred! EU te știu ca erai un pionier înflăcărat când recital poiezi patriotice! > 6 h

Adrian Iordache says: De recitat nu recitam ca n-aveam voce (nu mă auzeau nici cei de la 5 metri de mine  In clasa 1, o serbare am facut-o in sala de clasă (la Curmatura). Aveam de spus o poezie de o strofă, intitulată "Partidul" (sau "Partidului", nu mai stiu). Vocea imi era asa pierdută ca toată lumea zicea: "Mai tare. Zi mai tare", iar mie mai rau mi se inmuia vocea. Apoi, prin clasa a 2-a am jucat intr-o piesă (ca de teatru) pentru copii, pe scena caminului cultural. Eu aveam rol de "pepene". Toti eram îmbrăcați in "costume" de "hârtie creponată". Cand imi venea randul sa zic si eu vreo replică, nu se auzea decat sala, care striga... "Mai tare, zi mai tare"... si ma acoperea cu totul  Dar... in afară de asta, când te naști in captivitate, nu înseamnă că iti dai seama de la început ca ești în captivitate. Nici nu sti cat de largă e lumea, nici nu știi că, sau dacă, sunt si altfel de lumi. Procesul de trezire, dacă ajunge sa se producă, e lung... si greu. Eu aveam vreo 26 de ani (prin 1986) când m-am certat (la modul institutional, si nu pe la colturi) cu pcr-ul, si de atunci (mai ales de atunci) a devenit, ca atunci când la calea ferată apare un macaz, si dintr-un drum, se formează două. A fost un punct de la care eu am apucat alt drum. Poveste lungă. E greu de evadat de sub orice fel de indoctrinare (religioasă, politică, sau de orice alt fel). E greu de ajuns la imparțialitate, la neutralitate, la un echilibru (la un mers... ca pe sârmă)) printre orice fel de indoctrinare. Pentru că povestea e prea lungă, mi-ai dat o idee Vali, pe care o sa o dezvolt intr-un articol de-al meu (in care să mă pot folosi si de linkuri spre anumite subiecte). Salve! > 1 h

(1989 bytes)

Para ver la publicación, haz clic aquí.

Comentarios:

Vxxxi Nxxxxxu dice: ¡Creo que te teletransportarías con ellos! ¿Cómo que no les rindiste homenaje en la celebración cuando estabas en la escuela, a la edad de este camarada? ¡No te creo! ¡Sé que eras un pionero apasionado al recitar poemas patrióticos! > 6 h

Adrian Iordache dice: No recité porque no tenía voz (ni siquiera los que estaban a 5 metros de distancia me oían). En primer grado, tuve una fiesta en el aula (en Curmatura). Tuve que recitar un poema de una sola estrofa, titulado "Partidul" (o "Partidului", no lo recuerdo). Mi voz estaba tan apagada que todos decían: "¡Más fuerte! ¡Día más fuerte!", y mi voz empeoraba. Luego, en segundo grado, actué en una obra de teatro para niños, en el escenario del centro cultural. Yo hacía el papel de "melón". Todos íbamos vestidos con "disfraces" hechos de "papel crepé". Cuando me tocaba decir una línea, solo oía el grito de la clase: "¡Más fuerte, más fuerte!", y me tapaba por completo. Pero... además, nacer en cautiverio no significa que te des cuenta desde el principio de que estás en cautiverio. Ni siquiera sabes lo grande que es el mundo, ni sabes si existen otros mundos. El proceso de despertar, si ocurre, es largo... y difícil. Tenía unos 26 años (alrededor de 1986) cuando discutí (institucionalmente, no en las esquinas) con el PCR, y desde entonces (sobre todo desde entonces) se convirtió en algo así como cuando aparece un cambio de vía en el ferrocarril, y de un camino se forman dos. Fue el punto desde el que tomé un camino diferente. Larga historia. Es difícil escapar de cualquier tipo de adoctrinamiento (religioso, político o de cualquier otro tipo). Es difícil alcanzar la imparcialidad, la neutralidad, un equilibrio (como si caminara sobre un alambre) en cualquier tipo de adoctrinamiento. Como la historia es demasiado larga, me diste una idea, Vali, que desarrollaré en un artículo propio (en el que también puedo usar enlaces a ciertos temas). ¡Salve! > 1 h

Pentru postare vezi aici.

>>>>

Comentarii:

Adrian Iordache says: Trei dintre președinții democraticamente aleși. Pe mine regii (si reginele) nu ma interesează decât la șah. > 11 h

Mxxxxxa Txxxr says: Adrian Iordache PENIBIL comentariu !!!! Atât poți …. Atât oferi … > 32 min

Axxxxa Fxxxxs says: Adrian Iordache Democraticamente cum a fost ales si mucea > 1 h

Adrian Iordache says: Axxxxa Fxxxxs Câtă vreme nu sunt invalidate juridic, e ca la fotbal, doamnă, unde multe meciuri se pierd (sau se câștigă) si pe greșeli de arbitraj. Dar nu înseamnă că... campionatul se oprește, ca regulamentul se modifică, sau că lumea nu mai "compite" (nu mai concurează). In primul rând, ca să poată face cineva o corectă distincție între "alegerile ne-democratice" si "alegerile democratice", trebuie să cunoască foarte multe lucruri despre ambele, ca să poată compara. In direcția asta eu am creat aproape 5200 de articole, care ar putea ajuta si altcuiva (in afară de mine) la o corectă comparare si înțelegere. Dar, 5200 e puțin, din câte lipsesc. Chiar aseară (azi-noapte), am mai lansat unul (un articol de-al meu) la apă. Încă nu am apucat sa-i pun decât titlul, data, si locul... nașterii lui, pentru că nu mai vedeam de somn. Acest ultim creat articol al meu, este (am verificat acum) al 5184-lea. Aceste 5184 creații ale mele nu garantează nimănui... vindecarea (de diverse indoctrinare la care ne supune lumea în mijlocul căreia trăim) dar pot fi un început, un ajutor. Acest al 5184 articol l-am intitulat "Limba română încă nu este compatibilă cu democratia" (iar "meritul" acesta este în principal al Academiei Române), si se găsește în lista asta:  > 6 min