Page start up on 28.06.2025_19:16 (UTC+2 / Lipănești, Prahova, România). 28ºC, Humedad 41%, Viento 8 km/h > 45°03'31.2"N 26°00'56.1"E
Column A.
Original text.
Ayord says:
Bătrânul şi marea, de Ernest Hemingway
Proces de hipertextualizare inițiat de Ayord (Adi Iordache) la 29.06.2025_19.16 UTC+2.
După 22 de ani de autoexilare, petrecuți în Spania, m-am văzut nevoit să mă întorc acasă. Acasă la mine, de unde am și plecat.
Nu mai știu cum s-ar mai fi întâmplat lucrurile dacă reușeam în viață, dar... m-am întors cam ca un învins, și... când nu ai de ales, alegi... singura cale care îți mai rămâne.
Nu că nu mi-aș fi dorit să nu mă întorc mai demult, adevărul este că nu eu mi-am dorit să mă autoexilez, tot așa cum în mod sigur nu își dorește... niciun pasager de vreo corabie, să fie aruncat peste bord, în apele oceanului, de alți oameni de pe respectiva corabie.
Acum... îmi fac de lucru pe lângă casă, nădăjduind să găsesc până la urmă, soluția reîntregirii familiei mele, de pe unde mi-a purtat-o valurile.
Azi e duminică, și după ce m-am oprit din trebăluit prin curte, și mi-am pus sculele la locul lor, am urcat la mansardă să-mi iau laptopul, și să cobor cu el în sufragerie, ca să continui lucrul la un articol început azi-noapte, și care se numește... "Wikipedia:Verificabilitate".
Dar, când să-mi iau laptopul (și încărcătorul, și maus-ul, și o veioză, și alte cele, cu firul încărcătorului am atins una din cărțile ce-mi stăteau alături, și a căzut... din poziția verticală pe care o avea, pe masă, cu coperta în sus.
Am citit pe ea: "Ernest Hemingway. El viejo y el mar".
Și uitasem de ea.
Nici nu știu dacă m-am retras acum, în 2025, cu ea, din Spania, sau dacă oi fi adus-o la alte sporadice reveniri anterioare.
Filmul "Bătrânul și marea", l-am văzut la televizor, acum vreo 50-55 de ani, în vremuri comuniste.
Filmul m-a impactat atunci (în mod sigur nu doar pe mine), în vremuri în care nu știai când, sau dacă, ai să-l mai revezi vreodată, așa că am stat mereu atent să cumpăr cartea.
Așa din memorie, zic... de la masa de scris, că nici nu-mi aduc aminte cu claritate, dacă o am sau nu, în rafturile micii mele biblioteci... "casere" (vorba spaniolului), dar iată că o am în limba spaniolă.
N-am apucat să răsfoiesc prea mult prin ea, pentru că mi-a venit ideea să o răsfoiesc în același timp în care i-aș aplica și o "procesare de date", cărei procesări eu îi zic... hipertextualizare.
Voi înregistra video, de la un moment încolo, acest proces, deși spațiul de depozitare al datelor, pe care îl dețin, nu are o mărime infinită, ci o mărime finită, și pot păți oricând să fiu ca un scriitor căruia, după ce începe să scrie la o carte, să i se termine cerneala, foile de hârtie... sau ambele.
Dar... hai să pornesc camera de înregistrare video... a ceea ce fac pe ecran (după ce mai întâi am să fac cât mai multe din cele ce aparțin... infrastructurii).
Primul lucru pe care am să-l fac, în cadrul videoînregistrării, este dictarea prin citire de pe carte (carte în limba spaniolă), pe care am să i-o dau traducătorului Google, spre a obține astfel, și text digitalizat, în limba spaniolă, iar prin automatica traducere, și text digitalizat în limba română. Hai să vedem:
Column B.
100% Machine translation.
Ayord says:
El viejo y el mar, de Ernest Hemingway
Proceso de hipertextualización iniciado por Ayord (Adi Iordache) el 29/06/2025 a las 19:16 UTC+2.
Tras 22 años de autoexilio en España, me vi obligado a volver a casa. A mi hogar, al lugar de donde partí.
No sé cómo habrían sido las cosas si hubiera tenido éxito en la vida, pero... volví un poco como un perdedor, y... cuando no tienes elección, eliges... el único camino que te queda.
No es que no deseara no haber regresado antes, la verdad es que no quería autoexiliarme, como ningún pasajero de un barco quiere... ser arrojado por la borda, a las aguas del océano, por otras personas a bordo.
Ahora... estoy haciendo algunas cosas en casa, con la esperanza de encontrar finalmente la solución para reunir a mi familia, de donde las olas la trajeron hasta mí. Hoy es domingo, y después de terminar de trabajar en el jardín y guardar mis herramientas, subí al ático a buscar mi portátil y lo llevé a la sala para seguir trabajando en un artículo que empecé anoche, titulado... "Wikipedia: Verificabilidad". Pero, cuando iba a buscar mi portátil (y el cargador, el ratón, la lámpara y otras cosas), con el cable del cargador toqué uno de los libros que estaban a mi lado y se cayó... de la posición vertical que tenía, sobre la mesa, con la funda levantada.
Leí en él: "Ernest Hemingway. El viejo y el mar".
Y lo había olvidado.
Ni siquiera sé si me jubilé ahora, en 2025, con él, desde España, o si lo había traído en otros regresos esporádicos anteriores.
Vi la película "El viejo y el mar" en la televisión, hace unos 50 o 55 años, durante la época comunista.
La película me impactó entonces (ciertamente no solo a mí), en tiempos en los que no sabías cuándo, o si, volverías a verla, así que siempre tenía cuidado de comprar el libro.
Así que de memoria, digo... escrito en la mesa, que ni siquiera recuerdo con claridad si lo tengo o no, en los estantes de mi pequeño... Biblioteca... "casere" (la palabra del español), pero aquí la tengo en español.
No pude explorarla mucho, porque se me ocurrió la idea de hacerlo al mismo tiempo que aplicaba un "procesamiento de datos", al que llamo... hipertextualización.
Grabaré este proceso en video, de ahora en adelante, aunque el espacio de almacenamiento de datos, que poseo, no es infinito, sino finito, y siempre puedo ser como un escritor que, después de empezar a escribir un libro, se queda sin tinta, sin hojas de papel... o ambas.
Pero... encendamos la videocámara... de lo que hago en la pantalla (después de hacer la mayor cantidad posible de cosas que pertenecen a... la infraestructura).
Lo primero que haré, dentro de la grabación de video, será dictar leyendo del libro (libro en español), que pasaré al traductor de Google para obtener tanto el texto digitalizado en español como, mediante traducción automática, también el texto digitalizado en rumano. Veamos:
Column Z.
80% Machine translation + 20% Ayord translation.
Ayord says:
El viejo y el mar, de Ernest Hemingway
Proceso de hipertextualización iniciado por Ayord (Adi Iordache) el 29/06/2025 a las 19:16 UTC+2.
Tras 22 años de autoexilio en España, me vi obligado a volver a casa. A mi hogar, al lugar de donde partí.
No sé cómo habrían sido las cosas si hubiera tenido éxito en la vida, pero... volví un poco como un perdedor, y... cuando no tienes elección, eliges... el único camino que te queda.
No es que no deseara no haber regresado antes, la verdad es que no quería autoexiliarme, como ningún pasajero de un barco quiere... ser arrojado por la borda, a las aguas del océano, por otras personas a bordo.
Ahora... estoy haciendo algunas cosas en mi casa, en mi huerto, con la esperanza de encontrar finalmente la solución para reunir a mi familia, de donde las olas la esparcieron. Hoy es domingo, y después de terminar de trabajar en el jardín y guardar mis herramientas, subí al ático a buscar mi portátil y lo llevé a la sala para seguir trabajando en un artículo que empecé anoche, titulado... "Wikipedia:Verificabilidad". Pero, cuando iba a buscar mi portátil (y el cargador, el ratón, una lámpara y otras cosas mas), con el cable del cargador toqué uno de los libros que estaban a mi lado y se cayó... sobre la mesa de la posición vertical que tenía, con la cubierta a la vista.
Leí en ella: "Ernest Hemingway. El viejo y el mar".
Ya lo había olvidado.
Ni siquiera sé si he vuelto ahora, en 2025, con este libro, desde España, o si lo había traído en otros regresos esporádicos anteriores.
Vi la película "El viejo y el mar" en la televisión, hace unos 50 o 55 años, durante la época comunista.
La película me impactó entonces (ciertamente no solo a mí), en tiempos en los que no sabías cuándo, o si, volverías a verla, así que siempre prestaba atención a comprar el libro.
Así que de memoria, digo... escribiendo aqui en la mesa, que ni siquiera recuerdo con claridad si lo tengo o no, en los estantes de mi pequeña... biblioteca... "casera" (la palabra del español), pero aquí delante mis ojos la tengo (ahora mismo) en español.
No tuve tiempo explorarla mucho, porque se me ocurrió la idea de hacerlo al mismo tiempo que aplicaba un "procesamiento de datos", al que yo llamo... hipertextualización.
Grabaré este proceso en video, de ahora en adelante, aunque el espacio de almacenamiento de datos, que poseo, no es infinito, sino finito, y siempre puedo ser como un escritor que, después de empezar a escribir un libro, se queda sin tinta, sin hojas de papel... o sin ambas.
Pero... voy a encender la videocámara... para verse lo que hago en la pantalla (después de hacer la mayor cantidad posible de cosas que pertenecen a... la infraestructura).
Lo primero que haré, dentro de la grabación de video, será dictar leyendo del libro (libro en español), que pasaré al traductor de Google para obtener tanto el texto digitalizado en español como, mediante la automática traducción, también el texto digitalizado en rumano. Veamos:
Column A.
Original text.
Ayord says:
Bătrânul şi marea, de Ernest Hemingway
Proces de hipertextualizare inițiat de Ayord (Adi Iordache) la 29.06.2025_19.16 UTC+2.
După 22 de ani de autoexilare, petrecuți în Spania, m-am văzut nevoit să mă întorc acasă. Acasă la mine, de unde am și plecat.
Nu mai știu cum s-ar mai fi întâmplat lucrurile dacă reușeam în viață, dar... m-am întors cam ca un învins, și... când nu ai de ales, alegi... singura cale care îți mai rămâne.
Nu că nu mi-aș fi dorit să nu mă întorc mai demult, adevărul este că nu eu mi-am dorit să mă autoexilez, tot așa cum în mod sigur nu își dorește... niciun pasager de vreo corabie, să fie aruncat peste bord, în apele oceanului, de alți oameni de pe respectiva corabie.
Acum... îmi fac de lucru pe lângă casă, nădăjduind să găsesc până la urmă, soluția reîntregirii familiei mele, de pe unde mi-a purtat-o valurile.
Azi e duminică, și după ce m-am oprit din trebăluit prin curte, și mi-am pus sculele la locul lor, am urcat la mansardă să-mi iau laptopul, și să cobor cu el în sufragerie, ca să continui lucrul la un articol început azi-noapte, și care se numește... "Wikipedia:Verificabilitate".
Dar, când să-mi iau laptopul (și încărcătorul, și maus-ul, și o veioză, și alte cele, cu firul încărcătorului am atins una din cărțile ce-mi stăteau alături, și a căzut... din poziția verticală pe care o avea, pe masă, cu coperta în sus.
Am citit pe ea: "Ernest Hemingway. El viejo y el mar".
Și uitasem de ea.
Nici nu știu dacă m-am retras acum, în 2025, cu ea, din Spania, sau dacă oi fi adus-o la alte sporadice reveniri anterioare.
Filmul "Bătrânul și marea", l-am văzut la televizor, acum vreo 50-55 de ani, în vremuri comuniste.
Filmul m-a impactat atunci (în mod sigur nu doar pe mine), în vremuri în care nu știai când, sau dacă, ai să-l mai revezi vreodată, așa că am stat mereu atent să cumpăr cartea.
Așa din memorie, zic... de la masa de scris, că nici nu-mi aduc aminte cu claritate, dacă o am sau nu, în rafturile micii mele biblioteci... "casere" (vorba spaniolului), dar iată că o am în limba spaniolă.
N-am apucat să răsfoiesc prea mult prin ea, pentru că mi-a venit ideea să o răsfoiesc în același timp în care i-aș aplica și o "procesare de date", cărei procesări eu îi zic... hipertextualizare.
Voi înregistra video, de la un moment încolo, acest proces, deși spațiul de depozitare al datelor, pe care îl dețin, nu are o mărime infinită, ci o mărime finită, și pot păți oricând să fiu ca un scriitor căruia, după ce începe să scrie la o carte, să i se termine cerneala, foile de hârtie... sau ambele.
Dar... hai să pornesc camera de înregistrare video... a ceea ce fac pe ecran (după ce mai întâi am să fac cât mai multe din cele ce aparțin... infrastructurii).
Primul lucru pe care am să-l fac, în cadrul videoînregistrării, este dictarea prin citire de pe carte (carte în limba spaniolă), pe care am să i-o dau traducătorului Google, spre a obține astfel, și text digitalizat, în limba spaniolă, iar prin automatica traducere, și text digitalizat în limba română. Hai să vedem:
Column Z.
80% Machine translation + 20% Ayord translation.
Ayord says:
El viejo y el mar, de Ernest Hemingway
Proceso de hipertextualización iniciado por Ayord (Adi Iordache) el 29/06/2025 a las 19:16 UTC+2.
Tras 22 años de autoexilio en España, me vi obligado a volver a casa. A mi hogar, al lugar de donde partí.
No sé cómo habrían sido las cosas si hubiera tenido éxito en la vida, pero... volví un poco como un perdedor, y... cuando no tienes elección, eliges... el único camino que te queda.
No es que no deseara no haber regresado antes, la verdad es que no quería autoexiliarme, como ningún pasajero de un barco quiere... ser arrojado por la borda, a las aguas del océano, por otras personas a bordo.
Ahora... estoy haciendo algunas cosas en mi casa, en mi huerto, con la esperanza de encontrar finalmente la solución para reunir a mi familia, de donde las olas la esparcieron. Hoy es domingo, y después de terminar de trabajar en el jardín y guardar mis herramientas, subí al ático a buscar mi portátil y lo llevé a la sala para seguir trabajando en un artículo que empecé anoche, titulado... "Wikipedia:Verificabilidad". Pero, cuando iba a buscar mi portátil (y el cargador, el ratón, una lámpara y otras cosas mas), con el cable del cargador toqué uno de los libros que estaban a mi lado y se cayó... sobre la mesa de la posición vertical que tenía, con la cubierta a la vista.
Leí en ella: "Ernest Hemingway. El viejo y el mar".
Ya lo había olvidado.
Ni siquiera sé si he vuelto ahora, en 2025, con este libro, desde España, o si lo había traído en otros regresos esporádicos anteriores.
Vi la película "El viejo y el mar" en la televisión, hace unos 50 o 55 años, durante la época comunista.
La película me impactó entonces (ciertamente no solo a mí), en tiempos en los que no sabías cuándo, o si, volverías a verla, así que siempre prestaba atención a comprar el libro.
Así que de memoria, digo... escribiendo aqui en la mesa, que ni siquiera recuerdo con claridad si lo tengo o no, en los estantes de mi pequeña... biblioteca... "casera" (la palabra del español), pero aquí delante mis ojos la tengo (ahora mismo) en español.
No tuve tiempo explorarla mucho, porque se me ocurrió la idea de hacerlo al mismo tiempo que aplicaba un "procesamiento de datos", al que yo llamo... hipertextualización.
Grabaré este proceso en video, de ahora en adelante, aunque el espacio de almacenamiento de datos, que poseo, no es infinito, sino finito, y siempre puedo ser como un escritor que, después de empezar a escribir un libro, se queda sin tinta, sin hojas de papel... o sin ambas.
Pero... voy a encender la videocámara... para verse lo que hago en la pantalla (después de hacer la mayor cantidad posible de cosas que pertenecen a... la infraestructura).
Lo primero que haré, dentro de la grabación de video, será dictar leyendo del libro (libro en español), que pasaré al traductor de Google para obtener tanto el texto digitalizado en español como, mediante la automática traducción, también el texto digitalizado en rumano. Veamos:
Era un viejo.Que pescaba solo en un bote en el Golf Stream.Y así, a 84 días que no cogía un pez.En los primeros 40 días.Había tenido consigo a un muchacho.Pero después de 40 días.Sin haber sin haber pescado.Los padres del muchacho le habían dicho que el viejo estaba definitiva y rematadamente.Salado.Lo cual irá la peor forma de la mala suerte.Y por orden de sus padres y al muchacho y el muchacho.Había salido en otro bote que cogió 3.Buenos peces, la primera semana.Entre este entristecía al muchacho, ver al viejo regresar todos los días con un bote vacío y siempre bajaba a ayudarla a cargar los rollos de sedal.O el bichero y el arpón y la vela arrollada al mástil.La veo, no estaba remendada con sacos de harina.Y AR.*******.Parecía una bandera en permanente derrota.Y el videojuego era flaco y desgarbado.Con arrugas profundas en la parte posterior del cuello.Las pardas manchas del Benigno cáncer de la piel.Que el sol produce con sus reflejos en el mar.Tropical, estaban a sus mejillas.Estas pecas corian.Por los lados de su cara hasta bastante abajo y sus manos tenían las ondas.Cicatrices que causa la manipulación.De los cuerdas cuando sujetan los grandes peces.Pero ninguna de esas cicatrices cicatrices era reciente.Eran tan viejas como el como los erosiones de un árido desierto.Todo en él era viejo, salvo sus ojos.Y estos tenían el color mismo del mar.¿Y eran alegres, Eh? Invictos.Santiago le dijo el muchacho Trepando por la Gloria Desde donde quedaba varado el bote, yo podía volver con usted.¿Hemos hecho algún dinero?El viejo había enseñado al muchacho a pescar.¿Y el muchacho le tenía cariño, no?¿Dijo el viejo, Tú sales en un bote que tiene buena suerte, sigue con ellos?Pero recuerde como una vez llevaba 87 días sin pescar nada.Y luego cogimos peces grandes todos los días durante 3 semanas.Lo recuerdo, dijo el viejo.Y yo sé que no me dejaste porque hubiese perdido la esperanza.Fue papá quien me obligó, soy un chiquillo y tengo que obedecerle.No sé.Dijo el viejo.Es completamente normal.Papá no tiene mucha fe.No.Pero nosotros sí es verdad.Sí, dijo, el muchacho me permite invitarle a una cerveza en la terraza.Luego llevaremos las cosas a casa.¿Por qué no dijo el viejo?Entre pescadores.Se sentaron en la terraza.Muchos de los pescadores se reían del viejo.Pero él no se molestaba.Otros, entre los más viejos.Lo miraban y se ponían triste.Pero no lo manifestaban y se referían cortésmente a la corriente y a la.Honda.Hondonadas, donde habían tendido sus sedales.Al continuo buen.Tiempo y a lo que habían visto.Los pescadores que aquel día habían tenido éxito habían llegado y habían limpiado sus agujas.Y las llevaban tendidos sobre dos tablas.Dos hombres tambaleándose al extremo de cada tabla a la pescadería, donde esperaban a que el.Camión del hielo las llevara al mercado a La Habana.Los que habían pescado tiburones los habían llevado a la factoría de tiburones.Al otro lado.De la ensenada.Donde eran izados una parejos de polea.Les sacaban los hígados.Les cortaban las aletas y los desolaban y cortaban su carne en trozos para salvarla.Cuando el viento soplaba del éste, el hedor.Se extendía a través del puerto procedente de la fábrica de tiburones. Porque hoy no se notaba más que un débil.Tufo.Porque el viento había vuelto al norte y luego había dejado de soplar.Era agradable estar ahí al sol en la terraza.Santiago, dijo el MUCHACHO.¿Que dijo el videojuego?Con el vaso en la mano, pensaba en las cosas de hacía muchos años.¿Puedo ir a buscarle sardinas para mañana?No.Ve a jugar y él ve el ve al béisbol.Todavía.¿Puedo armar?Y Rogelio tirará.La atarraya.Me gustaría ir.Si no puedo, no puedo pensar con usted. Me gustaría servirlo de alguna. Si no puedo pescar con usted, me gustaría gustaría hacerlo de alguna manera.¿Las pruebas, una cerveza, dijo el viejo, ya eres un hombre?¿Qué edad tenía cuando me muevo por primera vez?En un bote.5 años.Y por poco pierde la vida cuando Subí a aquel pez demasiado vivo.¿Que estuvo a punto de destrozar? ¿Y el bote, te acuerdas?Recuerdo como brincaba y pegaba coletazos.Y que el Banco se rompía y el ruido de los garrotazos.Recuerdo que usted me arrojó a la proa donde estaban las los sedales, mojados y enrollados.¿Y recuerdo que todo el bote se estremecía y el estrépito que usted?Armaba dándole garrotazos.Como si estallara un árbol y el pegajoso olor a sangre que me envolvía.¿Lo recuerdas de la mente? ¿O es que yo te lo he contado? Lo recuerdo todo desde la primera vez.¿Que salimos juntos? El viejo lo miró con sus amorosos.Y confiados ojos quemados por el sol.¿Si fueras hijo mío, me arriesgaría a llevarte, dijo, pero tú eres de tu padre y de tu madre y trabajas en un bote?¿Que tiene suerte?¿Puedo ir a buscarle las sardinas?También se sé donde conseguir.Cuatro carnada.Tengo las mías.¿Que me han sobrado de hoy?Las puse en sal en la caja.Déjeme traerle cuatro cebos frescos.1, dijo el viejo.Su fe y su esperanza no le no lo hacían fallado nunca.Pero ahora empezaban a Devorarse.como cuando se levantaba
Era un bătrân. Care pescuia singur într-o barcă pe pârâul Golf. Și așa, au trecut 84 de zile fără să prindă vreun pește. În primele 40 de zile. Avusese un băiat cu el. Dar după 40 de zile. Fără să prindă vreun pește. Părinții băiatului îi spuseseră că bătrânul era cu siguranță și complet. Sărat. Ceea ce va fi cea mai rea formă de ghinion. Și din ordinul părinților săi și al băiatului și al băiatului. Ieșise cu o altă barcă și prinsese 3. Pești buni, prima săptămână. Între acestea, băiatul se întrista, văzându-l pe bătrân întorcându-se în fiecare zi cu barca goală și cobora mereu să o ajute să încarce bobinele de undiță. Sau cârpa, harponul și vela rulată până la catarg. Îl văd, nu era cârpit cu saci de făină. Și AR. ********. Arăta ca un steag în înfrângere permanentă. Și jocul video era slab și neîndemânatic. Cu riduri adânci pe ceafă. Petele maronii ale cancerului benign de piele. Pe care soarele le produce cu reflexiile sale în mare. Tropicale, erau pe obrajii lui. Acești pistrui erau corian. Pe părțile laterale ale feței până destul de jos și mâinile lui aveau valurile. Cicatrici cauzate de manipulare. De la frânghii când țin peștii mari. Dar niciuna dintre aceste cicatrici nu era recentă. Erau la fel de vechi ca el, ca eroziunile unui deșert arid. Totul în el era vechi, cu excepția ochilor. Și aveau aceeași culoare ca marea. Și erau fericiți, nu-i așa? Neînvinși. Santiago, i-a spus băiatul. Urcând spre Glorie. De unde a eșuat barca, m-aș putea întoarce cu tine. Am făcut vreun ban? Bătrânul îl învățase pe băiat să pescuiască. Și băiatul îl atașa, nu-i așa? Bătrânul a spus: Dacă ieși cu o barcă care are noroc, stai cu ea? Dar amintește-ți cum odată am stat 87 de zile fără să prind nimic. Și apoi am prins pești mari în fiecare zi timp de 3 săptămâni. Îmi amintesc, a spus bătrânul. Și știu că nu m-ai părăsit pentru că mi-am pierdut speranța. Tata a fost cel care m-a obligat, sunt un băiețel și trebuie să-l ascult. Nu știu, a spus bătrânul. E complet normal. Tata nu are prea multă credință. Nu. Dar avem, e adevărat. Da, a spus el, băiatul îmi permite să-i cumpăr o bere pe terasă. Apoi o să ducem lucrurile acasă. De ce nu a spus bătrânul? Printre pescari. Stăteau pe terasă. Mulți dintre pescari au râs de bătrân. Dar el nu era deranjat. Alții, printre cei mai în vârstă. Păreau și se simțeau triști, dar nu o arătau și se refereau politicos la curent și la Valea Adânci unde își întinseseră firele, la vremea bună care continua să fie și la ceea ce văzuseră. Pescarii care avuseseră succes în ziua aceea sosiseră și își curățaseră acele și le cărau întinse pe două scânduri, doi bărbați clătinându-se la capătul fiecărei scânduri, spre piața de pește, unde așteptau camionul cu gheață să-i ducă la piața din Havana. Cei care prinseseră rechini îi duseseră la fabrica de rechini de pe cealaltă parte a golfului, unde erau ridicați în perechi cu scripeți. Le erau scoși ficații, le erau tăiate înotătoarele, erau jupuiți și carnea lor tăiată în bucăți pentru a fi recuperați. Când vântul a suflat dinspre est, duhoarea s-a răspândit peste port de la fabrica de rechini. Pentru că astăzi era doar slab. Miros. Pentru că vântul se întorsese spre nord și apoi se oprise. Era plăcut să fii acolo, la soare, pe terasă. Santiago, a spus BĂIATUL. Ce spunea jocul video? Cu paharul în mână, se gândea la lucruri de acum mulți ani. Pot să mă duc să-ți aduc niște sardine pentru mâine? Nu. Du-te și joacă și el vede că mergi la baseball. Totuși. Pot să pregătesc? Și Rogelio va arunca. Plasa aruncată. Aș vrea să merg. Dacă nu pot, nu pot gândi cu tine. Aș vrea să te servesc cumva. Dacă nu pot pescui cu tine, aș vrea să o fac cumva. Testele, o bere, a spus bătrânul, ești bărbat acum? Câți ani aveam când m-am mutat prima dată? Într-o barcă. 5 ani. Și aproape și-a pierdut viața când m-am urcat pe peștele acela care era prea viu. Ce erai pe punctul de a distruge? Și barca, îți amintești? Îmi amintesc cum sărea și își zbătea coada. Și banca ruptă și sunetul loviturilor. Îmi amintesc cum m-ai aruncat la prova unde erau firele de pescuit, ude și încolăcite. Și îmi amintesc cum se zguduia toată barca și zgomotul pe care l-ai făcut lovind-o cu crosa. Ca un copac care explodează și mirosul lipicios de sânge care mă înconjura. Îți amintești din minte? Sau ți-am spus eu? Îmi amintesc totul de prima dată. Că am ieșit împreună? Bătrânul s-a uitat la el cu ochii lui iubitori, încrezători, arși de soare. „Dacă ai fi fiul meu, aș risca să te iau”, a spus el, „dar ești ai tatălui și mamei tale și lucrezi pe o barcă?” „Ce noroc ai?” „Pot să mă duc să-ți aduc sardinele?” „Și eu știu de unde să le iau.” „Patru momeli.” „Mi-au mai rămas de azi.” „Le-am pus în sarea din cutie.” „Lasă-mă să-ți aduc patru momeli proaspete”, a spus bătrânul. Credința și speranța lui nu-l dezamăgiseră niciodată. Dar acum începeau să se devoreze una pe alta, exact ca atunci când se ridicase în picioare.
Era un viejo que pescaba solo en un bote en el Gulf Stream y hacía ochenta y cuatro días que no cogía un pez. En los primeros cuarenta días había tenido consigo a un muchacho. Pero después de cuarenta días sin haber pescado los padres del muchacho le habían dicho que el viejo estaba definitiva y rematadamente salao, lo cual era la peor forma de la mala suerte, y por orden de sus padres el muchacho había salido en otro bote que cogió tres buenos peces la primera semana. Entristecía al muchacho ver al viejo regresar todos los días con su bote vacío, y siempre bajaba a ayudarle a cargar los rollos de sedal o el bichero y el arpón y la vela arrollada al mástil. La vela estaba remendada con sacos de harina y, arrollada, parecía una bandera en permanente derrota.
El viejo era flaco y desgarbado, con arrugas profundas en la parte posterior del cuello. Las pardas manchas del benigno cáncer de la piel que el sol produce con sus reflejos en el mar tropical estaban en sus mejillas. Esas pecas corrían por los lados de su cara hasta bastante abajo y sus manos tenían las hondas cicatrices que causa la manipulación de las cuerdas cuando sujetan los grandes peces. Pero ninguna de estas cicatrices era reciente. Eran tan viejas como las erosiones de un árido desierto.
Todo en él era viejo, salvo sus ojos; y estos tenían el color mismo del mar y eran alegres e invictos.
–Santiago –le dijo el muchacho trepando por la orilla desde donde quedaba varado el bote–. Yo podría volver con usted. Hemos hecho algún dinero.
El viejo había enseñado al muchacho a pescar y el muchacho le tenía cariño.
–No –dijo el viejo–. Tu sales en un bote que tiene buena suerte. Sigue con ellos.
–Pero recuerde que una vez llevaba ochenta y siete días sin pescar nada y luego cogimos peces grandes todos los días durante tres semanas.
–Lo recuerdo –dijo el viejo–. Y yo sé que no me dejaste porque hubieses perdido la esperanza.
–Fue papá quien me obligó. Soy al fin chiquillo y tengo que obedecerle.
–Lo sé –dijo el viejo–. Es completamente normal. –Papá no tiene mucha fe.
–No. Pero nosotros, sí, ¿verdad?
–Si –dijo el muchacho–. ¿Me permite brindarle una cerveza en la Terraza? Luego llevaremos las cosas a casa.
–¿Por que no? –dijo el viejo–. Entre pescadores.
Se sentaron en la Terraza. Muchos de los pescadores se reían del viejo, pero el no se molestaba. Otros, entre los más viejos, lo miraban y se ponían tristes. Pero no lo manifestaban y se referían cortésmente a la corriente y a las hondonadas donde se habían tendido sus sedales, al continuo buen tiempo y a lo que habían visto. Los pescadores que aquel día habían tenido éxito habían llegado y habían limpiado sus agujas y las llevaban tendidas sobre dos tablas, dos hombres tambaleándose al extremo de cada tabla, a la pescadería, donde esperaban a que el camión del hielo las llevara al mercado, a La Habana. Los que habían pescado tiburones los habían llevado a la factoría de tiburones, al otro lado de la ensenada, donde eran izados en aparejos de polea; les sacaban los hígados, les cortaban las aletas y los desollaban y cortaban su carne en trozos para salarla.
Cuando el viento soplaba del Este el hedor se extendía a través del puerto, procedente de la fabrica de tiburones; pero hoy no se notaba más que un débil tufo porque el viento había vuelto al Norte y luego había dejado de soplar. Era agradable estar allí, al sol en la Terraza.
–Santiago –dijo el muchacho.
–Que –dijo el viejo–. Con el vaso en la mano pensaba en las cosas de hacía muchos años.
–¿Puedo ir a buscarle sardinas para mañana?
–No. Ve a jugar al béisbol. Todavía puedo remar y Rogelio tirará la atarraya.
–Me gustaría ir. Si no puedo pescar con usted me gustaría servirlo de alguna manera.
–Me has pagado una cerveza –dijo el viejo–. Ya eres un hombre.
–¿Qué edad tenía cuando me llevo por primera vez en un bote?
–Cinco años. Y por poco pierdes la vida cuando subí aquel pez demasiado vivo que estuvo a punto de destrozar el bote. ¿Te acuerdas?
–Recuerdo cómo brincaba y pegaba coletazos, y que el banco se rompía, y el ruido de los garrotazos. Recuerdo que usted me arrojó a la proa, donde estaban los sedales mojados y enrollados. Y recuerdo que todo el bote se estremecía, y el estrépito que usted armaba dándole garrotazos, como si talara un árbol, y el pegajoso olor a sangre que me envolvía.
–¿Lo recuerdas realmente o es que yo te lo he contado?
–Lo recuerdo todo, desde la primera vez que salimos juntos.
El viejo lo miró con sus amorosos y confiados ojos quemados por el sol.
–Si fueras hijo mío me arriesgaría a llevarte, dijo. Pero tú eres de tu padre y de tu madre y trabajas en un bote que tiene suerte.
–¿Puedo ir a buscarle las sardinas? También sé donde conseguir cuatro carnadas.
–Tengo las mías que me han sobrado de hoy. Las puse en sal en la caja.
–Déjeme traerle cuatro cebos frescos. (4.870 bytes)
–Uno –dijo el viejo. Su fe y su esperanzar no le habían fallado nunca. Pero ahora empezaban a revigorizarse como cuando se levanta la brisa.
–Dos –dijo el muchacho.
–Dos –acepto el viejo–. ¿No los has robado?
–Lo hubiera hecho –dijo el muchacho– pero estos los compré.
–Gracias –dijo el viejo. Era demasiado simple para preguntarse cuando había alcanzado la humildad. Pero sabía que la había alcanzado y sabía que no era vergonzoso y que no comportaba perdida del orgullo verdadero.
–Con esta brisa ligera, mañana va a hacer buen día –dijo.
–¿Adónde piensa ir? –Le pregunto el muchacho.
–Saldré lejos para regresar cuando cambie el viento. Quiero estar fuera antes de que sea de día.
–Voy a hacer que mi patrón salga lejos a trabajar –dijo el muchacho–. Si usted engancha algo realmente grande podremos ayudarle.
–A tu patrón no le gusta salir demasiado lejos.
–No –dijo el muchacho–; pero yo veré algo que el no podrá ver: un ave trabajando, por ejemplo. Así haré que salga siguiendo a los dorados.
–¿Tan mala tiene la vista?
–Está casi ciego.
–Es extraño –dijo el viejo– Jamás ha ido a la pesca de tortugas. Eso es lo que mata los ojos.
–Pero usted ha ido a la pesca de tortuga durante varios años, por la costa de los Mosquitos, y tiene buena vista.
–Yo soy un viejo extraño
–Pero ¿ahora se siente bastante fuerte como para un pez realmente grande?
–Creo que sí. Y hay muchos trucos.
–Vamos a llevar las cosas a casa –dijo el muchacho–. Luego cogeré la atarraya y me iré a buscar las sardinas.
Recogieron el aparejo del bote. El viejo se echó el mástil al hombro y el muchacho cargo la caja de madera de los enrollados sedales pardos de apretada
malla, el bichero y el arpón con su mango. La caja de las camadas estaba bajo la popa, junto a la porra que usaba para rematar a los peces grandes cuando los
arrimaba al bote. Nadie sería capaz de robarle nada al viejo, pero era mejor llevar a casa la vela y los sedales gruesos puesto que el rocío los dañaba, y aunque
estaba seguro de que ninguno de la localidad le robaría nada, el viejo pensaba que el arpón y el bichero eran tentaciones y que no había por que dejarlos en el
bote. (2.159 bytes)
Era un bătrân care pescuia singur într-o barcă pe Curentul Golfului și nu prinsese niciun pește de optzeci și patru de zile. În primele patruzeci de zile, avusese un băiat cu el. Dar după patruzeci de zile fără niciun pește, părinții băiatului îi spuseseră că bătrânul era cu siguranță și complet sărat, ceea ce era cea mai rea formă de ghinion, iar la ordinul părinților săi, băiatul a ieșit cu o altă barcă și a prins trei pești buni în prima săptămână. Băiatul îl întrista să-l vadă pe bătrân întorcându-se în fiecare zi cu barca goală și întotdeauna cobora să-l ajute să care spiralele de fir de pescuit sau cârligul și harponul, iar vela înfășurată în jurul catargului. Vela era cârpită cu saci de făină și, înfășurată, arăta ca un steag înfrânt permanent.
Bătrânul era slab și slăbănog, cu riduri adânci pe ceafă. Petele maronii ale cancerului benign de piele pe care soarele îl produce cu reflexiile sale asupra mării tropicale îi erau pe obraji. Pistruii îi coborau pe lateralele feței, destul de adânc, iar mâinile purtau cicatricile adânci cauzate de manipularea frânghiilor atunci când ținea pești mari. Dar niciuna dintre aceste cicatrici nu era recentă. Erau la fel de vechi ca eroziunile unui deșert arid.
Totul la el era vechi, cu excepția ochilor; și aveau culoarea mării însăși, veseli și de neînvins.
„Santiago”, a spus băiatul, urcând pe mal de unde eșuase barca. „Aș putea să mă întorc cu tine. Am făcut niște bani.”
Bătrânul îl învățase pe băiat să pescuiască, iar băiatul îl îndrăgea.
„Nu”, a spus bătrânul. „Ieși cu o barcă care are noroc. Stai cu ea.”
„Dar ține minte, odată am stat optzeci și șapte de zile fără să prind nimic, iar apoi am prins pești mari în fiecare zi timp de trei săptămâni.”
„Îmi amintesc”, a spus bătrânul. „Și știu că nu m-ai părăsit pentru că ți-ai pierdut speranța.”
„Tata a fost cel care m-a obligat. La urma urmei, sunt un copil și trebuie să-l ascult.”
„Știu”, a spus bătrânul. „E complet normal.” „Tata nu are prea multă credință.”
„Nu. Dar noi avem, nu-i așa?”
„Da”, a spus băiatul. „Îmi permiți să-ți ofer o bere pe Terasă? Apoi ne vom lua lucrurile acasă.”
„De ce nu?” a spus bătrânul. „Printre pescari.”
S-au așezat pe Terasă. Mulți dintre pescari au râs de bătrân, dar acesta nu s-a supărat. Alții, printre cei mai în vârstă, s-au uitat la el și s-au simțit triști. Dar nu au arătat-o și au vorbit politicos despre curent și despre golurile unde își aruncaseră firele, despre vremea bună care continua să fie și despre ceea ce văzuseră. Pescarii care avuseseră succes în ziua aceea sosiseră, își curățaseră acele și le cărau, întinse pe două scânduri, câte doi bărbați clătinându-se la capătul fiecărei scânduri, la piața de pește, unde așteptau camionul cu gheață să-i ducă la piață, la Havana. Cei care prinseseră rechini îi duseseră la fabrica de rechini de pe cealaltă parte a golfului, unde erau ridicați pe scripeți; li se scoteau ficații, le tăiau înotătoarele, iar carnea era jupuită și tăiată în bucăți pentru sărare.
Când vântul bătea dinspre est, mirosul puternic se răspândea prin port de la fabrica de rechini; dar astăzi era doar o adulmecare slabă, pentru că vântul se întorsese spre nord și apoi se oprise. Era plăcut să fii acolo, la soare, pe terasă.
„Santiago”, spuse băiatul.
„Deci”, spuse bătrânul. Cu un pahar în mână, se gândea la lucruri de acum mulți ani.
„Pot să mă duc să-ți aduc niște sardine pentru mâine?”
„Nu. Du-te și joacă baseball. Eu încă știu să vâslesc, iar Rogelio va arunca năvodul.”
„Aș vrea să merg. Dacă nu pot pescui cu tine, aș vrea să te servesc cumva.”
„Mi-ai cumpărat o bere”, spuse bătrânul. „Ești bărbat acum.” „Câți ani aveai când m-ai scos prima dată cu barca?”
„Cinci ani. Și era să-ți pierzi viața când am adus peștele acela vioi care aproape a distrus barca. Îți amintești?”
„Îmi amintesc cum sărea și se zbătea, cum se rupea banca și cum sunetul loviturilor. Îmi amintesc cum m-ai aruncat spre proră, unde erau înfășurate firele ude. Și îmi amintesc cum se zguduia toată barca, și zgomotul pe care l-ai făcut lovind-o cu bâta, ca și cum ai fi doborât un copac, și mirosul lipicios de sânge care mă înconjura.”
„Îți amintești cu adevărat sau ți-am spus eu?”
„Îmi amintesc totul, de prima dată când am ieșit împreună.”
Bătrânul s-a uitat la el cu ochii lui iubitori, încrezători, arși de soare.
„Dacă ai fi fiul meu, aș risca să te iau”, a spus el. „Dar ești ai tatălui și ai mamei tale și lucrezi pe o barcă norocoasă.”
„Pot să mă duc să-ți aduc sardinele? Știu și de unde să iau patru bucăți de momeală.” „Am resturi de azi. Le-am sărat în cutie.”
„Stai să-ți aduc patru bucăți de momeală proaspătă.”
„Unul”, a spus bătrânul. Credința și speranța lui nu-l dezamăgiseră niciodată. Dar acum începeau să se învioreze, ca atunci când se ridică o adiere.
„Două”, a spus băiatul.
„Două”, a acceptat bătrânul. „Nu le-ai furat?”
„Aș fi făcut-o”, a spus băiatul, „dar le-am cumpărat pe acestea.”
„Mulțumesc”, a spus bătrânul. Era prea simplu la minte ca să se întrebe când a atins umilința. Dar știa că o atinsese și știa că nu era rușinos și nu implica pierderea adevăratei mândrii.
„Cu această adiere ușoară, mâine va fi o zi frumoasă”, a spus el.
„Unde plănuiești să mergi?”, a întrebat băiatul.
„Voi merge departe și mă voi întoarce când se schimbă vântul. Vreau să fiu afară înainte de ivirea zorilor.”
„Îl voi pune pe șeful meu să meargă departe la muncă”, a spus băiatul. „Dacă prindeți ceva cu adevărat mare, vă putem ajuta.”
„Șeful tău nu vrea să meargă prea departe.”
„Nu”, a spus băiatul. Dar voi vedea ceva ce el nu va putea vedea: o pasăre care lucrează, de exemplu. În felul acesta îl voi face să urmărească dorado-urile.
„Așa de rău are vederea?”
„Aproape că orbește.”
„E ciudat”, a spus bătrânul. „N-a pescuit niciodată broaște țestoase. Asta îți ucide ochii.”
„Dar pescuiești broaște țestoase de câțiva ani, de-a lungul Coastei Țânțarilor, și ai o vedere bună.”
„Sunt un bătrân ciudat.”
„Dar acum te simți suficient de puternic pentru un pește cu adevărat mare?”
„Cred că da. Și există multe trucuri.”
„Hai să luăm lucrurile acasă”, a spus băiatul. „Atunci voi lua plasa aruncată și voi merge să caut sardinele.”
Au adunat echipamentul bărcii. Bătrânul și-a pus catargul peste umăr, iar băiatul a cărat cutia de lemn cu firele maronii strâns împletite, cârligul și harponul cu mâner. Litiera era sub pupa, lângă bâta pe care o folosea pentru a termina peștii mari când îi aducea în barcă. Nimeni nu ar fi putut fura nimic de la bătrân, dar era mai bine să ducă vela și undițele groase acasă, deoarece stropii le stricau și, deși era sigur că nimeni din oraș nu-i va fura nimic, bătrânul credea că harponul și cârligul erau ispite și că nu exista niciun motiv să le lase în barcă.
Era un viejo que pescaba solo en un bote en el Gulf Stream y hacía ochenta y cuatro días que no cogía un pez. En los primeros cuarenta días había tenido consigo a un muchacho. Pero después de cuarenta días sin haber pescado los padres del muchacho le habían dicho que el viejo estaba definitiva y rematadamente salao, lo cual era la peor forma de la mala suerte, y por orden de sus padres el muchacho había salido en otro bote que cogió tres buenos peces la primera semana. Entristecía al muchacho ver al viejo regresar todos los días con su bote vacío, y siempre bajaba a ayudarle a cargar los rollos de sedal o el bichero y el arpón y la vela arrollada al mástil. La vela estaba remendada con sacos de harina y, arrollada, parecía una bandera en permanente derrota.
El viejo era flaco y desgarbado, con arrugas profundas en la parte posterior del cuello. Las pardas manchas del benigno cáncer de la piel que el sol produce con sus reflejos en el mar tropical estaban en sus mejillas. Esas pecas corrían por los lados de su cara hasta bastante abajo y sus manos tenían las hondas cicatrices que causa la manipulación de las cuerdas cuando sujetan los grandes peces. Pero ninguna de estas cicatrices era reciente. Eran tan viejas como las erosiones de un árido desierto.
Todo en él era viejo, salvo sus ojos; y estos tenían el color mismo del mar y eran alegres e invictos.
–Santiago –le dijo el muchacho trepando por la orilla desde donde quedaba varado el bote–. Yo podría volver con usted. Hemos hecho algún dinero.
El viejo había enseñado al muchacho a pescar y el muchacho le tenía cariño.
–No –dijo el viejo–. Tu sales en un bote que tiene buena suerte. Sigue con ellos.
–Pero recuerde que una vez llevaba ochenta y siete días sin pescar nada y luego cogimos peces grandes todos los días durante tres semanas.
–Lo recuerdo –dijo el viejo–. Y yo sé que no me dejaste porque hubieses perdido la esperanza.
–Fue papá quien me obligó. Soy al fin chiquillo y tengo que obedecerle.
–Lo sé –dijo el viejo–. Es completamente normal. –Papá no tiene mucha fe.
–No. Pero nosotros, sí, ¿verdad?
–Si –dijo el muchacho–. ¿Me permite brindarle una cerveza en la Terraza? Luego llevaremos las cosas a casa.
–¿Por que no? –dijo el viejo–. Entre pescadores.
Se sentaron en la Terraza. Muchos de los pescadores se reían del viejo, pero el no se molestaba. Otros, entre los más viejos, lo miraban y se ponían tristes. Pero no lo manifestaban y se referían cortésmente a la corriente y a las hondonadas donde se habían tendido sus sedales, al continuo buen tiempo y a lo que habían visto. Los pescadores que aquel día habían tenido éxito habían llegado y habían limpiado sus agujas y las llevaban tendidas sobre dos tablas, dos hombres tambaleándose al extremo de cada tabla, a la pescadería, donde esperaban a que el camión del hielo las llevara al mercado, a La Habana. Los que habían pescado tiburones los habían llevado a la factoría de tiburones, al otro lado de la ensenada, donde eran izados en aparejos de polea; les sacaban los hígados, les cortaban las aletas y los desollaban y cortaban su carne en trozos para salarla.
Cuando el viento soplaba del Este el hedor se extendía a través del puerto, procedente de la fabrica de tiburones; pero hoy no se notaba más que un débil tufo porque el viento había vuelto al Norte y luego había dejado de soplar. Era agradable estar allí, al sol en la Terraza.
–Santiago –dijo el muchacho.
–Que –dijo el viejo–. Con el vaso en la mano pensaba en las cosas de hacía muchos años.
–¿Puedo ir a buscarle sardinas para mañana?
–No. Ve a jugar al béisbol. Todavía puedo remar y Rogelio tirará la atarraya.
–Me gustaría ir. Si no puedo pescar con usted me gustaría servirlo de alguna manera.
–Me has pagado una cerveza –dijo el viejo–. Ya eres un hombre.
–¿Qué edad tenía cuando me llevo por primera vez en un bote?
–Cinco años. Y por poco pierdes la vida cuando subí aquel pez demasiado vivo que estuvo a punto de destrozar el bote. ¿Te acuerdas?
–Recuerdo cómo brincaba y pegaba coletazos, y que el banco se rompía, y el ruido de los garrotazos. Recuerdo que usted me arrojó a la proa, donde estaban los sedales mojados y enrollados. Y recuerdo que todo el bote se estremecía, y el estrépito que usted armaba dándole garrotazos, como si talara un árbol, y el pegajoso olor a sangre que me envolvía.
–¿Lo recuerdas realmente o es que yo te lo he contado?
–Lo recuerdo todo, desde la primera vez que salimos juntos.
El viejo lo miró con sus amorosos y confiados ojos quemados por el sol.
–Si fueras hijo mío me arriesgaría a llevarte, dijo. Pero tú eres de tu padre y de tu madre y trabajas en un bote que tiene suerte.
–¿Puedo ir a buscarle las sardinas? También sé donde conseguir cuatro carnadas.
–Tengo las mías que me han sobrado de hoy. Las puse en sal en la caja.
–Déjeme traerle cuatro cebos frescos. (4.870 bytes)
–Uno –dijo el viejo. Su fe y su esperanzar no le habían fallado nunca. Pero ahora empezaban a revigorizarse como cuando se levanta la brisa.
–Dos –dijo el muchacho.
–Dos –acepto el viejo–. ¿No los has robado?
–Lo hubiera hecho –dijo el muchacho– pero estos los compré.
–Gracias –dijo el viejo. Era demasiado simple para preguntarse cuando había alcanzado la humildad. Pero sabía que la había alcanzado y sabía que no era vergonzoso y que no comportaba perdida del orgullo verdadero.
–Con esta brisa ligera, mañana va a hacer buen día –dijo.
–¿Adónde piensa ir? –Le pregunto el muchacho.
–Saldré lejos para regresar cuando cambie el viento. Quiero estar fuera antes de que sea de día.
–Voy a hacer que mi patrón salga lejos a trabajar –dijo el muchacho–. Si usted engancha algo realmente grande podremos ayudarle.
–A tu patrón no le gusta salir demasiado lejos.
–No –dijo el muchacho–; pero yo veré algo que el no podrá ver: un ave trabajando, por ejemplo. Así haré que salga siguiendo a los dorados.
–¿Tan mala tiene la vista?
–Está casi ciego.
–Es extraño –dijo el viejo– Jamás ha ido a la pesca de tortugas. Eso es lo que mata los ojos.
–Pero usted ha ido a la pesca de tortuga durante varios años, por la costa de los Mosquitos, y tiene buena vista.
–Yo soy un viejo extraño
–Pero ¿ahora se siente bastante fuerte como para un pez realmente grande?
–Creo que sí. Y hay muchos trucos.
–Vamos a llevar las cosas a casa –dijo el muchacho–. Luego cogeré la atarraya y me iré a buscar las sardinas.
Recogieron el aparejo del bote. El viejo se echó el mástil al hombro y el muchacho cargo la caja de madera de los enrollados sedales pardos de apretada malla, el bichero y el arpón con su mango. La caja de las camadas estaba bajo la popa, junto a la porra que usaba para rematar a los peces grandes cuando los arrimaba al bote. Nadie sería capaz de robarle nada al viejo, pero era mejor llevar a casa la vela y los sedales gruesos puesto que el rocío los dañaba, y aunque estaba seguro de que ninguno de la localidad le robaría nada, el viejo pensaba que el arpón y el bichero eran tentaciones y que no había por que dejarlos en el
bote. (2.159 bytes)
Era un bătrân care pescuia singur într-o barcă pe Curentul Golfului și nu prinsese niciun pește de optzeci și patru de zile. În primele patruzeci de zile, avusese un băiat cu el. Dar după patruzeci de zile fără niciun pește, părinții băiatului îi spuseseră că bătrânul era cu siguranță și complet sărat, ceea ce era cea mai rea formă de ghinion, iar la ordinul părinților săi, băiatul a ieșit cu o altă barcă și a prins trei pești buni în prima săptămână. Băiatul îl întrista să-l vadă pe bătrân întorcându-se în fiecare zi cu barca goală și întotdeauna cobora să-l ajute să care spiralele de fir de pescuit sau cârligul și harponul, iar vela înfășurată în jurul catargului. Vela era cârpită cu saci de făină și, înfășurată, arăta ca un steag înfrânt permanent.
Bătrânul era slab și slăbănog, cu riduri adânci pe ceafă. Petele maronii ale cancerului benign de piele pe care soarele îl produce cu reflexiile sale asupra mării tropicale îi erau pe obraji. Pistruii îi coborau pe lateralele feței, destul de adânc, iar mâinile purtau cicatricile adânci cauzate de manipularea frânghiilor atunci când ținea pești mari. Dar niciuna dintre aceste cicatrici nu era recentă. Erau la fel de vechi ca eroziunile unui deșert arid.
Totul la el era vechi, cu excepția ochilor; și aveau culoarea mării însăși, veseli și de neînvins.
„Santiago”, a spus băiatul, urcând pe mal de unde eșuase barca. „Aș putea să mă întorc cu tine. Am făcut niște bani.”
Bătrânul îl învățase pe băiat să pescuiască, iar băiatul îl îndrăgea.
„Nu”, a spus bătrânul. „Ieși cu o barcă care are noroc. Stai cu ea.”
„Dar ține minte, odată am stat optzeci și șapte de zile fără să prind nimic, iar apoi am prins pești mari în fiecare zi timp de trei săptămâni.”
„Îmi amintesc”, a spus bătrânul. „Și știu că nu m-ai părăsit pentru că ți-ai pierdut speranța.”
„Tata a fost cel care m-a obligat. La urma urmei, sunt un copil și trebuie să-l ascult.”
„Știu”, a spus bătrânul. „E complet normal.” „Tata nu are prea multă credință.”
„Nu. Dar noi avem, nu-i așa?”
„Da”, a spus băiatul. „Îmi permiți să-ți ofer o bere pe Terasă? Apoi ne vom lua lucrurile acasă.”
„De ce nu?” a spus bătrânul. „Printre pescari.”
S-au așezat pe Terasă. Mulți dintre pescari au râs de bătrân, dar acesta nu s-a supărat. Alții, printre cei mai în vârstă, s-au uitat la el și s-au simțit triști. Dar nu au arătat-o și au vorbit politicos despre curent și despre golurile unde își aruncaseră firele, despre vremea bună care continua să fie și despre ceea ce văzuseră. Pescarii care avuseseră succes în ziua aceea sosiseră, își curățaseră acele și le cărau, întinse pe două scânduri, câte doi bărbați clătinându-se la capătul fiecărei scânduri, la piața de pește, unde așteptau camionul cu gheață să-i ducă la piață, la Havana. Cei care prinseseră rechini îi duseseră la fabrica de rechini de pe cealaltă parte a golfului, unde erau ridicați pe scripeți; li se scoteau ficații, le tăiau înotătoarele, iar carnea era jupuită și tăiată în bucăți pentru sărare.
Când vântul bătea dinspre est, mirosul puternic se răspândea prin port de la fabrica de rechini; dar astăzi era doar o adulmecare slabă, pentru că vântul se întorsese spre nord și apoi se oprise. Era plăcut să fii acolo, la soare, pe terasă.
„Santiago”, spuse băiatul.
„Deci”, spuse bătrânul. Cu un pahar în mână, se gândea la lucruri de acum mulți ani.
„Pot să mă duc să-ți aduc niște sardine pentru mâine?”
„Nu. Du-te și joacă baseball. Eu încă știu să vâslesc, iar Rogelio va arunca năvodul.”
„Aș vrea să merg. Dacă nu pot pescui cu tine, aș vrea să te servesc cumva.”
„Mi-ai cumpărat o bere”, spuse bătrânul. „Ești bărbat acum.” „Câți ani aveai când m-ai scos prima dată cu barca?”
„Cinci ani. Și era să-ți pierzi viața când am adus peștele acela vioi care aproape a distrus barca. Îți amintești?”
„Îmi amintesc cum sărea și se zbătea, cum se rupea banca și cum sunetul loviturilor. Îmi amintesc cum m-ai aruncat spre proră, unde erau înfășurate firele ude. Și îmi amintesc cum se zguduia toată barca, și zgomotul pe care l-ai făcut lovind-o cu bâta, ca și cum ai fi doborât un copac, și mirosul lipicios de sânge care mă înconjura.”
„Îți amintești cu adevărat sau ți-am spus eu?”
„Îmi amintesc totul, de prima dată când am ieșit împreună.”
Bătrânul s-a uitat la el cu ochii lui iubitori, încrezători, arși de soare.
„Dacă ai fi fiul meu, aș risca să te iau”, a spus el. „Dar ești ai tatălui și ai mamei tale și lucrezi pe o barcă norocoasă.”
„Pot să mă duc să-ți aduc sardinele? Știu și de unde să iau patru bucăți de momeală.” „Am resturi de azi. Le-am sărat în cutie.”
„Stai să-ți aduc patru bucăți de momeală proaspătă.”
„Unul”, a spus bătrânul. Credința și speranța lui nu-l dezamăgiseră niciodată. Dar acum începeau să se învioreze, ca atunci când se ridică o adiere.
„Două”, a spus băiatul.
„Două”, a acceptat bătrânul. „Nu le-ai furat?”
„Aș fi făcut-o”, a spus băiatul, „dar le-am cumpărat pe acestea.”
„Mulțumesc”, a spus bătrânul. Era prea simplu la minte ca să se întrebe când a atins umilința. Dar știa că o atinsese și știa că nu era rușinos și nu implica pierderea adevăratei mândrii.
„Cu această adiere ușoară, mâine va fi o zi frumoasă”, a spus el.
„Unde plănuiești să mergi?”, a întrebat băiatul.
„Voi merge departe și mă voi întoarce când se schimbă vântul. Vreau să fiu afară înainte de ivirea zorilor.”
„Îl voi pune pe șeful meu să meargă departe la muncă”, a spus băiatul. „Dacă prindeți ceva cu adevărat mare, vă putem ajuta.”
„Șeful tău nu vrea să meargă prea departe.”
„Nu”, a spus băiatul. Dar voi vedea ceva ce el nu va putea vedea: o pasăre care lucrează, de exemplu. În felul acesta îl voi face să urmărească dorado-urile.
„Așa de rău are vederea?”
„Aproape că orbește.”
„E ciudat”, a spus bătrânul. „N-a pescuit niciodată broaște țestoase. Asta îți ucide ochii.”
„Dar pescuiești broaște țestoase de câțiva ani, de-a lungul Coastei Țânțarilor, și ai o vedere bună.”
„Sunt un bătrân ciudat.”
„Dar acum te simți suficient de puternic pentru un pește cu adevărat mare?”
„Cred că da. Și există multe trucuri.”
„Hai să luăm lucrurile acasă”, a spus băiatul. „Atunci voi lua plasa aruncată și voi merge să caut sardinele.”
Au adunat echipamentul bărcii. Bătrânul și-a pus catargul peste umăr, iar băiatul a cărat cutia de lemn cu firele maronii strâns împletite, cârligul și harponul cu mâner. Litiera era sub pupa, lângă bâta pe care o folosea pentru a termina peștii mari când îi aducea în barcă. Nimeni nu ar fi putut fura nimic de la bătrân, dar era mai bine să ducă vela și undițele groase acasă, deoarece stropii le stricau și, deși era sigur că nimeni din oraș nu-i va fura nimic, bătrânul credea că harponul și cârligul erau ispite și că nu exista niciun motiv să le lase în barcă.
Era un bătrân care pescuia singur într-o barcă pe Gulf Stream și nu prinsese niciun pește de optzeci și patru de zile. În primele patruzeci de zile, avusese cu el un băiat. Dar după patruzeci de zile fără niciun pește, părinții băiatului îi spuseseră că bătrânul era cu siguranță și complet "sărat", ceea ce era cea mai rea formă de ghinion, iar la ordinul părinților săi, băiatul a ieșit cu o altă barcă și a prins trei pești buni în prima săptămână. Pe băiat îl întrista vazandu-l pe bătrân întorcându-se în fiecare zi cu barca goală și întotdeauna cobora să-l ajute să care rulourile de fir de pescuit sau cârligul și harponul, iar vela înfășurată în jurul catargului. Vela era cârpită cu saci de făină și, asa înfășurată, arăta ca un steag în permanenta înfrângere .
Bătrânul era slab și desirat, cu riduri adânci pe ceafă. Petele maronii ale cancerului benign de piele pe care soarele îl produce cu reflexiile sale in marea tropicala îi erau pe obraji. Pistruii îi coborau pe lateralele feței, destul de adânc, iar mâinile purtau cicatricile adânci cauzate de manipularea frânghiilor atunci când țineau pești mari. Dar niciuna dintre aceste cicatrici nu era recentă. Erau la fel de vechi ca eroziunile unui deșert arid.
Totul la el era vechi/batran, cu excepția ochilor; și aveau culoarea mării însăși, veseli și de neînvins.
„Santiago”, a spus băiatul, urcând pe malul de unde era ancorata barca. „Aș putea să mă întorc cu tine. Făcuram niște bani.”
Bătrânul îl învățase pe băiat să pescuiască, iar băiatul îl îndrăgea.
„Nu”, a spus bătrânul. „Acum tu ieși cu o barcă care are noroc. Ramai cu ea.”
„Dar iti amintesti, odată am stat optzeci și șapte de zile fără să prindem nimic, iar apoi am prins pești mari în fiecare zi timp de trei săptămâni.”
„Îmi amintesc”, a spus bătrânul. „Și știu că nu m-ai părăsit pentru că ți-ai pierdut speranța.”
„Tata a fost cel care m-a obligat. La urma urmei, sunt un minor și trebuie să-l ascult.”
„Știu”, a spus bătrânul. „E complet normal.” „Tata nu are prea multă credință.”
„Nu. Dar noi avem, nu-i așa?”
„Da”, a spus băiatul. „Îmi permiți să-ți ofer o bere pe Terasă? Apoi vom lua lucrurile si le vom duce acasă.”
„De ce nu?” a spus bătrânul. „Intre pescari.”
S-au așezat pe Terasă. Mulți dintre pescari il luau in râs pe bătrân, dar acesta nu se supăra. Alții, dintre cei mai în vârstă, se uitau la el și se simțeau triști. Dar nu o arătau și vorbeau politicos despre curenti și despre locurile unde își aruncaseră firele, despre vremea bună care continua să fie și despre ceea ce văzuseră. Pescarii care avuseseră succes în ziua aceea sosiseră, își curățaseră acele și le cărau, întinse pe două scânduri, câte doi bărbați clătinându-se la capătul fiecărei scânduri, la piața de pește, unde așteptau camionul cu gheață să-i ducă la piață, la Havana. Cei care prinseseră rechini îi duseseră la fabrica de rechini de pe cealaltă parte a golfului, unde erau ridicați pe scripeți; li se scoteau ficații, le tăiau înotătoarele, iar carnea era jupuită și tăiată în bucăți pentru sărare.
Când vântul bătea dinspre est, mirosul puternic se răspândea prin port de la fabrica de rechini; dar astăzi era doar o adiere slabă, pentru că vântul se întorsese spre nord și apoi se oprise. Era plăcut să fii acolo, la soare, pe terasă.
„Santiago”, spuse băiatul.
„Ce”, spuse bătrânul. Cu un pahar în mână, se gândea la lucruri de acum mulți ani.
„Pot să mă duc să-ți aduc niște sardine pentru mâine?”
„Nu. Du-te și te joacă baseball. Eu încă știu să vâslesc, iar Rogelio va arunca năvodul.”
„Aș vrea să merg. Dacă nu pot pescui cu tine, aș vrea să te servesc cumva.”
„Mi-ai dat o bere”, spuse bătrânul. „Ești bărbat de-acum.”
„Câți ani aveam când m-ai luat prima dată cu barca?”
„Cinci ani. Și era să-ți pierzi viața când am adus peștele acela vioi care aproape a distrus barca. Îți amintești?”
„Îmi amintesc cum sărea și se zbătea, cum se rupea barca și cum sunetul loviturilor. Îmi amintesc cum m-ai aruncat spre proră, unde erau înfășurate firele ude. Și îmi amintesc cum se zguduia toată barca, și zgomotul pe care il făceai lovindu-l cu bâta, ca și cum ai fi doborât un copac, și mirosul lipicios de sânge care mă înconjura.”
„Îți amintești cu adevărat sau ți-am povestit eu?”
„Îmi amintesc totul, de prima dată când am ieșit împreună.”
Bătrânul s-a uitat la el cu iubitorii lui ochi, încrezători, arși de soare.
„Dacă ai fi fiul meu, aș risca să te iau”, a spus el. „Dar ești ai tatălui și ai mamei tale și lucrezi pe o barcă norocoasă.”
„Pot să mă duc să-ți aduc sardinele? Știu și de unde să iau patru bucăți de momeală.” „Am resturi de azi. Le-am sărat în cutie.”
„Stai să-ți aduc patru bucăți de momeală proaspătă.”
„Una”, a spus bătrânul. Credința și speranța lui nu-l dezamăgiseră niciodată. Dar acum începeau să se învioreze, ca atunci când se ridică o adiere.
„Două”, a spus băiatul.
„Două”, a acceptat bătrânul. „Nu le-ai furat?”
„Aș fi făcut-o”, a spus băiatul, „dar le-am cumpărat pe acestea.”
„Mulțumesc”, a spus bătrânul. Era extrem de simplu ca să se întrebe când a atins umilința. Dar știa că o atinsese și știa că nu era rușinos și nu implica pierderea adevăratei mândrii.
„Cu această adiere ușoară, mâine va fi o zi frumoasă”, a spus el.
„Unde plănuiești să mergi?”, a întrebat băiatul.
„Voi merge departe și mă voi întoarce când se schimbă vântul. Vreau să fiu afară înainte de ivirea zorilor.”
„Îl voi pune pe patronul meu să meargă departe la pescuit”, a spus băiatul. „Dacă prindeți ceva cu adevărat mare, sa vă putem ajuta.”
„Patronul tău nu vrea să meargă prea departe.”
„Nu”, a spus băiatul. Dar voi vedea ceva ce el nu va putea vedea: o pasăre care lucrează, de exemplu. În felul acesta îl voi face să urmărească pestii dorado.
„Așa de rău sta cu vederea?”
„Aproape că orb.”
„E ciudat”, a spus bătrânul. „N-a pescuit niciodată broaște țestoase. Asta îți ucide ochii.”
„Dar tu ai pescuit broaște țestoase câțiva ani, de-a lungul Coastei Țânțarilor, și ai o vedere bună.”
„Eu sunt un bătrân mai ciudat.”
„Dar acum te simți suficient de puternic pentru un pește cu adevărat mare?”
„Cred că da. Și există multe trucuri.”
„Hai să ducem lucrurile acasă”, a spus băiatul. „Apoi voi lua plasa aruncată și voi merge să caut sardinele.”
Au adunat echipamentul bărcii. Bătrânul și-a pus catargul peste umăr, iar băiatul a cărat cutia de lemn cu firele maronii strâns împletite, cârligul și harponul cu mâner. Litiera era sub pupa, lângă bâta pe care o folosea pentru a termina peștii mari când îi aducea în barcă. Nu era nimeni care ar fi putut fura de la bătrân, dar era mai bine să ducă vela și undițele groase acasă, deoarece stropii le stricau și, deși era sigur că nimeni din localitate nu-i va fura nimic, bătrânul credea că harponul și cârligul reprezentau ispite și că nu exista niciun motiv să le lase în barcă.
Era un viejo que pescaba solo en un bote en el Gulf Stream y hacía ochenta y cuatro días que no cogía un pez. En los primeros cuarenta días había tenido consigo a un muchacho. Pero después de cuarenta días sin haber pescado los padres del muchacho le habían dicho que el viejo estaba definitiva y rematadamente salao, lo cual era la peor forma de la mala suerte, y por orden de sus padres el muchacho había salido en otro bote que cogió tres buenos peces la primera semana. Entristecía al muchacho ver al viejo regresar todos los días con su bote vacío, y siempre bajaba a ayudarle a cargar los rollos de sedal o el bichero y el arpón y la vela arrollada al mástil. La vela estaba remendada con sacos de harina y, arrollada, parecía una bandera en permanente derrota.
El viejo era flaco y desgarbado, con arrugas profundas en la parte posterior del cuello. Las pardas manchas del benigno cáncer de la piel que el sol produce con sus reflejos en el mar tropical estaban en sus mejillas. Esas pecas corrían por los lados de su cara hasta bastante abajo y sus manos tenían las hondas cicatrices que causa la manipulación de las cuerdas cuando sujetan los grandes peces. Pero ninguna de estas cicatrices era reciente. Eran tan viejas como las erosiones de un árido desierto.
Todo en él era viejo, salvo sus ojos; y estos tenían el color mismo del mar y eran alegres e invictos.
–Santiago –le dijo el muchacho trepando por la orilla desde donde quedaba varado el bote–. Yo podría volver con usted. Hemos hecho algún dinero.
El viejo había enseñado al muchacho a pescar y el muchacho le tenía cariño.
–No –dijo el viejo–. Tu sales en un bote que tiene buena suerte. Sigue con ellos.
–Pero recuerde que una vez llevaba ochenta y siete días sin pescar nada y luego cogimos peces grandes todos los días durante tres semanas.
–Lo recuerdo –dijo el viejo–. Y yo sé que no me dejaste porque hubieses perdido la esperanza.
–Fue papá quien me obligó. Soy al fin chiquillo y tengo que obedecerle.
–Lo sé –dijo el viejo–. Es completamente normal.
–Papá no tiene mucha fe.
–No. Pero nosotros, sí, ¿verdad?
–Si –dijo el muchacho–. ¿Me permite brindarle una cerveza en la Terraza? Luego llevaremos las cosas a casa.
–¿Por que no? –dijo el viejo–. Entre pescadores.
Se sentaron en la Terraza. Muchos de los pescadores se reían del viejo, pero el no se molestaba. Otros, entre los más viejos, lo miraban y se ponían tristes. Pero no lo manifestaban y se referían cortésmente a la corriente y a las hondonadas donde se habían tendido sus sedales, al continuo buen tiempo y a lo que habían visto. Los pescadores que aquel día habían tenido éxito habían llegado y habían limpiado sus agujas y las llevaban tendidas sobre dos tablas, dos hombres tambaleándose al extremo de cada tabla, a la pescadería, donde esperaban a que el camión del hielo las llevara al mercado, a La Habana. Los que habían pescado tiburones los habían llevado a la factoría de tiburones, al otro lado de la ensenada, donde eran izados en aparejos de polea; les sacaban los hígados, les cortaban las aletas y los desollaban y cortaban su carne en trozos para salarla.
Cuando el viento soplaba del Este el hedor se extendía a través del puerto, procedente de la fabrica de tiburones; pero hoy no se notaba más que un débil tufo porque el viento había vuelto al Norte y luego había dejado de soplar. Era agradable estar allí, al sol en la Terraza.
–Santiago –dijo el muchacho.
–Que –dijo el viejo–. Con el vaso en la mano pensaba en las cosas de hacía muchos años.
–¿Puedo ir a buscarle sardinas para mañana?
–No. Ve a jugar al béisbol. Todavía puedo remar y Rogelio tirará la atarraya.
–Me gustaría ir. Si no puedo pescar con usted me gustaría servirlo de alguna manera.
–Me has pagado una cerveza –dijo el viejo–. Ya eres un hombre.
–¿Qué edad tenía cuando me llevo por primera vez en un bote?
–Cinco años. Y por poco pierdes la vida cuando subí aquel pez demasiado vivo que estuvo a punto de destrozar el bote. ¿Te acuerdas?
–Recuerdo cómo brincaba y pegaba coletazos, y que el banco se rompía, y el ruido de los garrotazos. Recuerdo que usted me arrojó a la proa, donde estaban los sedales mojados y enrollados. Y recuerdo que todo el bote se estremecía, y el estrépito que usted armaba dándole garrotazos, como si talara un árbol, y el pegajoso olor a sangre que me envolvía.
–¿Lo recuerdas realmente o es que yo te lo he contado?
–Lo recuerdo todo, desde la primera vez que salimos juntos.
El viejo lo miró con sus amorosos y confiados ojos quemados por el sol.
–Si fueras hijo mío me arriesgaría a llevarte, dijo. Pero tú eres de tu padre y de tu madre y trabajas en un bote que tiene suerte.
–¿Puedo ir a buscarle las sardinas? También sé donde conseguir cuatro carnadas.
–Tengo las mías que me han sobrado de hoy. Las puse en sal en la caja.
–Déjeme traerle cuatro cebos frescos. (4.870 bytes)
–Uno –dijo el viejo. Su fe y su esperanzar no le habían fallado nunca. Pero ahora empezaban a revigorizarse como cuando se levanta la brisa.
–Dos –dijo el muchacho.
–Dos –acepto el viejo–. ¿No los has robado?
–Lo hubiera hecho –dijo el muchacho– pero estos los compré.
–Gracias –dijo el viejo. Era demasiado simple para preguntarse cuando había alcanzado la humildad. Pero sabía que la había alcanzado y sabía que no era vergonzoso y que no comportaba perdida del orgullo verdadero.
–Con esta brisa ligera, mañana va a hacer buen día –dijo.
–¿Adónde piensa ir? –Le pregunto el muchacho.
–Saldré lejos para regresar cuando cambie el viento. Quiero estar fuera antes de que sea de día.
–Voy a hacer que mi patrón salga lejos a trabajar –dijo el muchacho–. Si usted engancha algo realmente grande podremos ayudarle.
–A tu patrón no le gusta salir demasiado lejos.
–No –dijo el muchacho–; pero yo veré algo que el no podrá ver: un ave trabajando, por ejemplo. Así haré que salga siguiendo a los dorados.
–¿Tan mala tiene la vista?
–Está casi ciego.
–Es extraño –dijo el viejo– Jamás ha ido a la pesca de tortugas. Eso es lo que mata los ojos.
–Pero usted ha ido a la pesca de tortuga durante varios años, por la costa de los Mosquitos, y tiene buena vista.
–Yo soy un viejo extraño
–Pero ¿ahora se siente bastante fuerte como para un pez realmente grande?
–Creo que sí. Y hay muchos trucos.
–Vamos a llevar las cosas a casa –dijo el muchacho–. Luego cogeré la atarraya y me iré a buscar las sardinas.
Recogieron el aparejo del bote. El viejo se echó el mástil al hombro y el muchacho cargo la caja de madera de los enrollados sedales pardos de apretada malla, el bichero y el arpón con su mango. La caja de las camadas estaba bajo la popa, junto a la porra que usaba para rematar a los peces grandes cuando los arrimaba al bote. Nadie sería capaz de robarle nada al viejo, pero era mejor llevar a casa la vela y los sedales gruesos puesto que el rocío los dañaba, y aunque estaba seguro de que ninguno de la localidad le robaría nada, el viejo pensaba que el arpón y el bichero eran tentaciones y que no había por que dejarlos en el bote. (2.159 bytes)
Era un bătrân care pescuia singur într-o barcă pe Gulf Stream și nu prinsese niciun pește de optzeci și patru de zile. În primele patruzeci de zile, avusese cu el un băiat. Dar după patruzeci de zile fără niciun pește, părinții băiatului îi spuseseră că bătrânul era cu siguranță și complet "sărat", ceea ce era cea mai rea formă de ghinion, iar la ordinul părinților săi, băiatul a ieșit cu o altă barcă și a prins trei pești buni în prima săptămână. Pe băiat îl întrista vazandu-l pe bătrân întorcându-se în fiecare zi cu barca goală și întotdeauna cobora să-l ajute să care rulourile de fir de pescuit sau cârligul și harponul, iar vela înfășurată în jurul catargului. Vela era cârpită cu saci de făină și, asa înfășurată, arăta ca un steag în permanenta înfrângere .
Bătrânul era slab și desirat, cu riduri adânci pe ceafă. Petele maronii ale cancerului benign de piele pe care soarele îl produce cu reflexiile sale in marea tropicala îi erau pe obraji. Pistruii îi coborau pe lateralele feței, destul de adânc, iar mâinile purtau cicatricile adânci cauzate de manipularea frânghiilor atunci când țineau pești mari. Dar niciuna dintre aceste cicatrici nu era recentă. Erau la fel de vechi ca eroziunile unui deșert arid.
Totul la el era vechi/batran, cu excepția ochilor; și aveau culoarea mării însăși, veseli și de neînvins.
„Santiago”, a spus băiatul, urcând pe malul de unde era ancorata barca. „Aș putea să mă întorc cu tine. Făcuram niște bani.”
Bătrânul îl învățase pe băiat să pescuiască, iar băiatul îl îndrăgea.
„Nu”, a spus bătrânul. „Acum tu ieși cu o barcă care are noroc. Ramai cu ea.”
„Dar amintesteti, odată am stat optzeci și șapte de zile fără să prindem nimic, iar apoi am prins pești mari în fiecare zi timp de trei săptămâni.”
„Îmi amintesc”, a spus bătrânul. „Și știu că nu m-ai părăsit pentru că ți-ai pierdut speranța.”
„Tata a fost cel care m-a obligat. La urma urmei, sunt un minor și trebuie să-l ascult.”
„Știu”, a spus bătrânul. „E complet normal.”
„Tata nu are prea multă credință.”
„Nu. Dar noi avem, nu-i așa?”
„Da”, a spus băiatul. „Îmi permiți să-ți ofer o bere pe Terasă? Apoi vom lua lucrurile si le vom duce acasă.”
„De ce nu?” a spus bătrânul. „Intre pescari.”
S-au așezat pe Terasă. Mulți dintre pescari il luau in râs pe bătrân, dar acesta nu se supăra. Alții, dintre cei mai în vârstă, se uitau la el și se simțeau triști. Dar nu o arătau și vorbeau politicos despre curenti și despre locurile unde își aruncaseră firele, despre vremea bună care continua să fie și despre ceea ce văzuseră.
Pescarii care avuseseră succes în ziua aceea sosiseră, își curățaseră acele și le cărau, întinse pe două scânduri, câte doi bărbați clătinându-se la capătul fiecărei scânduri, la piața de pește, unde așteptau camionul cu gheață să-i ducă la piață, la Havana.
Cei care prinseseră rechini îi duseseră la fabrica de rechini de pe cealaltă parte a golfului, unde erau ridicați pe scripeți; li se scoteau ficații, le tăiau înotătoarele, iar carnea era jupuită și tăiată în bucăți pentru sărare.
Când vântul bătea dinspre est, mirosul puternic se răspândea prin port de la fabrica de rechini; dar astăzi era doar o adiere slabă, pentru că vântul se întorsese spre nord și apoi se oprise. Era plăcut să fii acolo, la soare, pe terasă.
„Santiago”, spuse băiatul.
„Ce”, spuse bătrânul. Cu un pahar în mână, se gândea la lucruri de acum mulți ani.
„Pot să mă duc să-ți aduc niște sardine pentru mâine?”
„Nu. Du-te și te joacă baseball. Eu încă știu să vâslesc, iar Rogelio va arunca năvodul.”
„Aș vrea să merg. Dacă nu pot pescui cu tine, aș vrea să te servesc cumva.”
„Mi-ai dat o bere”, spuse bătrânul. „Ești bărbat de-acum.”
„Câți ani aveam când m-ai luat prima dată cu barca?”
„Cinci ani. Și era să-ți pierzi viața când am adus peștele acela vioi care aproape a distrus barca. Îți amintești?”
„Îmi amintesc cum sărea și se zbătea, cum se rupea barca și cum sunetul loviturilor. Îmi amintesc cum m-ai aruncat spre proră, unde erau înfășurate firele ude. Și îmi amintesc cum se zguduia toată barca, și zgomotul pe care il făceai lovindu-l cu bâta, ca și cum ai fi doborât un copac, și mirosul lipicios de sânge care mă înconjura.”
„Îți amintești cu adevărat sau ți-am povestit eu?”
„Îmi amintesc totul, de prima dată când am ieșit împreună.”
Bătrânul s-a uitat la el cu iubitorii lui ochi, încrezători, arși de soare.
„Dacă ai fi fiul meu, aș risca să te iau”, a spus el. „Dar ești ai tatălui și ai mamei tale și lucrezi pe o barcă norocoasă.”
„Pot să mă duc să-ți aduc sardinele? Știu și de unde să iau patru bucăți de momeală.” „Am resturi de azi. Le-am sărat în cutie.”
„Stai să-ți aduc patru bucăți de momeală proaspătă.”
„Una”, a spus bătrânul. Credința și speranța lui nu-l dezamăgiseră niciodată. Dar acum începeau să se învioreze, ca atunci când se ridică o adiere.
„Două”, a spus băiatul.
„Două”, a acceptat bătrânul. „Nu le-ai furat?”
„Aș fi făcut-o”, a spus băiatul, „dar le-am cumpărat pe acestea.”
„Mulțumesc”, a spus bătrânul. Era extrem de simplu ca să se întrebe când a atins umilința. Dar știa că o atinsese și știa că nu era rușinos și nu implica pierderea adevăratei mândrii.
„Cu această adiere ușoară, mâine va fi o zi frumoasă”, a spus el.
„Unde plănuiești să mergi?”, a întrebat băiatul.
„Voi merge departe și mă voi întoarce când se schimbă vântul. Vreau să fiu afară înainte de ivirea zorilor.”
„Îl voi pune pe patronul meu să meargă departe la pescuit”, a spus băiatul. „Dacă prindeți ceva cu adevărat mare, sa vă putem ajuta.”
„Patronul tău nu vrea să meargă prea departe.”
„Nu”, a spus băiatul. Dar voi vedea ceva ce el nu va putea vedea: o pasăre care lucrează, de exemplu. În felul acesta îl voi face să urmărească pestii dorado.
„Așa de rău sta cu vederea?”
„Aproape că orb.”
„E ciudat”, a spus bătrânul. „N-a pescuit niciodată broaște țestoase. Asta îți ucide ochii.”
„Dar tu ai pescuit broaște țestoase câțiva ani, de-a lungul Coastei Țânțarilor, și ai o vedere bună.”
„Eu sunt un bătrân mai ciudat.”
„Dar acum te simți suficient de puternic pentru un pește cu adevărat mare?”
„Cred că da. Și există multe trucuri.”
„Hai să ducem lucrurile acasă”, a spus băiatul. „Apoi voi lua plasa aruncată și voi merge să caut sardinele.”
Au adunat echipamentul bărcii. Bătrânul și-a pus catargul peste umăr, iar băiatul a cărat cutia de lemn cu firele maronii strâns împletite, cârligul și harponul cu mâner. Litiera era sub pupa, lângă bâta pe care o folosea pentru a termina peștii mari când îi aducea în barcă. Nu era nimeni care ar fi putut fura de la bătrân, dar era mai bine să ducă vela și undițele groase acasă, deoarece stropii le stricau și, deși era sigur că nimeni din localitate nu-i va fura nimic, bătrânul credea că harponul și cârligul reprezentau ispite și că nu exista niciun motiv să le lase în barcă.