Vocație / Vocación

En el sentido etimológico, la vocación es una llamada (del latín vocatio, sobre vocātus, participio del verbo vocāre, por «llamar», y el sufijo -ción, al respecto de -io, como agente de acción y efecto).[1]​[2]​ Durante mucho tiempo ha designado el llamado a participar de la vida consagrada (sacerdocio, monacato, etc.). El concepto tiene sus raíces en la Biblia y se correlaciona con el tema de la escucha. Hoy esta palabra se usa en un sentido más amplio para designar la llamada que las personas pueden sentir por una misión particular: humanitaria, profesional, espiritual, científica, etc.

En plural, esta palabra designa el número de aspirantes a la vida religiosa y, en particular, al sacerdocio.

În sens etimologic, vocația este o chemare (din latinescul vocatio, din vocātus, participiu al verbului vocāre, care înseamnă „a chema”, și sufixul -tion, referindu-se la -io, ca agent al acțiunii și efectului).[1][2] De mult timp, aceasta desemnează chemarea de a participa la viața consacrată (preoție, monahism etc.). Conceptul își are rădăcinile în Biblie și se corelează cu tema ascultării. Astăzi, acest cuvânt este folosit într-un sens mai larg pentru a desemna chemarea pe care oamenii o pot simți față de o anumită misiune: umanitară, profesională, spirituală, științifică etc.

La plural, acest cuvânt desemnează numărul de aspiranți la viața religioasă și, în special, la preoție.

În sens etimologic, conceptul "vocația" reprezintă o "chemare" (din latinescul vocatio, din vocātus, participiu al verbului vocāre, care înseamnă „a chema”, și sufixul -tion, referindu-se la -io, ca agent al acțiunii și efectului).[1]​[2]​ O lungă perioadă de timp, acest termen a desemnat chemarea de a participa la viața consacrată (preoție, monahism etc.). Conceptul își are rădăcinile în Biblie și se corelationează cu tema ascultării/auzitului. In ziua de azi, acest termen este folosit într-un sens mai larg pentru a desemna chemarea pe care oamenii o pot simți față de o anumită misiune: umanitară, profesională, spirituală, științifică etc.

La plural, acest cuvânt desemnează numărul de aspiranți la viața religioasă și, în special, la preoție.

Índice

1 Vocación religiosa

1.1 Cristianismo

1.1.1 Situación contemporánea en Europa

1.2 Catolicismo

1.2.1 Estadísticas globales

2 Vocación profesional

3 Véase también

4 Referencias

Cuprins

1 Vocația religioasă

1.1 Creștinismul

1.1.1 Situația contemporană în Europa

1.2 Catolicism

1.2.1 Statistici globale

2 Vocația profesională

3 Vezi și

4 Referințe

Cuprins

1 Vocația religioasă

1.1 Creștinismul

1.1.1 Situația contemporană în Europa

1.2 Catolicism

1.2.1 Statistici globale

2 Vocația profesională

3 Vezi și

4 Referințe

Vocación profesional

Desde el establecimiento de la orientación vocacional en 1908 por parte del ingeniero Frank Parsons, el uso del término «vocación» ha evolucionado, con énfasis en el desarrollo individual de talentos y habilidades en la elección y disfrute de una carrera. Esta expansión semántica ha significado cierta disminución de la referencia a los significados religiosos del término en el uso cotidiano.[9]​ Se lo define como el deseo de emprender una carrera, una profesión o cualquier otra ocupación o actividad cuando todavía no se han adquirido todas las aptitudes o conocimientos necesarios. Es un tema de investigación recurrente dentro del ámbito de las ciencias de la educación: la pedagogía, la psicología educativa y otras afines.

Muchos investigadores han intentado comprender cómo cada uno de nosotros avanza hacia esta o aquella profesión. Las referencias teóricas que sustentan a los orientadores vocacionales se basan en diversas teorías.

• Teorías del desarrollo de la personalidad:

  • Teoría psico-sexual de Sigmund Freud sobre las etapas del desarrollo de la personalidad.

  • Teoría del desarrollo de la personalidad de Erik Erikson.

• Teorías del desarrollo profesional:

  • Teoría del superdesarrollo de Donald Super. Divide la vida útil en cinco etapas;[10]​: 98–104 

  • Teoría de Linda Gottfredson, donde examina las variaciones en las expectativas vocacionales basadas en criterios de género, raza y clase social;

  • Teoría heurística de John L. Holland;[10]​: 90–92 

  • Teoría de las necesidades de Anne Roe;[10]​: 88–90 

  • Teoría de la elección vocacional de Eli Ginzberg;[11]​

  • Teoría compuesta del desarrollo vocacional y satisfacción laboral temprana de Robert Hoppock;[12]​

  • Teoría del desarrollo profesional de Tiedeman y O'Hara.[10]​: 104–5 

Véase también

• Orientación vocacional

• Vocación de los apóstoles

Referencias

(1834 bytes).

Vocație profesională

De la înființarea consilierii vocaționale în 1908 de către inginerul Frank Parsons, utilizarea termenului „vocație” a evoluat, punându-se accent pe dezvoltarea individuală a talentelor și abilităților în alegerea și bucuria unei cariere. Această extindere semantică a însemnat o oarecare reducere a referinței la semnificațiile religioase ale termenului în uzul cotidian.[9] Este definit ca dorința de a urma o carieră, o profesie sau orice altă ocupație sau activitate atunci când nu au fost încă dobândite toate abilitățile sau cunoștințele necesare. Este un subiect recurent de cercetare în domeniul științelor educației: pedagogie, psihologie educațională și domenii conexe.

Mulți cercetători au încercat să înțeleagă cum se îndreaptă fiecare dintre noi către o anumită profesie. Referințele teoretice care susțin consilierii vocaționali se bazează pe diverse teorii.

• Teorii ale dezvoltării personalității:

• Teoria psihosexuală a lui Sigmund Freud despre etapele dezvoltării personalității.

• Teoria dezvoltării personalității a lui Erik Erikson.

• Teorii ale dezvoltării carierei:

• Teoria superdezvoltării a lui Donald Super. El împarte durata vieții în cinci etape;[10]​: 98–104

• Teoria Lindei Gottfredson, care examinează variațiile așteptărilor vocaționale în funcție de sex, rasă și clasă socială;

• Teoria euristică a lui John L. Holland;[10]​: 90–92

• Teoria nevoilor a lui Anne Roe;[10]​: 88–90

• Teoria alegerii vocaționale a lui Eli Ginzberg;[11]​

• Teoria compozită a dezvoltării vocaționale și a satisfacției profesionale timpurii a lui Robert Hoppock;[12]​

• Teoria dezvoltării carierei a lui Tiedeman și O'Hara.[10]​: 104–5

Vezi și

• Orientare vocațională

• Vocația apostolilor

Referințe

Vocație profesională

De la înființarea consilierii/orientării vocaționale în 1908 de către inginerul Frank Parsons, utilizarea termenului „vocație” a evoluat, punându-se accent pe dezvoltarea individuală a talentelor și abilităților în alegerea și bucuria unei cariere. Această extindere semantică a însemnat o oarecare reducere a referinței la semnificațiile religioase ale termenului în uzul cotidian.[9] Este definit ca dorința de a urma o carieră, o profesie sau orice altă ocupație sau activitate atunci când nu au fost încă dobândite toate abilitățile sau cunoștințele necesare. Este un subiect recurent de cercetare în domeniul științelor educației: pedagogie, psihologie educațională și domenii conexe.

Mulți cercetători au încercat să înțeleagă cum se îndreaptă fiecare dintre noi către o anumită profesie. Referințele teoretice care susțin consilierii vocaționali se bazează pe diverse teorii.

• Teorii ale dezvoltării personalității:

• Teoria psihosexuală a lui Sigmund Freud despre etapele dezvoltării personalității.

• Teoria dezvoltării personalității a lui Erik Erikson.

• Teorii ale dezvoltării carierei:

• Teoria superdezvoltării a lui Donald Super. El împarte durata vieții în cinci etape;[10]​: 98–104

• Teoria Lindei Gottfredson, care examinează variațiile așteptărilor vocaționale în funcție de sex, rasă și clasă socială;

• Teoria euristică a lui John L. Holland;[10]​: 90–92

• Teoria nevoilor a lui Anne Roe;[10]​: 88–90

• Teoria alegerii vocaționale a lui Eli Ginzberg;[11]​

• Teoria compozită a dezvoltării vocaționale și a satisfacției profesionale timpurii a lui Robert Hoppock;[12]​

• Teoria dezvoltării carierei a lui Tiedeman și O'Hara.[10]​: 104–5 

Vezi și

• Orientare vocațională

• Vocația apostolilor

Referințe