Stephen Hunt

În ianuarie 2011, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat un exemplar din ediţia de buzunar a unui roman de Stephen Hunt, The Court of the Air (Tor Books, New York, 2009). În ziua cînd am cumpărat acel volum, l-am răsfoit puţin. De parcurs pe de-a-ntregul, l-am parcurs însă abia în septembrie-octombrie 2012.

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Acţiunea romanului se petrece pe un tărâm în care magia se îngemănează cu industria, cam ca în trilogia Bas Lag a lui China Miéville. Personajele principale provin dintr-un regat, Jackal, care are ca emblemă un leu. Printre ţările învecinate se numără Statul Liber al oamenilor mecanici şi Quartérshift, un fost regat devenit republică drept urmare a unei revoluţii comunitariste.

Rasele care populează acest tărîm fantastic sînt de diferite feluri. Pe lîngă personaje umane apar creaturi inteligente, acţionate cu aburi ("steammen", sau aburantropi, dacă îmi permiteţi o adaptare a termenului englezesc), oameni-crabi, apariţii de pe un tărîm al zînelor aflat îndărătul unui zid de ceaţă, zeităţi voodoo, precum şi vechi zei ai unui imperiu antic al oamenilor-insecte, hotărîţi să revină în realitate şi să-i înrobească pe oameni pentru a se hrăni cu sufletele lor.

Intriga se bazează pe eforturile acestor entităţi, Wildcaotyl, de a subjuga societatea comunitaristă din Quartérshift, apoi de a subverti şi invada regatul Jackal. Numai că o organizaţie secretă jackeliană, Tribunalul Aerului, ca şi o Observatoare cu puteri aproape divine de pe tărîmul zînelor, se străduiesc să împiedice această invazie care ar aduce gheţurile veşnice, robia şi suferinţa.

Ca în alte romane fantastice memorabile, personajele alese să îndeplinească planul de rezistenţă sînt antieroi tineri şi neexperimentaţi, însă curajoşi şi cu aliaţi de nădejde. Unul dintre personaje este o orfană, Molly Templar, cu un talent pentru înţelegerea şi repararea mecanismelor, care se dovedeşte a fi descendenta străvechiului erou Vindex. Celălalt personaj principal este Oliver Brooks, fiul unui agent secret al Tribunalului Aerului.

Cei doi sînt vînaţi de agenţii inamicului, hăituiţi pe străzile din oraşul jackelian Middlesteel, urmăriţi prin aer şi prin subterane, iar pe traseu fiecare dintre ei îşi descoperă abilităţi nebănuite şi contribuie decisiv la oprirea invaziei.

Pe lîngă cele două planuri narative principale care îi urmăresc pe Molly şi pe Oliver, intriga conţine şi numeroase episoade secundare care le arată cititorilor ce se petrece la curtea regală din Jackal, în parlament, în Tribunalul Aerului sau printre conducătorii din Quartérshift. Din acest punct de vedere, Stephen Hunt a asimilat foarte bine tehnicile narative din romanele foileton victoriene, iar The Court of the Air, cu toate că este un volum masiv, de aproape 600 de pagini, e captivant şi se parcurge cu plăcere.

Un aspect demn de subliniat în privinţa acestui roman îl constituie galeria de personaje secundare, precum comandantul Black, fost căpitan de submarin, Mama Lode, patroana unui magazin de arme şi muniţii, Harry Stave, agentul corupt al Tribunalului Aerului, contele Vauxtion, aristocrat shiftian devenit asasin plătit, Lord Wireburn, Păstrătorul Flăcării Veşnice, sau Benjamin Carl, creatorul doctrinei comunitariste. Cumva, cititorii au permanent impresia că o parte dintre aceste personaje s-au strecurat deghizate din alte cărţi, ceva mai vechi, sau din alt veac, ceva mai îndepărtat, ca să populeze tărîmul acesta.

Parte din farmecul genului steampunk rezidă tocmai în recunoaşterea referirilor intertextuale, iar Stephen Hunt îi încîntă pe cititori cu trimiteri diverse, de la Jules Verne şi Charles Dickens (sau Karl Marx) la Michael Moorcock şi James P. Blaylock (sau China Miéville).

Acţiunea palpitantă duce în cele din urmă la o bătălie grandioasă, apoi la un epilog care leagă toate iţele spre mulţumirea cititorilor. Numai că Stephen Hunt nu s-a oprit aici, ci a scris şi publicat nu mai puţin de cinci alte romane steampunk plasate pe acel tărîm fantastic. Al doilea roman din serie se intitulează The Kingdom Beyond the Waves. Dar despre acesta am să vă relatez cu altă ocazie.

În februarie 2010, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat un exemplar din cel de-al doilea roman al seriei Jackelian de Stephen Hunt, The Kingdom Beyond the Waves (Colecţia Harper Voyager, Grupul Editorial Harper Collins, Londra, 2008). De parcurs, l-am parcurs abia în august 2013. Şi iată ce am aflat:

Acţiunea din acest roman este plasată la câţiva ani după cea din The Court of the Air. Unul dintre personajele principale este profesoara Amelia Harsh, care a moştenit de la tatăl său un interes deosebit pentru civilizaţia pierdută Camlantis, un subiect privit ca excentric de către mediile academice „ortodoxe” din regatul Jackal. Un alt personaj principal, magnatul Abraham Quest, se arată dornic să îi finanţeze o expediţie de căutare a acestei civilizaţii dispărute – dar nu în locuri unde alte expediţii arheologice au explorat fără succes, ci în junglele din Liongeli, la izvoarele fluviului Shedarkshe, în lacul Ataa Naa Nyongmo. Expediţia se va desfăşura la bordul submarinului căpitanului Jared Black, iar echipajul este însoţit de un detaşament de mercenare aduse de către Quest din Liga Catosiană.

Un fir narativ secundar urmăreşte aventurile unui justiţiar mascat, Cornelius Fortune, care, împreună cu o creatură înaripată, Septimoth, trece periodic graniţa în Quartérshift pentru a-i ucide pe reprezentanţii regimului revoluţionar comunitarian.

Expediţia trece prin numeroase aventuri, mai întâi printre roboţi acţionaţi cu abur, apoi într-o junglă unde plantele şi animalele trăiesc în simbioză, iar intruşii sunt asimilaţi cu forţa. Când capitala pierdută a Camlantisului este regăsită, Abraham Quest îşi dezvăluie planurile de dominaţie mondială, iar Cornelius Fortune şi agenţii Tribunalului din Aer trebuie să intervină pentru a-l opri. Iar finalul romanului este spectaculos şi înţesat de lovituri de teatru care de care mai neaşteptate.

Ca şi The Court of the Air, The Kingdom Beyond the Waves se încadrează într-un subgen de dată relativ recentă pe care unii l-au etichetat ca elfpunk, iar alţii steampunk fantasy – alături de lucrări ca The Iron Dragon's Daughter de Michael Swanwick sau Perdido Street Station de China Miéville. Pe de o parte, recuzita ţine de subgenul steampunk – dirijabile, submarine, batiscafuri, heliografe, roboţi cu aburi. Pe de altă parte, destule elemente sunt fantastice, precum masca vorbitoare pe care o foloseşte Cornelius Fortune, balenele zburătoare skrayper, spiritele Steam Loa ori sabia vrăjitorească, cu formă schimbătoare, folosită de personajul secundar Billy Snow. Şi, pentru cine citeşte cu atenţie, sunt şi unele elemente cyberpunk, precum nanomecanismele din Camlantis, cu care organismele pot fi dezasamblate în atomii componenţi, ori maladia informaţională, transmisă prin cântec, cu care roboţii acţionaţi cu aburi pot fi făcuţi să-şi piardă minţile.

Dar bună parte din farmecul acestui roman se află în ţesătura de conexiuni intertextuale care îl întâmpină pe cititor pe aproape fiecare pagină. Profesoara-arheolog Amelia Harsh aminteşte de eroina de bandă desenată Adèle Blancsec (dar şi de Indiana Jones sau de Alan Quatermain), comandantul Jared Black pare o combinaţie de Sir John Falstaff şi căpitanul Nemo, Abraham Quest aminteşte de unii antagonişti din romanele cu James Bond, iar călătoria cu submarinul în căutarea unei civilizaţii pierdute duce cu gândul la 20 000 de leghe sub mări de Jules Verne şi la Inima întunericului de Joseph Conrad.

Am remarcat şi modul expert în care scenele din planurile narative sunt intercalate pentru a crea suspans, cârligele narative care încheie fiecare scenă şi care îi atrag pe cititori să mai parcurgă o pagină, apoi încă una, precum şi doza de umor care condimentează povestea pe alocuri. Cu toate că romanul are dimensiuni respectabile (556 de pagini în ediţia Harper Voyager), timpul pe care îl veţi petrece cu lectura lui va fi bine folosit.

Cum The Kingdom Beyond the Waves este abia al doilea volum dintr-o serie de şase, sunt tentat să încep cât de curând lectura celui de-al treilea roman din ciclul Jackelian, The Rise of the Iron Moon. Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie...

În februarie 2010, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Librăria Nautilus, am achiziţionat un exemplar din romanul The Rise of the Iron Moon (Colecţia Harper Voyager, Editura Harper Collins, Londra, 2009). Din păcate, lectura acestui roman s-a desfăşurat, cu întreruperi, din ianuarie până în decembrie 2014. Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

În al treilea roman din seria jackeliană, regatul Jackal se confruntă cu o ameninţare nemaiîntâlnită în istoria recentă. O forţă de invazie, Armata Umbrelor, cucereşte ţară după ţară, iar de la un punct încolo forţele armate jackeliene se văd nevoite să se alieze cu inamicul lor tradiţional, trupele din Quartérshift, pentru a sta în calea cotropitorilor.

Sursa acestei forţe de invazie nonumane pare să fie însă una... celestă. Mai exact, cotropitorii provin de pe un satelit artificial, Caliban, o lună de metal care, o dată la câteva mii de ani, ajunge periculos de aproape de lumea imaginară a domnului Hunt. Ca urmare, o expediţie din care fac parte Molly Templar, comandantul Jared Black şi Coppertracks, robotul acţionat cu aburi, călătoreşte cu un vehicul interplanetar pentru a se confrunta cu sursa invaziei.

Pe Pământ, alte personaje - unele noi, ca orfana Purity Drake, altele recurente, ca Oliver Brooks sau Harry Stave - luptă în felul lor împotriva invadatorilor. Purity Drake, în mod special, se dovedeşte a fi descendenta unei figuri istorice arhetipale şi, înarmată cu o sabie magică şi sprijinită de Bandiţii Mlaştinilor - o galerie de personaje semilegendare din trecut - joacă un rol hotărâtor în salvarea regatului.

Ceea ce mi s-a părut remarcabil în cazul romanului The Rise of the Iron Moon a fost pe de o parte aparenta uşurinţă cu care domnul Stephen Hunt creează un mixaj postmodern din elemente heteroclite. Dacă principalele planuri ale intrigii revizitează două lucrări clasice ale literaturii ştiinţifico-fantastice - De la Pământ la Lună de Jules Verne, respectiv Războiul lumilor de H. G. Wells - pe alocuri am fost uimit să văd trimiteri la nanotehnologie, la arhetipurile jungiene, la Revoluţia Franceză şi la colonelul T. E. Lawrence.

Pe de altă parte, am apreciat vasta galerie de personaje şi multiplele planuri narative ale cărţii. De altfel, unul dintre motivele pentru care lectura a fost întrucâtva dificilă a fost tocmai complexitatea romanului. Structura intrigii este însă bine planificată, iar suspansul e atent controlat, aşa încât lectura devine din ce în ce mai captivantă pe măsură ce cititorii se apropie de finalul volumului.

Ca urmare, după ce am terminat de citit The Rise of the Iron Moon (pe care, dacă doriţi, îl puteţi comanda aici), am parcurs şi următorul volum al seriei, Secrets of the Fire Sea. Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie...

În aprilie 2012, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, am achiziţionat un exemplar dintr-un roman de Stephen Hunt, Secrets of the Fire Sea (Colecţia Harper Voyager, Editura Harper Collins, Londra, 2011). L-am parcurs în perioada mai - august 2015. Şi iată ce am aflat:

În regatul Jago, aflat dincolo de Marea de Foc, unde apa clocoteşte din cauza unor fenomene vulcanice, doamna arhiepiscop Alice Grey este asasinată, iar protejata ei orfană, Hannah Conquest, este trimisă de Vardan Flail la munci grele şi periculoase în subsolurile capitalei. Detectivul particular Jethro Daunt şi asistentul său mecanic, Boxiron, sunt chemaţi să investigheze crima, iar comandantul Jared Black îi transportă cu submarinul. La expediţie participă şi savanta Nandi Tibar-Wellking, a cărei misiune este să vegheze la bunăstarea orfanei.

Ancheta lui Jethro Daunt întâmpină dificultăţi, iar cercetările întreprinse de Nandi Tibar-Wellking şi de Hannah Conquest aduc rezultate surprinzătoare - căci soţii Conquest redescoperiseră un secret vechi de secole, o formulă menită să transforme oamenii în zei. Nu după mult timp, Hannah şi prietenii ei pornesc într-o expediţie spre interiorul îngheţat al insulei Jago pentru a găsi acele informaţii care le-ar permite reconstituirea formulei.

Fireşte, planurile personajelor principale sunt puse în pericol atunci când urşi inteligenţi, angajaţi ca mercenari de senatul jagonez, dau o lovitură de stat şi deschid porţile cetăţii pentru o flotă de invazie. Finalul romanului aduce un război în toată regula, o rezolvare a enigmei poliţiste, dar şi speranţa unei vieţi mai liniştite pentru tânăra protagonistă.

Sub aspectul fundalului, Secrets of the Fire Sea contribuie, ca şi romanele precedente ale Seriei Jackeliene, la lărgirea orizontului şi la sporirea complexităţii lumii imaginare pe care a creat-o domnul Stephen Hunt. Dacă Marea de Foc şi regatul Jago fuseseră doar amintite în alte cărţi ale autorului, de această dată cititorii au şansa să le cunoască în detaliu. Pe măsură ce se desfăşoară acţiunea, aflăm informaţii fascinante despre istoria acelui loc, despre organizarea sa socială, despre relaţiile cu alte ţări şi despre dinamica vieţii de zi cu zi.

Căci Jago, deşi aflat în nordul extrem şi supus unei permanente ameninţări din partea unor hoarde de animale sălbatice, este structurat ca o salbă de oraşe pe coasta unei insule, alimentate de energie geotermică şi întreţinute de echipe dotate cu exoschelete acţionate cu aburi. Şi, din câte spun personajele, acest regat ce se confruntă cu depopularea şi cu invazia unor inamici feroce a păstrat cândva comorile ştiinţei şi culturii pe parcursul unei epoci glaciare, pentru a face civilizaţia să renască. (Există chiar unele indicii că noi am fi cei care au cauzat epoca glaciară, cu un război nuclear, iar lumea din seria Jackeliană s-ar afla în viitorul nostru îndepărtat.)

Intriga, la rândul ei, este structurată riguros, cu mai multe planuri narative. Unele dintre acestea urmăresc evoluţia personajelor principale, precum Hannah Conquest sau Jethro Daunt. Altele aduc în scenă, pentru o vreme, personaje secundare sau episodice. Am remarcat grija cu care domnul Stephen Hunt a folosit omniscienţa selectivă multiplă şi versatilitatea cu care a redat gândurile şi percepţiile personajelor în stilul indirect liber, precum şi dozarea savantă a suspansului, respectiv prezenţa sistematică a cârligelor narative care fac lectura foarte antrenantă.

În privinţa conexiunilor intertextuale, am observat trimiteri la povestirile despre Sherlock Holmes, la 20 000 de leghe sub mări, la The Difference Engine şi la trilogia steampunk a lui Philip Pullman, dar şi la "Johnny Mnemonic", cu atmosfera sa de metropolă decadentă, cu sistemele în prag de colaps. Pentru amatorii de anime, în schimb, sunt destule scene în care exoschelete uriaşe sunt folosite pentru reparaţii, expediţii exotice, lupte. În privinţa asta, autorul are multe de oferit atât bibliofililor cât şi amatorilor de jocuri video sau de filme de animaţie.

Ca o concluzie a celor prezentate, vă recomand şi dumneavoastră acest roman steampunk. (Îl puteţi comanda online aici.) Fireşte, am început deja să citesc următoarea carte din serie, Jack Cloudie. Dar despre aceea vom discuta cu alt prilej...

În noiembrie 2012, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, am achiziţionat un exemplar dintr-un roman de Stephen Hunt, Jack Cloudie (Colecţia Harper Voyager, Editura Harper Collins, Londra, 2012). De parcurs, am ajuns să îl parcurg abia în octombrie 2015. (Prea multe cărţi, prea puţin timp.) Şi iată ce am aflat:

Jack Cloudie este al cincilea roman din Seria Jackeliană, o saga steampunk fantasy începută cu The Court of the Air. Spre deosebire de romane anterioare, precum The Rise of the Iron Moon sau Secrets of the Fire Sea, Jack Cloudie este uşor de citit pentru că nu are decât două planuri narative.

Unul dintre planuri urmăreşte aventurile adolescentului Jack Keats din Regatul Şacalilor. Acesta ajunge cu părinţii şi fraţii în închisoarea datornicilor, rămâne orfan, se asociază cu o bandă de infractori minori, organizează o spargere la Banca Lords, apoi e prins, judecat, condamnat la moarte şi salvat de un comandant de aeronavă, care îl ia ca ucenic la bordul dirijabilului Potârnichea de Fier.

Al doilea plan narativ prezintă peripeţiile adolescentului Omar ibn Barir, un sclav din Cassarabia care află că este fiul nelegitim al stăpânului său, îşi pierde familia în urma unui conflict între nişte facţiuni religioase, după care ajunge să se înscrie în garda Califului Etern - trupe de elită care călăresc balauri.

După cum probabil v-aţi dat seama, romanul oferă două poveşti de tip young adult pe tema trecerii de la inocenţă la experienţă. Cam ca în Starman Jones de Robert A. Heinlein, Jack Keats îşi face ucenicia la bordul aeronavei, sub îndrumarea unui personaj vârstnic şi experimentat (comandorul Jared Black sub acoperire), trece prin încercări majore şi devine comandantul navei atunci când cel oficial piere.

Omar, la rândul său, caută să o salveze pe adolescenta de care e îndrăgostit, descoperă un complot la nivel înalt şi ajută la dejucarea unei lovituri de stat.

De altfel, Stephen Hunt a îmbinat cu multă eleganţă trei elemente esenţiale ale romanului - respectiv caracterizarea, intriga şi fundalul.

Astfel, cele două personaje principale atrag de la bun început simpatia cititorilor. Pe de o parte, ambii protagonişti sunt dezavantajaţi social şi economic, iar situaţia lor se agravează considerabil în primele capitole ale cărţii.

Pe de altă parte, Jack şi Omar au un număr de calităţi, iar îndrumarea oferită de câte un personaj-mentor îi ajută să se dezvolte şi să capete încredere în ei înşişi.

Intriga romanului e construită alert, cu numeroase lovituri de teatru şi răsturnări de situaţii. În buna tradiţie a literaturii de aventuri, autorul a inclus jafuri bancare, bătălii aeriene, dueluri, comploturi şi misiuni ale unor agenţi secreţi.

Pe lângă evenimentele spectaculoase din intrigă, alternarea rapidă a episoadelor din cele două planuri narative ajută şi ea la creşterea suspansului - şi merită menţionat că autorul este expert în plasarea de cârlige narative la finalul fiecărei scene.

Nu în ultimul rând, aş aminti faptul că Jack Cloudie extinde şi nuanţează lumea imaginară din Seria Jackeliană. Dacă, în romanele anterioare, Cassarabia fusese doar menţionată în trecere, de această dată Stephen Hunt ne prezintă pe îndelete o societate ce îmbină fundamentalismul religios şi ingineria genetică - de la Califul Etern, ce îşi transmite mintea de la o generaţie de clone la următoarea, până la felurite creaturi bizare ivite din laboratoarele cassarabe.

Şi, cum Jack Cloudie nu e doar fantasy, ci şi steampunk, nu m-am mirat deloc când am aflat că în motoarele analitice ale Potârnichei de Fier bântuie o inteligenţă artificială, iar Jack Keats e cel capabil să o contacteze şi să o convingă să coopereze cu echipajul aeronavei.

Pe ansamblu, Jack Cloudie reprezintă atât o adăugire valoroasă la Seria Jackeliană cât şi un roman de sine-stătător foarte bine realizat. Vi-l recomand cu căldură şi dumneavoastră. (Puteţi comanda un exemplar aici.) În ceea ce mă priveşte, cu siguranţă că voi citi şi următorul roman din serie, From the Deep of the Dark. Însă despre acela vom discuta cu altă ocazie...

În octombrie 2013, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar din ultimul roman al Seriei Jackeliene de Stephen Hunt, From the Deep of the Dark (Colecția Harper Voyager, editura Harper Collins, Londra, 2012). Lectura s-a petrecut cam anevoios, între decembrie 2015 și iulie 2016.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

La fel ca unele romane anterioare din Seria Jackeliană, precum The Court of the Air sau The Rise of the Iron Moon, From the Deep of the Dark tratează tema invaziei iminente a lumii de către o rasă extraterestră. De această dată, invadatorii caută să deschidă un portal subacvatic spre alte dimensiuni, din care să aducă orașe întregi populate cu semenii lor. De asemenea, specia invadatoare are apucături vampirești și, cu ajutorul unor bijuterii tehnologice, cotropitorii îi pot determina pe oameni să îi vadă sub altă formă decât cea reală.

Printre cei care li se opun invadatorilor se numără orfana spărgătoare Charlotte Shades, polițistul veteran Dick Tull, detectivul amator Jethro Daunt, însoțit de partenerul său robotic, Boxiron, și comandantul Jared Black.

Ca și în romanele anterioare, acțiunea duce către un punct culminant grandios, cu bătălii navale și terestre, dueluri, evadări spectaculoase și răsturnări de situație. Din păcate, utilizarea prea multor perspective în narațiune face romanul ceva mai anevoios de parcurs decât precedentul - Jack Cloudie.

Pe ansamblu, From the Deep of the Dark s-a dovedit a fi o încheiere onorabilă a Seriei Jackeliene și a meritat atât timpul cât și banii. Paradoxal, lectura acestui roman m-a îndemnat însă nu atât spre parcurgerea altor cărți steampunk, cât spre (re)citirea unor cărți victoriene precum Trei într-o barcă sau Trei pe două biciclete. Dar despre acelea vom discuta cu alte prilejuri.