Inteligenţă artificială cu sîni naturali

Cel care reuşeşte să treacă de combinaţia titlu-copertă a volumului Necropolis, apoi să sară peste prefaţa lui Liviu Radu, înseamnă că a obţinut trei lucruri: 1. nu este preocupat de conexiunile "multi-level" dintre Thanatos şi Eros; 2. nu consideră autorul volumului un mărginit epigon al lui William Gibson; 3. poate sesiza diferenţele între cyberpunk-ul anglo-saxon şi cel românesc. Cele 15 proze scurte ale lui Florin Pîtea din prezentul volum sunt cvasi-totalitatea scrierilor sale - în mod sigur cuprind toate premiile pe care le-a obţinut în deceniul trecut. Necropolis este, cu alte cuvinte, culegerea prozelor de început ale autorului, punctul de fugă al tabloului ultimilor şapte ani. Având aceste observaţii preliminare într-o fereastră deschisă în spatele celei a textului cărţii, cititorul lui Florin Pîtea se poate lăsa în voia lecturii. Ceea ce se simte de la prima pagină este autentica uşurinţă, fluiditatea povestirii oricărui text prezent în volum. Ceva se întâmplă de fiecare dată când Florin Pîtea scrie. Astfel că se poate trece cu vederea revenirea/ calchierea/ copierea şi recombinarea/ resemnificarea/ epuizarea secvenţelor/ clişeelor/ personajelor găsite de cititorul de SF în William Gibson, spre exemplu, cum nimicitor spune pe şleau Liviu Radu. Bine-bine, o nouă povestire cu muschetari nu este Cei trei muschetari, o nouă romanţă cu plopi nu este "Pe lângă plopii fără soţ". Cum de nu se spune pur şi simplu că Necropolis este doar o aproape-traducere, la un pas de plagiat a nu'ş'cărui fragment din Neuromancer (a se vedea "Zid de umbră, umbră de zid", nimic de acolo, personaj, lume, acţiune nu este original)? Pentru că ar fi neadevărat şi, implicit, nedrept. Exceptând căderea sus-numită, restul prozelor din Necropolis doar "seamănă" a William Gibson. Nu doar talentul (de necontestat) semnalat şi de prefaţator îl salvează pe Florin Pîtea, ci explicit diferenţele sesizabile. Să vină exemplele. Personajul principal al lui Florin Pîtea are un plus de viaţă psihologică. Se reţin, în ordinea crescătoare a valorilor factorului considerat, războinicul orb din "Ancalagon", jokerul din "Relief", puştanii din "Rave-O-Lution", personajul de a doua persoană singular din "Noaptea cea mai lungă", sculptorul din "Ţara pustie", virusul autoconştient din "Shai Tan", "originalul" din "Celălalt", pentru a încheia cu personajele principale din "Phoenixul din Kansar City" şi "Sarariman".

Lumea construită de Florin Pîtea urmează, în 4 din 5 cazuri reţeta "punk": civilizaţie urbană în declin, chiar prăbuşire, partea cea mai luminoasă este de neatins pentru personaje fiindcă se află pe orbita Pământului sau undeva unde nu a fost război. Diferenţele în construcţia lumii, Pîtea le aduce prin motivarea prăbuşirii ("eliberarea" arabă, topirea calotelor polare), sau prin exploatarea unor date sociologice (evaziunea fiscală) insuficient lucrate în modelele anglo-saxone. În cazurile 1 la 5, lumea este dickiană ("Ficţiuni", un Ubik pentru vii), sau definită printr-o anomalie în propria geneză ficţională ("Sfinx" şi "Necropolis").

Acţiunea, trama, fabula din povestirea lui Florin Pîtea are ca mobil general supravieţuirea. Personajul principal sau personajul colectiv trebuie să supravieţuiască bolii sau pierderii ("Deadline", "Zid de umbră...", "Phoenixul...", "Celălalt"), atacului ("Shai Tan", "Ţara pustie", "Noaptea cea mai lungă") sau pericolului de a fi atacat ("Relief", "Ancalagon", "Sarariman").

Oricât nu ar plăcea, sintagma "scrieri de atelier" se aplică liniştit peste patru cincimi din volumul Necropolis. Să fie înţeles: există alţi "consacraţi" în SF-ul românesc, ba chiar în main-stream-ul românesc care nu sunt în stare să lege personajul de acţiune şi de lume cum o face Florin Pîtea. Însă prozele lui au apărut într-o perioadă în care "cyberpunk-ul românesc" (ceea ce se poate numi "sindromul motocentaurilor") era ceea ce se susţinea de o parte a comunităţii SF, cealaltă parte ridicându-se cu mânie proletară împotrivă-i. Florin Pîtea a arătat (arată) ce este "de-adevăratelea" cyberpunk pe româneşte, cu tot riscul de-a fi categorisit (pe nedrept, trebuie repetat asta) ca jalnic epigon. "Scrieri de atelier" întrucât prin volumul de faţă Florin Pîtea şi-a deschis şi închis simultan palierul său în SF-ul românesc, asigurându-şi o unicitate caracterizabilă cel mai uşor prin a nu fi de dorit.

Vârfurile volumului Necropolis sunt, probabil fără să mire pe nimeni, "Shai Tan", "Necropolis", "Sfinx" şi - se pot mira unii - "Sarariman". Dacă vine cineva să strige că aceste proze nu mai seamănă cu William Gibson, ci cu Greg Egan are tot atâta dreptate cât Liviu Radu (care vorbeşte mai mult de Gibson decât de Pîtea...). Fals, fals, fals. Aici se vede viitorul scriitorului (nu doar de SF) Florin Pîtea - odată epuizată zona pentru care a făcut pasiune (că doctoratul în cyberpunk nu se dă de flori de măr), el o transcende. Densitatea ideatică, simplitatea stilistică, poetica totalităţii sublimate - iată tot atâtea premize care îndreptăţesc cititorul să-i ceară imperativ autorului volumului Necropolis să se prezinte repede cu ceva "hundred percent" nemaivăzut, însă natural (şi într-o copertă mai "naturală").

Fiindcă Florin Pîtea are de unde şi poate. Recitiţi "Sfinx".

< recenzia precedentă recenzia următoare >