Alan Moore

Spre sfîrşitul lunii ianuarie 2008, importatorii mei preferaţi de la firma Nautilus (http://nautilus.ro) m-au informat că primiseră un nou transport de cărţi – inclusiv romane grafice. Le-am făcut o vizită şi aşa am ajuns (în sfîrşit) în posesia primului volum din Liga domnilor extraordinari de Alan Moore şi Kevin O’Neill (America’s Best Comics, La Jolla, 2000).

Citisem articole despre acest roman grafic în Wikipedia, văzusem filmul, ba chiar „răsfoisem” cîteva capitole în format electronic, dar de citit nu apucasem să-l citesc. Ajuns acasă cu cărţile de la Nautilus m-am aşezat gospodăreşte şi am parcurs primul volum.

Şi iată ce am aflat:

Intriga se petrece în 1898. Un agent de la MI5, Campion Bond (tatăl lui James), o trimite în misiune pe Wilhelmina Murray ca să adune o echipă de excentrici. Ca şi în Cei şapte samurai, (sau în Neuromancer), o parte din intrigă o constituie asamblarea echipei, iar celelalte două treimi tratează despre identificarea obiectivului echipei, respectiv despre dezvăluirea a diverse comploturi şi contra-comploturi.

Savoarea Ligii este însă dată de încărăctura inter-textuală. Aproape la fiecare pagină apar referiri la lucrări de Jonathan Swift, Jules Verne, H.G. Wells, Edgar Allan Poe, H. Rider Haggard, Bram Stoker, Robert Louis Stevenson, Charles Dickens şi Sir Arthur Conan Doyle. Una dintre victimele contelui Dracula face echipă cu căpitanul Nemo şi cu Allan Quatermain, merge pe Strada Morgue în compania lui Auguste Dupin în căutarea doctorului Jekill (şi dă peste domnul Hyde) sau descoperă sursa misterioasă a unor sarcini nedorite la un internat de fete în persoana omului invizibil Griffin.

În fundal apar mereu referiri la O călătorie spre centrul Pămîntului, Cinci săptămîni în balon, Călătoriile lui Gulliver sau Războiul lumilor, iar personaje secundare precum maestrul asasin Dr. Fu Manchu, Mycroft Holmes, Cavor sau Şmecherul oferă cîte o supriză (şi o întorsătură de intrigă) pe fiecare pagină.

Scenaristul Alan Moore a avut grijă să ţeasă elemente de istorie reală (precum referirile la revoltele din India) laolaltă cu trimiterile inter-textuale, dar şi să brodeze explicaţii convingătoare pentru prezenţa unor personaje presupuse moarte (Dr. Jekill/Mr. Hyde, Griffin, căpitanul Nemo şi profesorul Moriarty, ca să dau numai cîteva exemple).

Artistul grafic Kevin O’Neill nu s-a lăsat mai prejos (începînd chiar de pe copertă, unde îndărătul personajelor se observă tablouri – inclusiv portretul lui Dorian Gray) şi a creat o lume pestriţă, caricaturală, o reflexie năstruşnică a ficţiunilor care mi-au populat copilăria. Submarinul Nautilus, domnul Hyde, dragonul mecanic al doctorului Fu Manchu, mahalalele victoriene insalubre sau aparatul de zbor propulsat de cavorită al profesorului Moriarty rămîn în mintea cititorilor mult după ce au închis romanul grafic.

Nu în ultimul rînd, ceea ce se întîmplă pe lîngă banda desenată propriu-zisă este aproape la fel de important. Fiecare element al romanului grafic (paginile introductive, cele de final, vinietele de la sfîrşitul fiecărui capitol) contribuie cu ceva la amplificarea efectului de ansamblu. Ca un supliment binevenit, volumul conţine o povestire în şase episoade (ilustrată de Kevin O’Neill) în care Alan Moore pastişează copios pagini din Edgar Rice Burroughs, H. Rider Haggard, H.G. Wells şi H.P. Lovecraft. Chiar şi pe ultima copertă se manifestă acest spirit jucăuş sub forma unor biografii victoriene ficţionale (şi autoironice) ale scenaristului şi graficianului.

Fireşte, cercetarea enciclopediilor de pe Internet mi-ar dovedi rapid că oameni mai citiţi decît mine au sesizat o mulţime de trimiteri la alte cărţi victoriene pe care încă nu le-am parcurs. Dar acest prim volum din Liga domnilor extraordinari m-a încîntat ca o excursie fabuloasă în alt deceniu (şi altă perioadă culturală) din viaţa mea. Chiar dacă nu am prins fiecare trimitere şi nuanţă (cine ar bănui, spre exemplu, că un tablou electric marcat „Edison Teslaton” face o aluzie ironică la rivalitatea acerbă dintre Thomas Alva Edison şi Nikola Tesla?), aştept cu nerăbdare volumul al doilea.

În iulie 2008, importatorii mei preferaţi de la Nautilus (http://nautilus.ro) au adus volumul al doilea din romanul grafic Liga domnilor extraordinari. Am cumpărat un exemplar şi am stat peste noapte ca să-l termin de citit. Îl aşteptam de ceva vreme, iar aşteptarea n-a fost în zadar.

Să vedem împreună de ce:

Acţiunea acestui volum este plasată în vara anului 1898. Primele planşe ilustrează secvenţe de pe planeta Marte, unde John Carter şi diverşi marţieni imaginaţi de Edgar Rice Burroughs şi de C.S. Lewis asistă la plecarea unor forţe de invazie extraterestre către Pămînt.

În Marea Britanie, Wilhelmina Murray şi asociaţii ei din Liga Domnilor Extraordinari asistă la evenimentele descrise în Războiul lumilor: cilindri sosiţi de pe Marte, cefalopozi inteligenţi, raza morţii, fumul negru, tripozi, alge roşii în Tamisa şi aşa mai departe. După cum vă aşteptaţi, intriga se complică. Griffin, omul invizibil, îi ajută pe invadatorii de pe Marte, în vreme ce Wilhelmina Murray şi Allan Quatermain îl caută pe un anume doctor Moreau. Finalul aduce un episod de război bacteriologic şi o explicaţie convenabilă oferită de Campion Bond publicului larg: invadatorii au pierit din cauza guturaiului.

Dacă volumul întîi al seriei cuprindea dialoguri în arabă sau în chineză, volumul al doilea ridică ştacheta şi începe cu dialoguri în marţiană. Dacă volumul întîi se încheia cu o pastişă combinată după Wells/ Haggard/ Burroughs/ Lovecraft, al doilea cuprinde o pastişă a călătoriilor extraordinare de genul celor pe care le scria Jules Verne. În numai patruzeci de pagini (frumos ilustrate de Kevin O’Neill), Alan Moore reuşeşte să inventarieze sute de locuri imaginare plasate de literatura universală pe Pămînt şi să facă aluzii literare la zeci şi zeci de personaje celebre. Nu are rost să le înşir aici pe toate (pentru simplul fapt că abia jumătate îmi erau familiare), însă efectul de ansamblu este greu de descris.

De la coliba lui Kurtz din Inima întunericului la insula lui Robinson Crusoe, de la abaţia din Numele trandafirului la cripta din Fantoma de la operă, de la insulele din Călătoriile lui Gulliver la satul Macondo din Un veac de singurătate, de la France Ville la comitatul Yoknapatawpha, de la muntele Kun Lun la biblioteca Babel, de la Insula cu elice la Castelul lui Kafka ori la cel al lui Dracula, Moore îi trimite pe membrii Ligii în lungul şi în latul geografiei ficţionale. Aluziile sînt atît de dese (de la Alice cea rătăcită în lumea oglinzilor la Jean Valjean, de la Odiseu la Conan şi Elric, de la Arthur Gordon Pym la Moş Crăciun, de la profesorul Otto Lindenbrock la Tarzan şi de la Gargantua şi Pantagruel la urşii polari din reclamele Coca-Cola) încît cititorul este copleşit. Cumva, după ce Umberto Eco demonstrase în Pendulul lui Foucault că citise „tot”, Alan Moore a răspuns provocării şi a făcut o demonstraţie de virtuozitate intertextuală şi mai elegantă pe un text de cincisprezece ori mai mic. Pentru că măiestria se dovedeşte cu mijloace puţine...

Ce ar mai fi de adăugat despre acest volum? (Cu excepţia faptului că mai conţine şi jocuri de nerezolvat, planşe cu portrete şi citate, reclame asemănătoare celor din presa de la sfîrşitul epocii victoriene şi alte biografii fictive ale scenaristului şi graficianului decît volumul precedent...) Ceva destul de alarmant: atît banda desenată cît mai ales almanahul călătoriilor extraordinare fac aluzii repetate la versiuni anterioare ale Ligii – una din secolul al şaptesprezecelea, condusă de Prospero, duce de Milano, alta din secolul al optsprezecelea, condusă de Lemuel Gulliver – precum şi la posibilitatea cooptării în Liga de la începutul secolului al douăzecilea a unor noi personaje cum ar fi Orlando, protagonistul romanului omonim al Virginiei Woolf.

Pentru că, după primele două volume din Liga domnilor extraordinari, Alan Moore şi Kevin O’Neill au pregătit o lucrare şi mai ambiţioasă în această serie, Dosarul negru. Însă despre aceasta am să vă relatez cu altă ocazie...

Printre cărţile pe care le-am primit de la Bogdan Tudor Bucheru şi de la sora sa, Mădălina Bucheru, se află şi un volum din seria Liga Domnilor Extraordinari de Alan Moore şi Kevin O'Neill, Black Dossier (America's Best Comics, WildStorm Productions, DC Comics, La Jolla, 2007). L-am parcurs şi am constatat că unele romane grafice sînt precum vinul - devin mai bune pe măsură ce se învechesc. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Mi-l imaginez pe Alan Moore, cu barba lui stufoasă, discutînd cu artistul grafic Kevin O'Neill despre subgenurile SF bazate pe istorii alternative: sandalpunk, clockpunk, steampunk, dieselpunk, atompunk. Nu s-ar putea face o lucrare care să le cuprindă pe toate?

Cam aşa îmi închipui că a încolţit ideea Dosarului negru. Pentru că, pe fondul unui secol al douăzecilea altfel decît îl ştiţi, cu Al Treilea Reich condus de Alfred Hinkel şi Marea Britanie post-belică trecută printr-o fază orwelliană sub conducerea Marelui Frate, Wilhelmina Murray şi Allan Quatermain (întineriţi de un izvor magic din Africa Ecuatorială) pătrund în aripa secretă a Muzeului Britanic, sustrag un dosar negru, apoi caută să fugă. Pe urmele lor se află agenţi ai Serviciului Secret, inclusiv James Bond.

Pe măsură ce se desfăşoară acţiunea, cei doi parcurg materialele din dosar, iar cititorii sînt răsfăţaţi cu o serie de pastişe după H.P. Lovecraft, Virginia Woolf, George Orwell, William Shakespeare, John Cleland, P.G. Wodehouse şi Jack Kerouac. Aşa aflăm că Liga din primele două volume ale romanului grafic este a treia versiune, prima fiind înfiinţată în secolul al XVII-lea de regina Gloriana şi avîndu-i în componenţă pe Prospero, Ariel, Caliban, Don Quijote, Christian şi Orlando, iar cea de-a doua, din secolul al XVIII-lea, pe căpitanul Lemuel Gulliver, Natty Bumppo, Fanny Hill, clericul Dr. Syn şi pe eternul şi etern-schimbătorul Orlando.

Mai mult, în primele două decenii ale secolului al douăzecilea, cea mai recentă versiune a Ligii s-a confruntat cu o ligă franceză, Les Hommes Mysterieux, alcătuită din Robur, Arsène Lupin, Fantômas, Monsieur Zenith şi Nictalopul, respectiv cu una germană, Zweilicht-Helden, formată din Dr. Caligari, Dr. Mabuse, Dr. Rotwang şi un robot-femeie creat de acesta din urmă în Metropolis.

Dosarul negru abundă în trimiteri literare şi culturale, de la Cîntecul lui Roland şi ciclul arthurian la caricaturile cu eleve de la şcoala St. Trinian şi o anumită revistă pentru adulţi care iniţial trebuia să se numească "Stag Party". Numai că, spre deosebire de volumele precedente, aluziile şi conexiunile intertextuale acoperă un spectru istoric şi ficţional mult mai larg, de la Războiul Troian la scriitorii beat şi de la O mie şi una de nopţi la Ziua trifidelor.

Cireaşa de pe tort o reprezintă însă episodul final, tridimensional (vizibil cu nişte ochelari speciali furnizaţi împreună cu Dosarul negru), în care protagoniştii trec în Lumea Arzătoare de la nord de Insulele Orkney şi se reîntîlnesc cu membri mai vechi şi mai noi ai Ligii, de la Prospero şi Lemuel Gulliver la Orlando, Fanny Hill şi căpitanul Nemo. Tot Prospero este şi cel care rosteşte epilogul, o pledoarie în pentametru iambic pentru ficţiunile care ne oferă divertisment, dar ne şi formează atitudinile şi personalitatea de-a lungul vieţii.

După tot acest festin ficţional, care a forţat limitele romanului grafic pînă-ntr-atît încît o parte din evenimente apar sub forma unei colecţii de cărţi poştale, ce aş fi putut să-mi mai doresc? Volumul următor din Liga domnilor extraordinari, desigur.

Dar despre acesta am să vă relatez cu alt prilej.

Într-o postare din mai 2011 vă anunţam că am primit, prin amabilitatea lui Bogdan Tudor Bucheru, o mulţime de cărţi, care de care mai frumoase. Dintre acestea, un roman grafic de Alan Moore şi Kevin O'Neill, The League of Extraordinary Gentlemen: Century 1910 (Top Shelf Productions, Marietta, şi Knockabout Comics, Londra, 2010), a tot aşteptat la raft. Motivul este că al treilea volum din seria Ligii Domnilor Extraordinari, Century, a fost împărţit în trei tomuri (1910, 1969, respectiv 2009), iar la lectură m-am încumetat abia după ce le-am achiziţionat şi pe următoarele două.

Aşa se face că, în ianuarie 2014, am reluat aventurile Ligii Domnilor Extraordinari. Şi iată ce am aflat:

Intriga celui de-al treilea volum se bazează pe eforturile organizaţiei conduse de Wilhelmina Murray de a împiedica proiectul malefic al unei organizaţii oculte. De această dată, pe lîngă Mina, Allan Quatermain şi Orlando, din echipă mai fac parte A.J. Raffles şi Thomas Carnacki. În paralel, Căpitanul Nemo este pe moarte, iar fiica sa îl părăseşte şi se mută în East End, în vreme ce marinarul asasin Jack MacHeath debarcă la Londra numai pentru a fi acuzat de... asasinatele lui Jack Spintecătorul. Execuţia fără judecată a lui MacHeath este însă întreruptă în ultimul moment de o mărturisire a unui membru al Camerei Lorzilor şi de un atac devastator al echipajului de pe Nautilus, iar confruntarea Ligii cu organizaţia ocultă nu duce la un rezultat concludent.

După cum probabil vă aşteptaţi, romanul grafic propriu-zis este însoţit de un episod dintr-un foileton, scris în stilul literaturii de consum, în care e descrisă o călătorie în Lună a Wilhelminei Murray.

Pe lîngă conexiunile intertextuale aşteptate (20,000 de leghe sub mări de Jules Verne, Moby Dick de Herman Melville, Dracula de Bram Stoker, Războiul lumilor de H.G. Wells sau Orlando de Virginia Woolf), 1910 conţine şi altele - de la Opera de trei parale a lui Bertolt Brecht la Amantul doamnei Chatterley de D.H. Lawrence şi de la seria Harry Potter la... Popeye marinarul, trecînd prin Războiul Troian şi prin legendele arthuriene.

Mărturisesc că multe dintre trimiterile la literatura edwardiană mi-au scăpat pe de-a-ntregul. Astfel, am ajuns să consult Wikipedia ca să aflu că personajul A.J. Raffles este un gentleman spărgător creat de E.W. Hornung (cumnatul lui Sir Arthur Conan Doyle), că Thomas Carnacki e un detectiv cu puteri supranaturale creat de William Hope Hodgson, iar Oliver Haddo, conducătorul organizaţiei oculte, a fost creat de către W. Somerset Maugham pentru a-l caricaturiza pe Aleister Crowley. Cumva, Liga Domnilor Extraordinari a început să semene din ce în ce mai mult cu munca de cercetare - nu numai pentru creatori, ci şi pentru cititori.

Pe ansamblu, Century 1910 a fost o lectură agreabilă - şi ultima etapă în care această serie de romane grafice s-a mai încadrat în curentul steampunk. Pentru că tomul următor, Century 1969, are altă gamă de referiri culturale.

Dar asta e altă poveste...

La începutul lunii ianuarie 2014, prin amabilitatea domnului director Vlad Niculescu de la Librăria Engleză Anthony Frost, am avut ocazia să achiziţionez nişte romane grafice. Aşa se face că, după ce am citit Century 1910, în aceeaşi zi am parcurs un alt album de Alan Moore şi Kevin O'Neill, The League of Extraordinary Gentlemen: Century 1969 (Top Shelf Productions, Marietta, şi Knockabout Comics, Londra, 2011).

Şi iată ce am aflat:

Într-un 1969 dintr-o istorie altfel decît o ştim noi, un membru al unei formaţii rock and roll este înecat în propria piscină de către agenţii unei organizaţii oculte. Wilhelmina Murray, Allan Quatermain şi Orlando sînt debarcaţi la Londra de către descendenţii Căpitanului Nemo, iar un detectiv particular, Carter, începe să investigheze moartea vedetei rock. Oliver Haddo, conducătorul organizaţiei oculte, muribund, îşi transferă prin metode magice mintea în trupul unui adept tînăr. Ulterior, acesta caută să treacă mai departe în trupul vocalistului unei formaţii celebre, Purple Orchestra, în mijlocul unui concert memorial. Din fericire, Mina, prezentă la concert, are o experienţă psihedelică extracorporală şi împiedică transferul, iar spiritul malefic intră într-un spectator obişnuit. Mina ajunge într-un ospiciu. Şapte ani mai tîrziu, în plină eră punk, Orlando şi Allan Quatermain renunţă să o mai caute şi se despart.

Şi Century 1969 conţine un apendice cu un episod dintr-un foileton ilustrat despre călătoria Wilhelminei Murray în Lună. De această dată, textul are conexiuni intertextuale cu Frankenstein de Mary Shelley şi cu Primii oameni în Lună de H.G. Wells.

După cum vă aşteptaţi, acest tom din seria Ligii Domnilor Extraordinari cuprinde numeroase referinţe la cultura (şi contracultura) anilor 1960. Formaţia Purple Orchestra e o caricatură a grupului Rolling Stones, personajul Carter are trăsăturile lui Sir Michael Caine, protagoniştii discută la un moment dat cu Jerry Cornelius (din romanele lui Michael Moorcock), iar dacă unele cadre se referă clar la pace, iubire şi muzică, altele trimit la sex, droguri şi rock and roll. În acelaşi spirit, episoadele care se petrec în 1969 sînt viu colorate, cu bandane şi mărgele şi flori, în vreme ce finalul din 1977 este în tonuri de gri, cu piele neagră şi oţel inox.

Fireşte, chiar dacă Century 1969 este o ucronie (iar pe alocuri se fac referiri la evenimentele distopice din Black Dossier), cu siguranţă nu estesteampunk. Cu toate acestea, cum toate cele bune sau rele sînt trei, am parcurs şi ultimul tom, Century 2009.

Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie...

La începutul lunii ianuarie 2014, prin amabilitatea domnului director Vlad Niculescu de la Librăria Engleză Anthony Frost, am achiziţionat nişte romane grafice. În următoarele cîteva zile, după ce parcursesem Century 1910şi Century 1969, am citit şi ultimul tom din volumul al treilea al Ligii Domnilor Extraordinari - Alan Moore şi Kevin O'Neill, The League of Extraordinary Gentlemen: Century 2009 (Top Shelf Productions, Marietta, şi Knockabout Comics, Londra, 2012).

Şi iată ce am aflat:

Orlando, în versiune masculină, dar pe cale să se transforme din nou în femeie, luptă într-o ţară exotică, Q'Mar, apoi revine la Londra. Din Lumea Arzătoare, ducele Prospero îl contactează şi îl anunţă că pe lume a sosit Anticristul (din cauza maşinaţiunilor organizaţiei oculte a lui Oliver Haddo), iar Orlando are misiunea de a-i regăsi pe membrii Ligii şi de a împiedica sfîrşitul lumii.

Orlando contactează un cadru superior din serviciile secrete britanice, află unde este internată Wilhelmina Murray şi o eliberează, iar împreună pleacă în căutarea Anticristului. Allan Quatermain nu le poate fi de folos de această dată, căci a devenit un vagabond dependent de heroină. Cele două femei călătoresc cu un tren-fantomă printr-un tărîm paralel devastat, ajung la un colegiu ruinat şi, pe baza unui dosar, îl depistează pe un anticrist care seamănă teribil de mult cu... Harry Potter. Urmează o confruntare apocaliptică în care se implică pînă şi Allan Quatermain (numai pentru a pieri eroic), iar Anticristul este distrus de un personaj care arată ca Mary Poppins şi se poartă de parcă ar fi încarnarea divinităţii. Cu ajutorul unor doamne din serviciile secrete, Mina Murray şi Orlando călătoresc spre Africa de Est, unde îl înmormîntează pe Allan Quatermain, apoi pleacă spre izvorul vieţii veşnice.

Şi Century 2009 conţine ca apendice un episod dintr-un foileton ilustrat despre aventurile pe Lună ale Minei Murray în 1964, cu trimiteri intertextuale la Primii oameni în Lună de H.G. Wells, De la Pămînt la Lună de Jules Verne şi Luna e o învăţătoare aspră de Robert A. Heinlein. Finalul foiletonului îl integrează elegant în intriga benzii desenate care îl precede.

Şi Century 2009 conţine o puzderie de conexiuni culturale. Dacă în tomul precedent apăreau personaje care îi caricaturizau pe Keith Richards sau pe Mick Jagger, de această dată personajele episodice amintesc de Margaret Thatcher, Sir Roger Moore sau Daniel Craig. Pe alocuri se văd diverse încarnări ale protagonistului din Doctor Who, versiuni caricaturale ale lui Elizabeth Taylor, Debbie Harry, Pierce Brosnan, iar ultima planşă trimite la Regele leu. Pe lîngă pastişa extinsă a seriei Harry Potter - remixată aici cu Apocalipsa Sfîntului Ioan - apar şi referiri la seria James Bond, personaj care în acest univers are atît un corespondent "real", măcinat de ciroză şi de boli venerice, cît şi reprezentări mediatice pentru marele public, cu nume de cod precum J3 sau J6. Şi, ca să fie tacîmul complet, formaţiile pop-rock care cîntă pe alocuri în fundal au texte despre personajele principale din Ligă, în vreme ce ducele Prospero vorbeşte engleză elisabetană în pentametru iambic.

Pe ansamblu, acest al treilea volum din Liga Domnilor Extraordinari a fost o lectură interesantă - în ciuda faptului că a fost extins în trei tomuri - iar bogăţia şi diversitatea conexiunilor sale intertextuale, de la literatura clasică la cultura populară contemporană, reprezintă o adevărată provocare. În mod ironic, misiunea domnilor extraordinari este în cele din urmă dusă la îndeplinire de către nişte doamne - Mina Murray şi fetele Bond, plus Orlando în versiune feminină - iar aventura, deşi adusă în prezent, e departe de a se fi încheiat. Căci Alan Moore şi Kevin O'Neill au lansat o subserie dedicată unui personaj al Ligii de o popularitate perenă.

Dar despre acea subserie am să vă relatez cu alt prilej...