Plimbarea de după-amiază
Îmi place tare mult să mă plimb. Locuiesc în Piaţa Iancului şi, de cîte ori am la dispoziţie cîteva ore liber, plec la plimbare prin oraş. Astăzi am de gînd să merg pe jos pînă obosesc.
Merg pe bulevardul Carol, printre arcologii art-nouveau din sticlă şi fier forjat. Unele dintre ele sunt centre comerciale, altele adăpostesc firme pentru consultanţă juridică sau companii producătoare de software, iar altele servesc drept locuinţe. Oricum, toate sunt pline de verdeaţă şi de lumină.
După un timp, ajung lîngă Institutul de Construcţii, o impunătoare clădire modulară ale cărei inteligenţe artificiale comunică permanent cu alte instituţii de învăţămînt de pe întregul glob. Anual, Institutul pregăteşte pentru doctorat candidaţi care au absolvit la universităţi prestigioase precum Stanford sau Massachussets Institute for Technology, dar doresc să-şi continue pregătirea cu cei mai competenţi profesori.
Îmi continuu plimbarea, aruncînd priviri distrate în vitrinele aranjate cu gust ale magazinelor. Sunt ani de cînd francezii şi italienii încearcă să ne concureze creatorii de modă, însă mă tem că mai au de învăţat.
Ajung la Biserica Armenească, ale cărei ziduri sunt admirabil protejate sub un strat subţire, transparent şi ultrarezistent din răşini sintetice. Dincolo de intersecţie se ridică Centrul Xerox pentru Europa de Est, a cărui redecorare tocmai s-a încheiat.
La această oră a după-amiezei traficul este lejer. Pe lîngă mine trec alene vehicule elegante, confortabile şi nepoluante, produse de ultimjă oră ale tehnologiei româneşti pe care concernele germane şi japoneze se străduiesc zadarnic să le întreacă. Deşi am un Lynx Vector produs la Piteşti, prefer să mă plimb pe jos, ca marea majoritate a bucureştenilor, de altfel.
În faţa mea se iveşte Piaţa Universităţii cu tradiţionalul său loc pentru dezbateri publice. De o parte a pieţei se înalţă Teatrul Naţional, înconjurat de verdeaţă şi încoronat de holograme cinetice. De cealaltă parte se ridică bătrîna Universitate, căreia cei mai buni reprezentanţi ai şcolii româneşti de restauraţie i-au redat toată strălucirea şi frumuseţea de odinioară. În fundal, placat cu sticlă reflectorizantă de culoarea bronzului, Intercontinentalul îşi aşteaptă oaspeţii. În această seară urmează să aibă loc un bal de binefacere la care vor participa industriaşi, bancheri, diplomaţi, politicieni şi stele ale muzicii româneşti ale căror nume apar frecvent pe copertele revistelor şic din întreaga lume. Fondurile colectate la acest bal vor servi la ajutorarea copiilor săraci din Beverly Hills.
Pe bulevardul Bălcescu sunt situate sediile unor companii multinaţionale controlate de puternicul capital românesc. Clădiri enorme, de un desăvîrşit bun-gust, sunt aliniate de o parte şi de alta a acestei artere cunoscute în întreaga lume. Zilnic, deciziile care afectează economii întregi sunt luate aici, pe bulevardul Bălcescu.
Las în urmă cu părere de rău Piaţa Romană cu hologramele ei publicitare, cazinourile şi caabaretele care atrag anual milioane de turişti, şi pornesc agale pe bulevardul Ana Ipătescu. Aici circulaţia e ceva mai molcomă, iar sediile multinaţionalelor sunt înlocuite de fermecătoarele fantezii arhitectonice, expresie a gustului elitei bucureştene. Fiecare vilă, fiecare clădire e o bijuterie arhitecturală, o demonstraţie de stil, o încîntare a ochiului. Chiar ieri s-a anunţat că Bill Gates a încercat să-şi achiziţioneze un imobil pe bulevardul Ana Ipătescu, dar nu şi-a putut permite să plătească preţul cerut.
Din grădini se revarsă mirosul îmbătător al florilor şi, din loc în loc, de la uşi deschisecătre săli de bal se aud frînturi de vals. Familii îmbrăcate în ţinută de seară se plimbă încet, conversînd cu voce joasă.
Cînd ajung în Piaţa Victoriei, mă uit la ceas şi constat cu părere de rău că am întîrziat. Deschid în aer meniul DREAMWORLD şi apăs suprafaţa pe care scrie OUT.
Dezbrac costumul de date, împachetez instalaţia pentru realitate virtuală într-o valiză din lemn, cu lacăt, şi-o ascund la locul ei, sub pat. Îmi pun vesta antiglonţ, iar pe deasupra trag salopeta, după care îmi pun masca de gaze. Salt tîrnăcopul pe umăr şi ies din garsoniera confort patru.
Printre ruine şi maldăre de gunoaie, mă îndrept către Piaţa Iancului. Lucrez în schimbul trei, ca săpător-adjunct - post pentru care am dat o şpagă grea.
Bine că mi-a trimis frate-meu instalaţia asta hoaţă din Germania. Şi mai am un motiv de mulţumire. Săptămîna viitoare ne dă salariile indexate. Cu ce mai am acasă, pus deoparte, voi putea să-mi cumpăr o pîine întreagă.
Abia aştept.