Iain M. Banks

Prin 1990, pe vremea când împrumutam frecvent cărţi fantastice şi ştiinţifico-fantastice de la Consiliul Britanic, am aflat de existenţa unui scriitor scoţian, Iain M. Banks. Spre sfârşitul anilor ‘90, Costi Gurgu şi Răzvan Stoica mi-au vorbit despre câteva dintre cărţile lui. După 2003, când am început să predau un curs opţional despre literatura britanică F&SF, am decis că era cazul să le acord mai multă atenţie cărţilor lui Banks. Ca urmare, înainte de Crăciunul anului 2004, prin amabilitatea lui Horia Nicola Ursu, am primit şase romane şi un volum de nuvele care formau aşa-numita serie a Culturii.

În 2005 am parcurs primul roman al seriei, Consider Phlebas („Gândeşte-te la Phlebas”), al cărui titlu este inspirat de câteva versuri din Ţara pustie (1922) de T. S. Eliot:

„Gentil sau evreu,

O tu care-ntorci roata şi înspre vânt priveşti,

Gândeşte-te la Phlebas,

ce-a fost odinioară frumos şi-nalt ca tine.”

Tot despre un călător este vorba şi în romanul lui Banks, după cum veţi vedea:

În galaxia noastră, într-o perioadă când pe Pământ abia se derulează Evul Mediu tîrziu, coexistă numeroase civilizaţii, unele umane, altele nu. O civilizaţie non-umană, numită idirană (care are o organizare teocratică) intră în conflict cu o civilizaţie a simbiozei dintre oameni şi maşini, Cultura.

În mijlocul acestui conflict, o navă a Culturii este distrusă, iar Mintea de la bordul ei se ascunde în tunelurile din Lumea lui Schar, o planetă-sanctuar protejată de civilizaţia Dra’Azon. Idiranii salvează un om pe nume Bora Horza Gobuchul de pe o planetă condusă de gerontocraţi şi-l trimit să recupereze Mintea.

Horza ajunge mai întâi printre aventurieri spaţiali, la bordul navei Clear Air Turbulence, apoi pe un habitat inelar (care seamănă teribil cu Lumea inelară a lui Larry Niven), prizonier al unei secte fanatice, pe urmă asistă la un joc intens mediatizat, iar în cele din urmă, după ce i se substituie căpitanului aventurierilor, conduce echipajul pe Lumea lui Schar, unde găseşte Mintea.

Ca intrigă, Consider Phlebas este un roman picaresc. Structura este îmbogăţită de un prolog, interludii, apendice şi un epilog care le prezintă cititorilor alte planuri ale acţiunii şi informaţii la care protagonistul nu are acces. Interludiile, spre exemplu, se referă la o fetiţă cu intuiţii geniale, Fal ’Ngeestra, care analizează criza şi decide următoarele operaţiuni ale Culturii pentru recuperarea Minţii de pe Lumea lui Schar.

Ceea ce mi se pare interesant este că naratorul urmăreşte în principal acţiunile lui Horza, cu toate că centrul de interes al autorului îl reprezintă Cultura. În această privinţă, Consider Phlebas creează un efect similar cu acela al primului film Star Wars, A New Hope (1977), anume că ni se arată nişte crîmpeie periferice dintr-un univers foarte vast şi complex pe care putem numai să-l bănuim, dar nu să ni-l şi imaginăm în toată splendoarea lui.

Protagonistul Bora Horza Gobuchul, deşi uman, este un Schimbător, adică are capacitatea de a-şi schimba în câteva zile înfăţişarea, înălţimea, ba chiar să-şi regenereze porţiuni periferice ale corpului. Pe de o parte, ca aptitudini, seamănă cu Dansatorii Faciali din seria Dune de Frank Herbert. Pe de altă parte, ca versatilitate şi atitudinte, aminteşte destul de mult de Abelard Lindsay, protagonistul romanului Schismatrix (1985) de Bruce Sterling.

Din păcate, Horza nu e suficient de convingător ca personaj. Motivele pentru care luptă împotriva Culturii par destul de superficiale – îi antipatizează pentru simbioza cu maşinăriile şi cam atât. Istoria sa personală lipseşte în cea mai mare parte, iar un element destul de important al acesteia (o iubire din tinereţe pentru o Schimbătoare) ne este prezentat foarte târziu, strict din considerente funcţionale care ţin de intrigă.

Poate singurul aspect legat de această istorie personală absentă care e folosit într-un mod interesant este o frîntură de frază care îi trece lui Horza prin minte la începutul primului capitol, într-o situaţie-limită. Cele câteva cuvinte îi revin pe buze în penultimul capitol, când protagonistul e în agonie. În apendice, cititorii află că fraza aceea este prima din romanul preferat al Schimbătoarei Kierachell, fosta iubită a lui Horza.

Dar cele două elemente amintite mi se par cam puţin pentru un personaj principal...

Antagonista este Perosteck Balveda, agentă a secţiunii de Circumstanţe Speciale din organizaţia de Contact General a Culturii. Este tipic pentru Cultură să-şi denumească organizaţia militară „Contact General”, iar organizaţia de spionaj „Circumstanţe Speciale”. Balveda, la rîndul ei, dezvoltă o relaţie interesantă cu Horza. Uneori are putere asupra lui, dar îi subminează poziţia într-un mod subtil, mai degrabă decât să-l atace într-un mod violent. Alteori este prizoniera lui, dar nu opune rezistenţă, ci are un comportament docil. În finalul romanului, după ce Horza îi salvează viaţa, Balveda îl scapă la rîndul ei dintr-o situaţie extremă, iar cititorii înţeleg că agenta ar fi putut oricând să-l ucidă pe protagonist dacă ar fi dorit.

Dar căile Culturii sunt mult mai subtile, după cum ne demonstrează autorul...

Printre personajele secundare se numără Yalson, partenera lui Horza de la bordul navei Clear Air Turbulence, şi căpitanul Kraiklyn, un conducător impulsiv şi iresponsabil care îşi târăşte echipajul în aventuri nebuneşti precum jefuirea Templului Luminii sau explorarea unei Meganave abandonate dintr-un habitat inelar. Urmarea directă a acestor decizii nesăbuite este atriţia echipajului. Unii dintre membrii Companiei Libere pier în acţiunile iniţiate de Kraiklyn, alţii preferă să plece mai devreme sau mai târziu. Cumva, aventurierii aceştia spaţiali mi-au amintit de Democraţia Minieră Fortuna, „naţiunea” de paisprezece personaje din Schismatrix de Bruce Sterling.

Alte personaje memorabile sunt din rasa războinică a idiranilor, fiinţe tripede enorme care la maturitate devin asexuate. Paradoxal, naratorul le denumeşte „he”, păstrînd pronumele neutru „it” pentru maşinării precum drona Unaha-Closp sau creaturi precum Minţile care guvernează navele şi habitatele Culturii. Dintre idirani, în marea majoritate xenofobi şi fanatici religioşi, se detaşează Querl Xoralundra, conducătorul navei The Hand of God 137 şi cel care îi încredinţează misiunea lui Horza. Xoralundra iese în evidenţă prin toleranţă, prin decizii raţionale şi prin cooperarea cu indivizi din alte specii.

Ceea ce mi se pare demn de subliniat este ironia intrigii. Cel mai memorabil caz este că Horza, duşman declarat al Culturii, o ajută fără să vrea pe agenta Balveda să găsească şi să recupereze Mintea pierdută, care ar fi putut fi folosită de inamici.

Idiranii, pe de altă parte, prin intoleranţa şi brutalitatea cu care îi tratează pe cei câţiva Schimbători găsiţi pe Lumea lui Schar, îl înstrăinează fără să-şi dea seama pe aliatul Horza, care le-ar fi putut aduce un serviciu imens.

Tot ca o ironie, călătoria epuizantă a idiranilor pe suprafaţa îngheţată a Lumii lui Schar nu îi face mai empatici şi mai înţelegători faţă de localnici (cum e cazul protagonistului Genly Ai din romanul Mâna stângă a întunericului de Ursula K. Le Guin) ci mai cruzi şi mai neiertători.

Pe ansamblu, Consider Phlebas este o dovadă că genul space opera a ajuns la maturitate şi că, în mâinile unui autor inteligent, printre nave uriaşe, habitate colosale şi războaie la scară galactică, e loc şi pentru puţină ironie şi intertextualitate.

Ediţia britanică a romanului poate fi procurată de la importatorii mei preferati de carte, Nautilus, la adresa http://nautilus.ro/, iar ediţia română (în traducerea Roxanei Brînceanu) a fost publicată la începutul lunii decembrie 2007 în colecţia Nautilus a Editurii Nemira, sub îngrijirea lui Mihai Dan Pavelescu.

La sfîrşitul anului 2005 am citit câteva cărţi destul de plictisitoare. Ca remediu, m-am întors la seria Culturii de Iain M. Banks şi am citit The Player of Games. S-a dovedit a fi agreabilă şi captivantă.

La aproape şapte sute de ani după Războiul Idiran, un celebru jucător numit Jernau Morat Gurgeh este supus unui şantaj şi determinat prin viclenie să meargă într-o misiune în Imperiul Azad din Norul Mic al lui Magellan.

Imperiul este ţinut laolaltă cu ajutorul unui joc, Azad (adică „sistem”), care determină cine va ocupa ce poziţie în societate, de la funcţionari umili şi subofiţeri la miniştri şi la împăratul însuşi.

Gurgeh învaţă limba imperiului (eahica), manierele şi jocul, se adaptează destul de bine, câştigă o serie de jocuri şi sfârşeşte prin a juca împotriva Împăratului-Regent, Nicosar. În final, Nicosar este hotărît să extermine publicul care fusese martor la înfrîngerea sa şi să-l ucidă pe Gurgeh, dar (din cauza câmpului de protecţie al unei drone) se ucide pe sine accidental şi, dat fiind că jocul este discreditat, Imperiul Azad se destramă.

Gurgeh se întoarce pe Orbitalul său natal, Chiark, şi le spune povestea prietenilor săi.

Prin comparaţie cu predecesorul său, 'The Player of Games' este mai compact şi cu o intrigă mai bine structurată. De asemenea, îi face pe cititori să înţeleagă în ce măsură fiinţele umane din Cultură sunt pioni mutaţi de ici-colo de către Minţi (sau Inteligenţe Artificiale, dacă preferaţi).

Într-un episod timpuriu, Gurgeh este frustrat în dorinţa de a avea o relaţie cu o tânără, Yay Meristinoux. Ca urmare, călătoreşte la o universitate din apropiere, iar pe drum, într-un joc, este acuzat că a trişat.

Acest incident, la rîndul său, îl face pe protagonist să dorească să câştige un alt joc, în faţa unui public numerous, împotriva unei oponente sclipitoare, Olz Hap. În timpul unei pauze, Gurgeh este ispitit să trişeze, fie doar puţin, de către o dronă enervantă, Mawhrin-Skel, iar mai târziu drone îl şantajează, ceea ce îl determină să călătorească în Imperiul Azad.

Pe măsură ce Gurgeh joacă împotriva a diverşi oponenţi, în jocuri de importanţă crescândă, drona care îl însoţeşte, Flere-Imsaho, dezvăluie din ce în ce mai mult despre societatea azadă pe de o parte şi despre planurile Circumstanţelor Speciale în legătură cu ea pe de altă parte.

La finalul cărţii, nimic nu mai este chiar cum păruse. Nava Culturii care îl transportase pe Gurgeh, presupus demilitarizată, se dovedeşte a fi fost înarmată. Ambasadorul desfrînat al Culturii se dovedeşte a fi fost un mercenar CS. Flere-Imsaho se dovedete a fi nu o dronă-bibliotecară, ci una de la Circumstanţe Speciale, dotată cu armă laser în raze X şi cu câmpuri de forţă protectoare. Pînă şi vocea naratorială se dovedeşte a-i aparţine.

Jocul Azad final de asemenea aduce dezvăluiri în ceea ce îi priveşte pe antagonist şi pe protagonist.Pe parcursul ascensiunii sale meteorice, Gurgeh înfruntă un număr de ameninţări. Şantaj, mutilare, mită şi tentative de asasinat sunt folosite pentru a-l determina fie să abandoneze, fie să accepte înfrîngerea în joc. Această abordare brutală, tipică pentru societatea azadă, culminează cu stilul de joc al împăratului Nicosar. Este nemilos, nu atât îşi înfrînge oponenţii în joc cât îi zdrobeşte, iar, când îşi dă seama că e pe cale să piardă în faţa lui Gurgeh, trece la violenţă fizică.

Această opţiune este încurajată de faptul că societatea azadă are trei sexe. Masculii sunt folosiţi ca soldaţi sau servitori. Femeile sunt oropsite, aproape ca nişte sclave. Apecşii concentrează toată puterea în societate, cu un monopol de facto asupra educaţiei superioare, economiei, administraţiei, politicii, sistemului juridic şi a celui militar. Când se află în faţa unui adversar de sex masculin, apexul Nicosar se simte liber să îl dispreţuiască şi chiar să încalce regulile jocului, trecând de la competiţia intelectuală la agresiunea fizică.

Protagonistul, pe de altă parte, se dovedeşte a fi atât de adaptabil încât aproape îşi uită identitatea. La un moment crucial al intrigii, drona Flere-Imsaho în mod deliberat îl determină să folosească limba marain a Culturii, să vadă mesaje de la prietenii de acasă, să discute câteva chestiuni ştiinţifice pentru a-l ajuta să îşi amintească faptul că reprezintă Cultura.

În mod ironic, totuşi, odată ce jocul Azad a fost discreditat şi imperiul s-a destrămat, Cultura nu intervine pentru a prelua controlul. Cititorul nu poate să nu se întrebe care este de preferat: ierarhia rigidă bazată pe metode totalitare dinainte de vizita lui Gurgeh sau anarhia fără speranţă şi declinul tehnologic de după plecarea lui?

Dar, după cum am început să suspectez, cărţile din seria Culturii de Iain M. Banks nu oferă răspunsuri uşoare.

N-am să mă plictisesc niciodată să remarc cum cărţile par să se schimbe pur şi simplu pentru că cititorii se schimbă (iar percepţiile lor se schimbă odată cu ei). Un exemplu în acest sens este volumul de nuvele The State of the Art al lui Iain M. Banks.

Prima dată când am încercat să-l citesc a fost în 1990, pe vremea când vizitam frecvent biblioteca de la Consiliul Britanic din Bucureşti. Era prima carte de Iain M. Banks pe care încercam s-o citesc, n-aveam nici cea mai vagă idee cine sau ce era Cultura şi, după ce am parcurs câteva dintre povestiri (“Un dar de la Cultură”, “Apendice ciudat”), pur şi simplu am renunţat la volum şi l-am înapoiat la bibliotecă.

Şaisprezece ani mai tîrziu, după ce citisem amplul eseu al lui Iain M. Banks “Câteva însemnări despre Cultură” (disponibil la adresa: http://www.cs.bris.ac.uk/~stefan/culture.html) şi primele două romane din serie (Consider Phlebas şi The Player of Games), am parcurs The State of the Art în douăsprezece ore.

Şi ce se mai schimbase cartea aceea!

Schiţa de început este “Drumul ţestelor”, care ar putea fi încadrată ca science-fantasy. Următoarea, “Un dar de la Cultură”, tratează despre un personaj feminin care, după ce a făcut operaţie de schimbare de sex, a decis să se mute într-o lume mai barbară şi descoperă că este discriminată pentru homosexualitate (faptul că trăieşte înctr-un corp de bărbat nu schimbă preferinţele pentru bărbaţi ale lui Wrobik Sennkil), iar apoi prinsă într-o conspiraţie. După cum cititorii au învăţat să se aştepte de la literatura lui Iain M. Banks, conspiraţia se dovedeşte a avea câteva niveluri. De asemenea, “Un dar de la Cultură” este un text remarcabil pentru proiectarea armelor (un pistol cu energie inteligent creat de Cultură care nu poate fi folosit decât de către o persoană anume) şi pentru o memorabilă propoziţie de început: “Banii sunt un semn de sărăcie.”

“Apendice ciudat” aparţine genului de schiţă care a atins celebritatea în Epoca de Aur a literaturii ştiinţifico-fantastice mulţumită unor autori precum Isaac Asimov, Robert A. Heinlein şi Frederic Brown. Extrapolează, pe baza întrebării “Ce-ar fi dacă…?”, de la o situaţie destul de răspîndită. În acest caz, Iain M. Banks foloseşte jocul pe care copiii îl joacă cu petale de margarete: “Mă iubeşte… nu mă iubeşte…” Şi ce-ar fi dacă (se întreabă autorul scoţian) o creatură vegetală îndrăgostită de pe altă planetă ar juca jocul acesta cu un astronaut eşuat?

“Descendent” este o povestire despre un alt astronaut care, rănit şi prins într-un costum spaţial avariat creat în Cultură, trebuie să meargă pe jos sute de kilometri pe suprafaţa unei planete pustii pînă la baza cea mai apropiată. Întrucât costumul este inteligent, deteriorarea fizică şi mentală treptată a bărbatului îl afectează pînă într-atât încât cititorului îi vine greu să-şi dea seama cine spune ce în dialogurile din ce în ce mai incoerente.

“Curăţenie” este un alt omagiu la adresa literaturii ştiinţifico-fantastice din Epoca de Aur. De această dată, Iain M. Banks ne oferă o variaţiune pe tema artefactului extraterestru de neînţeles care dă la iveală incompetenţa autorităţilor politice şi militare. Incapacitatea Culturii de a se debarasa de produse uşor defectuoase şi obsesia tipică mentalităţii din Războiul Rece a generalilor americani de a ataca Rusia cu bombe cu hidrogen fără a primi riposta se combină într-o catastrofă neaşteptată.

“Piesă” nu este (tehnic vorbind) literatură ştiinţifico-fantastică, ci mai degrabă realism magic. Aparent, este o scrisoare a unui ateu care îşi aminteşte evenimente precum discutarea teoriei Big Bang contra creaţionismului biblic cu un bătrîn în autobuz, sau Versetele satanice ale lui Salman Rushdie contra Coranului cu un tânăr student musulman. Totuşi, scrisoarea se dovedeşte a fi o rămăşiţă recuperată de la locul unui accident aviatic, iar cititorii ajung să se întrebe dacă subtextul nu indică un univers guvernat de Dumnezeu în care fiecărui individ i se dă o şansă de mântuire. Pe de altă parte, faptul că Iain M. Banks este un ateu auto-declarat îi adaugă încă un nivel de ironie textului.

“Nivelul tehnologiei” acoperă jumătate dintre paginile volumului şi este de departe povestea cea mai complexă şi mai captivantă. Este o nuvelă memorabilă pentru că examinează Pământul în 1977 din perspectiva Culturii. Pentru ei, pământenii sunt nişte iresponsabili incorigibili.

Pe scurt, la o sută de ani după evenimentele din intriga nuvelei, o femeie din Cultură, Diziet Sma, relatează cum Unitatea de Contact General Arbitrary a studiat Pământul cu sateliţi, drone şi chiar cu agenţi umani trimişi la suprafaţă. Unul dintre ei, Dervley Linter, decide să rămână pe Pământ şi să trăiască precum băştinaşii. Diziet îl vizitează la Paris, apoi în Oslo, în cele din urmă la New York, şi încearcă să-l convingă să renunţe la idee.

Între timp, la bordul navei Arbitrary, au loc dezbateri aprinse dacă oamenii de pe Pământ ar trebui contactaţi, împiedicaţi să se distrugă unii pe alţii cu arme nucleare, lăsaţi de capul lor sau pur şi simplu exterminaţi cu o mică gaură neagră.

Într-o alee dosnică din New York, Dervley Linter este ucis sub ochii lui Diziet. Mai târziu, Minţile de la bordul navelor Culturii din vecinătate decid că pământenii nu ar trebui contactaţi. Nava Arbitrary îşi adună agenţii şi dispozitivele şi pleacă. Diziet scrie povestea, iar drona care traduce textul, Skaffen-Amtiskaw, adaugă titluri pentru secţiuni (toate fiind nume de Unităţi pentru Contact General), note de subsol şi o postfaţă proprie.

“Nivelul tehnologiei” echilibrează minunat nişte comentarii amare asupra modului în care oamenii abuzează de ecosistem şi risipesc resursele materiale cu unele referinţe amuzante la cultura populară. Personajele din Cultură sunt fascinate nu numai de religiile şi lucrările literare ale pământenilor, ci şi de pelicule cinematografice precum Întâlniri de gradul trei. Un personaj, Li, se costumează precum căpitanul Kirk şi, când ţine un discurs într-o seară, merge încă şi mai departe:

“În mâna dreaptă ţinea o sabie de lumină din Războiul stelelor. Fireşte, nava îi făcuse una adevărată.”

În acelaşi spirit, Mintea navei face o farsă:

“Tot cât fusesem plecată, nava trimisese o cerere pe o carte poştală la Serviciul Mondial de la BBC cerînd ‘“Ciudăţenia spaţială” a domnului David Bowie pentru nava de nădejde Arbitrary şi toţi cei care navighează la bordul ei.’ (Asta de la o maşinărie care putea inunda întregul spectru electro-magnetic al Pământului cu indiferent ce naiba ar fi vrut de undeva de dincolo de Betelgeuse.) Melodia cerută nu fusese difuzată. Nava credea că situaţia asta era absolut comică.”

Astfel de episoade amuzante contrabalansează elemente precum vizita lui Diziet Sma la Memorialul Deportării din Paris, clădirile bântuite, pe jumătate pustii, mutilate din Berlinul afectat de Războiul Rece sau sărăcia şi degradarea celor fără adăpost de pe străzile din Manhattan. Şi, dincolo de referirile culturale şi de descrierile realiste, Iain M. Banks subliniază un aspect esenţial: Dacă noi, oamenii de pe Pământ, nu ne rezolvăm propriile probleme, nimeni nu le va rezolva pentru noi.

Textul final, “Scrijelire”, nu este o povestire propriu-zisă, ci mai degrabă un colaj de fragmente textuale similar cu cele din secţiunile “Jurnal de actualităţi” din trilogia S.U.A. de John Dos Passos. Pretinde că tratează despre prezentul şi viitorul lui Homo sapiens sub forma conţinutului unui album contemporan de muzică pop. Ca o critică implicită a spălării la creier la care ne supune industria muzicii pop, Iain M. Banks sacrifică semnificaţia de dragul ritmului şi aliteraţiei, repetă platitudini pînă când acestea nu mai au nici un sens şi expune obsesia culturii contemporane occidentale pentru materialism şi satisfacţii imediate.

Şi, dat fiind că agenta Culturii Diziet Sma şi drona Skaffen-Amtiskaw se dovediseră a fi personaje atât de interesante, Iain M. Banks le-a implicat într-o altă intrigă în următarea lui carte, Use of Weapons (1990).

Dar asta e altă poveste.

În aprilie 2005, într-o scurtă vacanţă, am citit cea de-a patra carte din seria Culturii, Use of Weapons (“Utilizarea armelor”). Retrospectiv, cred că este cel mai ambiţios roman din serie. Să vedem de ce:

“Utilizarea armelor” răspunde la o întrebare pe care probabil că cititorii şi-au mai pus-o: Cum acţionează Cultura asupra unor societăţi mai mici, mai puţin puternice şi mai puţin avansate ca să le preia treptat, păstrîndu-şi în acelaşi timp aparenţa de neutralitate şi de nevinovăţie faţă de societăţi la fel de puternice şi de avansate ca ea (sau chiar mai avansate) cu care se află în competiţie?

Ramura de Circumstanţe Speciale a Culturii angajează mercenari astfel încât, înclinând echilibrul conflictelor locale în favoarea unei părţi sau a alteia, ei vor ajuta pe termen lung la crearea cadrului social şi cultural adecvat care va face mai probabilă acceptarea valorilor şi stilului de viaţă al Culturii.

“Utilizarea armelor” urmăreşte cariera unui asemenea mercenar, Cheradenine Zakalwe, printr-un şir de campanii în care trebuie să apere regimuri în pragul colapsului, să convingă conducători politici pensionaţi să revină la viaţa activă, să poarte campanii împotriva unor armate mai numeroase şi aşa mai departe. Agenţii de legătură ai lui Zakalwe cu Circumstanţele Speciale sunt două personaje cu care cititorii au făcut deja cunoştinţă: femeia Diziet Sma şi drona Skaffen-Amtiskaw.

Cea mai izbitoare trăsătură a romanului este intriga. După un prolog în care apar Cheradenine Zakalwe şi un mercenar mai vârstnic şi mai depravat, Cullis (prin mintea cititorului trec comparaţii cu personajul Falstaff al lui William Shakespeare), intriga începe de la o situaţie “prezentă” şi se bifurcă în direcţii opuse. Un set de capitole se îndreaptă către “viitor”, urmărind eforturile lui Diziet Sma să-l localizeze pe Zakalwe, să-l convingă să renunţe la pensionare şi să-l trimită într-o misiune pentru a recupera un politician ca să împiedice asasinarea politicianului şi izbucnirea unui război civil într-un roi de stele. Printre aceste capitole este inserat un alt set, care merge spre “trecut” şi care trece în revistă episoade-cheie din cariera lui Zakalwe, pînă la recrutarea lui de către Diziet Sma în numele Circumstanţelor Speciale şi dincolo de asta, pînă la episoade traumatice din tinereţea lui. (Iain M. Banks a fost amabil şi a folosit numere crescătoare pentru capitolele dintr-un set şi cifre romane descrescătoare pentru celălalt set ca să nu se simtă cititorii dezorientaţi.) Îndrăznesc să afirm că este cea mai ambiţioasă structură de intrigă din câte am întâlnit pînă acum într-un roman.

Pentru a spori coerenţa romanului şi pentru a-i ghida pe cititori către cel mai important punct de interes al cărţii, autorul foloseşte de asemenea o tehnică (mai familiară) de amintiri şi reveniri care conectează capitolele din “viitor” cu capitolele adiacente din “trecut”. Amintiri şi imagini recurente indică nişte evenimente traumatice din trecutul îndepărtat al lui Zakalwe, evenimente ce implică un scăunel alb şi o navă de război, Staberinde. În consecinţă, interesul cititorului este îndepărtat cu blândeţe de un la subiect tradiţional (Ce urmează să se întîmple după asta? Cum are să se termine povestea?) şi ghidat înspre un subiect modernist (Ce evenimente din trecutul protagonistului au cauzat asemenea comportament şi mentalitate în prezent?). Şi Banks oferă câteva dezvăluiri culminante atât de cutremurătoare încât să justifice această schimbare a centrului de interes.

Ceea ce mai descoperă Zakalwe, spre înspăimântarea lui crescândă (şi a cititorilor), este că nu există cale de ieşire din poziţia lui de mercenar pentru Circumstanţele Speciale. Diziet Sma îi salvează viaţa la început ca să-l recruteze pentru CS. Mai tîrziu, în câteva rînduri, Zakalwe ajunge în pragul morţii, dar drona Skaffen-Amtiskaw şi alţi membri ai unei echipe de sprijin CS îl salvează. Protagonistul încearcă de câteva ori pe parcursul romanului să se retragă, dar fie are necazuri accidental, sau acţionează ca justiţiar independent, ceea ce inevitabil duce la reperarea şi reactivarea lui de către Circumstanţele Speciale. Şi, aproape de finalul cărţii, în mod deliberat îi cere lui Diziet Sma să-i lase rănile deschise ca să poată muri în cele din urmă, dar e o unealtă prea valoroasă ca să i se îndeplinească dorinţa, iar prologul şi epilogul romanului se combină pentru a sugera că, după ce Zakalwe a fost resuscitat şi tratat, s-a reîntors la traiul lui de mercenar.

Atitudinea lui Diziet Sma din “Utilizarea armelor” sugerează că este o femeie mult mai vârstnică şi mai înţeleaptă (chiar mai cinică) decât era în nuvela “Nivelul tehnologiei”. Grija ei faţă de protagonist i-ar putea face pe cititori să creadă că nutreşte sentimente intense pentru Zakalwe, însă modul în care tratează unele dintre dorinţele lui (să se reorienteze profesional, să se pensioneze, în cele din urmă să moară) demonstrează faptul că, în ceea ce o priveşte, interesele Circumstanţelor Speciale au prioritate faţă de orice altceva. Din acest punct de vedere, episodul cel mai relevant are loc în Capitolul Doisprezece, în care Zakalwe duce un război disperat cu tancuri şi avioane împotriva armatelor unui imperiu, îşi utilizează magistral forţele inferioare, face manevre mai inteligente decât inamicii şi practic câştigă. Cu toate acestea, în noaptea dinaintea colapsului forţelor imperiale, Diziet Sma îl anunţă că trebuie să plece imediat şi să-şi lase armata să fie învinsă pînă la urmă pentru ca departamentul de Circumstanţe Speciale să poată înregistra o victorie diplomatică. Indiferent câte dintre vieţile băştinaşilor se pierd, indiferent câtor oameni li se năruie speranţele, indiferent cât de mult Cheradenine Zakalwe însuşi vrea să-i conducă pînă la victoria finală pe soldaţii care se încred în el, Sma este neclintită în urmărirea intereselor Circumstanţelor Speciale fără a ţine cont de oricare alţi factori.

Asistenta lui Diziet Sma, drona Skaffen-Amtiskaw, joacă un rol crucial în salvarea lui Zakalwe de câteva ori. Cu o ocazie memorabilă, după ce Zakalwe a fost decapitat de nişte sălbatici de pe planeta Fohls, iar capul său a fost recuperate de o dronă CS cât mai rămăsese o scânteie de viaţă în el, Skaffen-Amtiskaw asistă la creşterea unui nou corp pentru protagonist şi, cu un gest tipic pentru umorul excentric (şi cam lipsit de bun-simţ) al inteligenţelor artificiale din Cultură, îi face cadou lui Zakalwe o pălărie.

Multe alte episoade şi personaje memorabile apar pe parcursul cărţii, printre care un război aviatic purtat nu de pe portavioane, ci de pe aisberguri tabulare, şi o traversare a unui deşert cu trimiteri la Dune (şi la Biblie) în care apare o surpriză ironică de final tipică pentru naraţiunile sofisticate ale lui Iain M. Banks. Şi totuşi, în ciuda faptului că asemenea episoade sunt spectaculoase şi palpitante, poate că cel mai impresionant este un incident discret care nu-l implică deloc pe protagonist.

În coda romanului, “Stări de război”, Diziet Sma recrutează un alt tânăr care fusese mutilat într-un război. Ca şi secţiunea finală din Colecţionarul (1963) de John Fowles, acest episod sugerează că numeroase evenimente similare vor avea loc în viitor, iar Diziet Sma probabil manipulează zeci sau chiar sute de mercenari pentru a servi interesele Circumstanţelor Speciale. Indiferent cât de eroic, sclipitor (şi, în cele din urmă, devastat din punct de vedere emoţional) ar putea fi Zakalwe, coda romanului ne face să înţelegem că el nu e decât un pion foarte mic, neputincios, într-un joc foarte mare pe care nu poate spera să îl înţeleagă sau să îl controleze vreodată.

Din acest punct de vedere, “Utilizarea armelor” furnizează un contrapunct interesant faţă de “Jucătorul”, dat fiind că oferă o perspectivă mai amplă şi mai bine informată asupra operaţiunilor necurate ale Culturii. Această perspectivă avea să fie mai mult extinsă şi explorată în detaliu în următorul roman al lui Iain M. Banks din seria Culturii, Excession.

Dar asta e altă poveste.

La sfîrşitul lui 2006, pe parcursul unei vacanţe îndelung aşteptate, am decis să mă răsfăţ cu ultimele trei romane din seria Culturii a lui Iain M. Banks. Primul pe care l-am parcurs a fost Excession (“Excesia”).

(Ce este o excesie, că veni vorba? N-aveam nici cea mai vagă idee.)

Intriga romanului este atât de simplă în esenţă încât s-ar putea rezuma într-o singură frază: un artefact extraterestru sferic apare în universul nostru, face diferite civilizaţii şi facţiuni să se confrunte pentru el, rezistă cu forţe vaste, de neînţeles, tentativelor de contact/ invazie, apoi dispare fără urmă în alt univers.

Ceea ce face Iain M. Banks surprinzător de bine este să dezvolte numeroase intrigi secundare împrejurul celei principale, utilizînd zeci de personaje şi un punct de vedere care nu mai fusese folosit în această serie. De fapt, e un fel de caracteristică a autorului faptul că schimbă atât personajele cât şi punctul de vedere sau cronologia în fiecare carte nouă în loc să le ofere pur şi simplu cititorilor săi mai mult din ceea ce le dăduse deja.

În “Excesia”, punctul de vedere este omniscienţa selectivă multiplă, iar efectul de ansamblu este de percepere a Culturii de deasupra, cu mai multă înţelegere a structurii sale, a modurilor de operare şi a căilor de interacţiune cu alte civilizaţii decât are la dispoziţie în mod normal cetăţeanul ei uman de rînd. De fapt, “uman” este un termen-cheie aici, întrucât “Excesia” în cele din urmă le dezvăluie cititorilor ceea ce ei numai bănuiseră pe parcursul volumelor precedente din serie, anume că adevăraţii conducători şi factori de decizie din Cultură nu sunt oamenii, ci Minţile considerabil mai inteligente ale vastelor lor astronave şi habitate. Pe măsură ce povestea se duce încolo şi încoace printre personaje umane, drone, extratereştri şi astronave cu conştiinţă de sine, ni se dezvăluie treptat că personajele umane din Cultură au puţină putere (individual, sau chiar şi colectiv) şi sunt manipulate fără scrupule de către Minţi.

Un astfel de caz este al unei femei din Cultură, Dajeil Gelian, care locuieşte de patruzeci de ani la bordul navei Excentrice Sleeper Service. Mai degrabă decât s-o încurajeze să meargă mai departe şi să facă ceva cu viaţa ei, Sleeper Service reconstruieşte pentru ea decorul unei perioade critice din trecutul ei şi îşi foloseşte relaţiile cu celelalte nave şi habitate ca să îndrepte o situaţie care (parţial cu contribuţia sa) se îndreptase într-o direcţie greşită.

Un alt caz este al unui bărbat din Cultură, Byr Genar-Hofoen, care este convins de agenţi de la Circumstanţe Speciale să-şi lase o vreme misiunea diplomatică de pe lângă o civilizaţie extraterestră (Afrontul) şi să plece în căutarea personalităţii înregistrate a unei femei (doamna căpitan a unei nave a Culturii care detectatse prima oară artefactul extraterestru cu 2500 de ani mai înainte). Ceea ce descoperă el spre sfârşitul romanului este că a fost folosit ca monedă de schimb – anume, Sleeper Service l-a vrut ca plată pentru implicarea sa în vastul conflict declanşat de artefact.

Un al treilea caz este al unei tinere adorabile (şi îngâmfate) din Asteroidul Phage, Ulver Seich, care porneşte într-o misiune secretă în folosul a ceea ce ea crede a fi Circumstanţele Speciale numai ca să descopere treptat că a fost păcălită să acţioneze pentru o conspiraţie a Minţilor pe care Circumstanţele Speciale încearcă să o oprească.

De asemenea, cititorii descoperă că Minţile care controlează Cultura sunt la fel de pricepute nu numai la manipularea indivizilor, ci şi a unor întregi civilizaţii. Spre exemplu, oficial, Cultura a acceptat să scoată din serviciul activ (sau chiar să demonteze) majoritatea navelor sale de război după Războiul Idiran. Cu toate acestea, pe măsură ce romanul se desfăşoară, cititorii află un număr de informaţii interesante:

Mai întâi, că destul de multe nave de război ale Culturii au fost camuflate în câteva locuri secrete precum Pittance (un nucleu planetar rătăcit) mai degrabă decât demontate.

Apoi, că Pittance se află pe o traiectorie care o va duce departe într-o zonă controlată de către civilizaţia extraterestră agresivă numită Afront. (Aşa încât, probabil că flota de război va fi folosită ca un element-surpriză în cazul în care Afrontul atacă Cultura.)

Apoi, că o conspiraţie a Minţilor de pe unele nave ale Culturii a decis să ajute Afrontul să preia flota de război şi să atace Cultura ca scuză pentru a face Cultura să dea o replică în forţă şi să supună Afrontul.

Şi, în cele din urmă, că nave responsabile din Circumstanţele Speciale precum Sleeper Service (care şi-a folosit Excentricitatea ca pe un camuflaj convenabil pentru a-şi dezvolta atât putere excepţională pentru motoare cât şi o uluitoare flotă de război proprie) sunt capabile să pună capăt conflictului cu pierderi minime şi să-i identifice pe membrii conspiraţiei Minţilor.

Nu e nevoie să spun că ceea ce mi s-a părut îngrijorător, dacă nu de-a dreptul înspăimântător, a fost faptul că puterea de decizie individuală şi colectivă a personajelor umane şi extraterestre pe parcursul stadiilor acestui conflict s-a dovedit a fi nesemnificativă prin comparaţie cu puterea Minţilor.

Totuşi, oricât de vaste şi de impresionante şi de puternice ar putea fi Minţile, Iain M. Banks a imaginat în acest roman ceva dincolo de puterea lor de a controla sau chiar de a înţelege. Artefactul extraterestru este abordat cu precauţie de către reprezentanţii diferitelor civilizaţii şi facţiuni şi poreclit Excesia. “Excesie: ceva excesiv. Excesiv de agresiv, excesiv de puternic, excesiv de expansionist; în fine.” Unii încearcă s-o studieze, alţii – să comunice cu ea, alţii – s-o copleşească cu forţă brută. Spre finalul romanului, o Minte din Cultură îşi dă seama că, în fiecare caz, Excesia a reacţionat în modul în care a fost tratată.

Spre exemplu, navele Zetetic Elench provin dintr-o facţiune a Culturii care se aşteaptă să fie transformată de către civilizaţiile cu care vine în contact (mai degrabă decât să le transforme). Excesia le absoarbe pe unele dintre ele.

Afrontul este o civilizaţie agresivă. Excesia întâmpină unele nave ale Afrontului cu forţă brută masivă.

Cultura este precaută şi studiază totul înainte de a se implica (preferabil la scară mică, pe căi subtile). Excesia tratează cu precauţie primele nave din Cultură pe care le întâlneşte.

Pe de o parte, civilizaţiile şi facţiunile formulează diferite ipoteze privitoare la Excesie. Pe de altă parte, ele speculează asupra modurilor în care ar putea s-o folosească în situaţia în care ar prelua-o. Şi (destul de tipic pentru acest gen de intrigă) Excesia dispare înainte să poată cineva fie să o înţeleagă, fie să o controleze.

Ce altceva a mai rămas de spus?

Foarte mult, de fapt.

Un aspect pe care mă simt dator să îl subliniez este că Iain M. Banks este un scriitor atât de subtil încât, chiar şi într-un roman care oferă o perspectivă generoasă asupra Culturii, tot sugerează că această civilizaţie imaginară cuprinde mai multe aspecte decât ar putea să exprime cuvintele dintr-un roman (sau şase). Se fac referiri din când în când la chestiuni mai vechi precum Războiul Idiran sau implicarea Culturii în Imperiul Azad, dar nu ni se oferă nici o relatare de ansamblu nicăieri, nici o explicaţie simplă, într-un alineat, în stilul lui Asimov, asupra acestor evenimente care să le permită cititorilor să le înţeleagă o dată pentru totdeauna. Sugestiile din subtext sunt că evenimentele acestea sunt prea vaste şi prea complexe ca să poată fi înţelese de vreo minte omenească şi că (poate) nici o entitate din Cultură nu are acces la toate datele referitoare la aceste evenimente ca să alcătuiască o asemenea viziune sintetică, simplificatoare.

În aceeaşi ordine de idei, noi aspecte ale Culturii sunt aduse în discuţie care, cumulate cu alte aspecte deja tratate în cărţi anterioare, amplifică complexitatea de ansamblu (atât vizibilă cât şi sugerată) a acestei societăţi. Spre exemplu, în “Excesia” sunt prezentate trei facţiuni ale Culturii. Una este Zetetic Elench, despre care am discutat deja. A doua este facţiunea HaiLas-oBaltă, un curent dedicat ideii că aspectele hedoniste ale Culturii sunt de preferat tuturor celorlalte. (Este de la sine înţeles că membrii acestei facţiuni nu se simt atraşi să-şi asume responsabilitatea pentru ceva, deşi unele dintre ameninţările externe cu care se confruntă Cultura din când în când creează necesitatea ca unii dinre cetăţenii acesteia să acţioneze responsabil.) Cea de-a treia o reprezintă Sublimatorii – oameni, drone şi Minţi care cred că ar trebui să depăşească existenţa fizică şi să devină asemenea civilizaţiilor Vârstnicilor Sublimaţi. (Nucleul principal al Culturii subliniază că transcendenţa ar trebui să aibă loc pentru o întreagă civilizaţie, mai degrabă decât pe bucăţi, aşa cum se întâmplă cu Sublimatorii, dar, pe de altă parte, ce s-ar întâmpla dacă membrii acestui cult ar convinge din ce în ce mai multe entităţi să li se alăture? )

Un alt aspect care merită menţionat este că, dat fiind că seria Culturii a apărut destul de târziu în dezvoltarea genului ştiinţifico-fantastic, “Excesia” (ca şi unele dintre cărţile precedente ale seriei) are un nivel destul de ridicat de referiri intertextuale pe care cititorii au învăţat să le asocieze cu maturitatea genului. Excesia însăşi, spre exemplu, re-tratează o temă obişnuită a SF-ului hard, Marele Obiect Mut. Ca şi uriaşul habitat din Rendezvous cu Rama (1973) de Sir Arthur C. Clarke, Excesia vine, declanşează o criză, apoi pleacă înainte să o fi înţeles cineva complet sau să fi aflat cum să o controleze. Ca şi asteroidul din Eon (1985) de Greg Bear, Excesia deschide porţi către alte universuri.

Facţiunile din Cultură, pe de altă parte, ca şi menţionarea Roiurilor Hegemonizatoare, fac aluzie la universul plăsmuitorilor şi mecaniştilor al lui Bruce Sterling şi în mod mai specific la cea mai antologată povestire a lui, “Roiul”.

Faptul că unele civilizaţii (şi chiar diferiţi membri ai Culturii) aleg transcendenţa şi se transformă în civilizaţii de Vârstnici Sublimaţi de asemenea reprezintă o legătură intertextuală cu Schismatrix (1985) de Bruce Sterling şi, dincolo de acel roman, cu Sfârşitul copilăriei (1953) de Sir Arthur C. Clarke.

Nu în ultimul rind, referirea la un spaţiu matematic generat de Minţi cunoscut ca ţinutul Infinitei Fericiri (sau ţinutul lui IF) face aluzie la alte universuri generate de inteligenţe artificiale, de la Permutation City (1994) de Greg Egan la TehnoNucleul din Hyperion (1989) şi The Fall of Hyperion (1990) de Dan Simmons şi tocmai la ciberspaţiul lui William Gibson din Neuromantul (1984) şi din “Chrome” (1982).

Pe de altă parte, toate referirile intertextuale adaugă la plăcerea cititorilor şi arată că Iain M. Banks este un autor de science fiction atât de mare şi de talentat încât participă la un dialog cultural cu unii dintre scriitorii cei mai reprezentativi ai genului. “Excesia” este o adăugire valoroasă la seria Culturii, cu amestecul ei de intrigă complexă, fundal complicat, caracterizare convingătoare, suspans, umor şi intertextualitate, ca să nu menţionez suficiente focuri de artificii spectaculoase şi uimire cosmică pentru a-i satisface pe cititorii de hard SF.

Lectură plăcută!

Înainte să citesc Inversions (“Inversiuni”), eram convins că s-ar putea trece prin seria Culturii în oricare ordine, dat fiind că autorul avusese grijă să construiască o intrigă diferită pentru fiecare, cu un set diferit de personaje într-un decor diferit, pe de o parte ca să sugereze cât de vastă şi de complexă este Cultura, iar pe de altă parte ca să-i scutească pe cititorii proaspeţi de frustrarea că nu parcurseseră cărţile precedente. Lectura la întâmplare ar putea să dea roade începînd cu oricare carte din serie.

Dar nu cu “Inversiuni”.

Să vedem de ce:

Intriga este plasată pe o planetă ai cărei locuitori trec prin ceea ce noi am numi “Renaştere” sau “Epoca Modernă timpurie”. Pe scurt, tocmai au început să experimenteze cu armele de foc, iar câteva decenii mai devreme un Galileo Galilei local numit Naharajast a îndreptat un telescop experimental către cer nu numai ca să schimbe viziunea despre Univers a oamenilor, ci şi exact la timp ca să prevadă sosirea catastrofală a unor meteori mari.

În consecinţă, un vechi imperiu s-a destrămat, regate mai mici au apărut, iar o personalitate istorică ce seamănă mult cu Oliver Cromwell, George Washington sau Napoleon Bonaparte a câştigat un număr considerabil de bătălii, a pus să fie executat un rege şi a instituit un protectorat mai democratic asupra unora dintre aceste regate. Cu toate acestea, noua ordine are un număr de inamici interni şi externi.

Povestea urmează două fire narative, fiecare dintre ele concentrat asupra unuia dintre personajele principale. Capitolele cu numere fără soţ tratează despre doctoriţă, în vreme ce acelea cu numere cu soţ sunt despre garda de corp.

Punctele de vedere sunt folosite într-un mod interesant. Prologul şi epilogul pun cele două poveşti în perspectivă, dat fiind că unul dintre naratori le-a adăugat la multe decenii după desfăşurarea principalelor evenimente. Capitolele despre doctoriţă sunt relatate de o versiune mult mai tânără a aceluiaşi narrator, în vreme ce acelea despre garda de corp sunt relatate de către un narator a cărui identitate cititorii ar trebui să o ghicească pe măsură ce se desfăşoară povestea.

O problemă a naraţiunilor la persoana întâi este motivul pentru care un personaj ar spune povestea. Iain M. Banks rezolvă această problemă într-un mod foarte convingător pe firul narativ al doctoriţei. În acest caz, naratorul-martor este un adolescent, Oelph, un ucenic al doctoriţei Vossil (medicul personal al regelui Quience din Haspidus), care trebuie să o spioneze şi să raporteze toate activităţile ei altui personaj a cărui identitate nu este dezvăluită decât la finalul cărţii.

Pe firul narativ al gărzii de corp, din păcate, punctul de vedere nu este utilizat într-un mod la fel de convingător. Oelph pretinde că a editat manuscrisul altcuiva, însă capitolele despre garda de corp sunt narate dintr-un punct de vedere omniscient selectiv concentrat asupra lui DeWar, garda de corp a generalului UrLeyn, Protector al Protectoratului Tassasen. La finalul romanului, Oelph dezvăluie identitatea naratorului de pe acest fir, însă tehnica narativă rafinată nu se potriveşte cu stadiul de dezvoltare culturală al acestei lumi imaginare.

Ceea ce reiese treptat din cele două poveşti este că doctoriţa Vossil este o agentă a secţiei de Circumstanţe Speciale a Culturii, în vreme ce DeWar este un cetăţean al Culturii care a ales să părăsească societatea aceea şi să trăiască pe cont propriu într-o lume barbară – cu alte cuvinte, “a devenit localnic”. Cunoştinţele neobişnuite de medicină ale lui Vossil (în Haspidus, doctorii sunt incompetenţi, iar doctoriţele nu există), ca şi atitudinea ei emancipată, povestirile lui DeWar despre ţinutul Lavishia şi locuitorii acestuia, unele incidente inexplicabile şi accesul lui Vossil la informaţii exprimate în conversaţii care se credeau a fi secrete se combină pentru a-l conduce pe cititor la înţelegerea faptului pe care Oelph şi ceilalţi locuitori ai lumii sale sunt incapabili să îl conceapă: anume, că atât doctoriţa cât şi garda de corp vin dintr-o altă lume.

Dacă Oelph nu poate să îşi dea singur seama de asta, există alte lucruri pe care le înţelege. Există planuri de răzbunare care se duc la îndeplinire, binefăcători secreţi sau vinovaţi pentru crime de demult a căror identitate este în cele din urmă dezvăluită, metode ingenioase de a face rău care sunt date la iveală şi câteva pasiuni fără răspuns demne de o tragedie elisabetană.

Tot în buna tradiţie a cărţilor Culturii, pe traseu apar unele referinţe intertextuale. Cea mai evidentă este amplasarea intrigii – o planetă care orbitează în jurul a doi sori, Seigen şi Xamis. Cititorii probabil îşi vor aminti de o altă planetă, mai celebră, care orbitează doi sori – Helliconia lui Brian Aldiss.

Fundalul renascentist de regate în conflict, baroni rebeli şi confruntări la graniţe, ca şi tema unui vizitator izolat dintr-o civilizaţie de pe altă lume a cărui origine băştinaşii se străduiesc să o descopere sunt conectate mai precis cu Helliconia Summer (1983).

Pe de altă parte, punctul de vedere al lui Oelph şi situaţia lui (un ucenic orfan care se îndrăgosteşte de o femeie mai vârstnică, superioară din punct de vedere social, conştient fiind că sentimentele lui sunt sortite să nu fie niciodată reciproce) reflectă într-o oarecare măsură povestea ucenicului torţionar Severian şi iubirea lui nefericită pentru castelana Thecla din tetralogia lui Gene Wolfe The Book of the New Sun (1980-1983).

Nu în ultimul rând, în capitolul al şaptelea doctoriţa Vossil menţionează un episod în care ambii sori erau ascunşi sub orizont, lunile lipseau de pe cer (sau avea loc o eclipsă, în cazul uneia dintre ele), iar oamenii de pe acea lume au avut ocazia extrem de rară să vadă că ceea ce luaseră drept mit era de fapt realitate: se află stele pe cer. O conexiune intertextuală de două alineate cu una dintre cele mai populare nuvele ale lui Isaac Asimov, “Căderea nopţii” (1941) – ceva neaşteptat (şi încântător).

După ce au parcurs şi ultima pagină a romanului “Inversiuni”, cititorii sunt lăsaţi să se întrebe. Există foarte puţine indicii referitoare la planurile pe termen lung ale Culturii pentru această lume înapoiată. Cum (şi dacă) oamenii aceştia se vor integra într-o civilizaţie mai mare ce călătoreşte în spaţiu este un mister. Şi, în ceea ce îi priveşte pe cititorii de hard SF, “Inversiuni” duce o lipsă total atipică de tehnologii avansate sau de evenimente spectaculoase. Eu, unul, cred că un cititor obişnuit care ar parcurge acest roman fără cunoştinţe de fundal adecvate atât despre seria Culturii cât şi despre genul ştiinţifico-fantastic în general ar fi condamnat să aibă la fel de puţină înţelegere şi apreciere a “Inversiunilor” ca şi Oelph. E un roman bun în multe privinţe, însă nu poate fi apreciat decât de către un public restrîns.

În recenziile anterioare despre cărţi din seria Culturii, am afirmat că au fost scrise în aşa fel încât să le permită cititorilor să le parcurgă în (aproape) orice ordine. Ei bine, iată un sfat: ar trebui să citiţi Look to Windward (“Priveşte înspre vânt”) la urmă. (Avertisment: Cu tot respectul pentru predecesoarele sale, aceasta este cea mai bună carte din serie.)

Conform obiceiurilor literare ale lui Iain M. Banks, “Priveşte înspre vânt” are o mulţime de surprize în intrigă, dintre care una este plasată chiar în prolog:

O femelă din civilizaţia chelgriană, Worosei, relatează la persoana întâi cum, în timpul unui război civil, s-a luptat cu disperare să-l salveze pe soţul ei, Quilan (prins sub un distrugător terestru) şi cum a trebuit să-l abandoneze. Cititorii s-ar aştepta ca ea să fie protagonista-naratoare şi s-ar aştepta să-i urmărească povestea pe parcursul restului romanului. Cu toate acestea, “Priveşte înspre vânt” este narat dintr-un punct de vedere numit omniscienţă multiplă selectivă, iar Worosei apare numai din când în când în visele şi amintirile lui Quilan. Contrar aşteptărilor iniţiale ale cititorilor, el este cel care supravieţuieşte, iar ea piere.

Este suficient să vă spun că surprize similare apar pe parcursul întregii cărţi, chiar şi pe ultima pagină.

Intriga este strucurată pe trei fire narative. Unul îl urmăreşte pe Mahrai Ziller, un disident chelgrian şi compozitor celebru care a fost însărcinat de către Mintea Centrală a Orbitalului Masaq’ să compună o simfonie. Al doilea se concentrează asupra maiorului Quilan, care trebuie să călătorească pînă la Orbitalul Masaq’ şi să-l convingă pe Ziller să se întoarcă la Chel. (Cel puţin, aceasta este scuza lui oficială.) Iar cel de-al treilea tratează despre un savant al Culturii, Uagen Zlepe, care studiază ritualurile de împerechere ale behemothaurilor – creaturi zburătoare de mărimea unor dirijabile dintr-un mediu cunoscut drept aerosferă.

Prima interpretare a unei simfonii face parte dintr-o comemorare grandioasă de pe Orbital. Cu opt sute de ani mai înainte, pe timpul Războiului Idiran, două stele au fost transformate în supernove. În capitolul final al cărţii aflăm că, opt secole mai târziu, la o distanţă de opt sute de ani-lumină, lumina acestui eveniment cataclismic este pe cale să ajungă la Orbitalul Masaq’. Iar Mintea Centrală are motive proprii ca să comemoreze evenimentul.

Al doilea fir narativ, pe de altă parte, conţine un motiv nou şi creativ pentru o tehnică literară veche. Romanele moderniste utilizează extensiv tehnica amintilor şi revenirilor, motivată de regulă de un stimul senzorial din prezent care, prin asociere de idei, declanşează un şir de amintiri din trecut. Iain M. Banks aduce o explicaţie ştiinţifico-fantastică pentru această metodă. Anume, maiorul Quilan este într-o misiune atât de secretă încât, după ce a fost antrenat şi instruit, amintirile i-au fost şterse din minte şi depozitate într-un implant. Pe măsură ce duce la îndeplinire fiecare stadiu din misiune, câte un fragment din amintiri îi este transferat din implant în minte ca să-l ajute să se ocupe de stadiul următor.

(Ca să sporească complexitatea intertextuală a tehnicii narative, implantul lui Quilan conţine şi un construct – personalitatea unui personaj decedat – care îl sfătuieşte pe chelgrian pe tot parcursul misiunii, la fel cum constructul Dixie Flatline îl sfătuieşte pe protagonistul Henry Case în Neuromantul de William Gibson.)

Cel de-al treilea fir narativ implică unul dintre cele mai spectaculoase şi mai memorabile decoruri din literatura ştiinţifico-fantastică. Ecologia aerosferei este bazată parţial pe speculaţiile astronomului şi planetologului Carl Sagan referitoare la formele de viaţă din atmosfera giganţilor gazoşi, însă imaginaţia intensă a lui Iain M. Banks face această ecologie foarte impresionantă, complexă şi dinamică.

Dincolo de imaginile spectaculoase, tehnicile narative creative şi turnurile surprinzătoare ale intrigii, se află însă o chestiune mai serioasă. Cultura, o civilizaţie care se reprezintă sistematic drept raţională, paşnică şi echidistantă, de fapt are numeroase implicări discrete în alte civilizaţii într-un efort de a le face mai semănătoare cu ea însăşi (iniţial) şi de a le absorbi (în cele din urmă). De regulă, acest proces are loc lin – aproape firesc, s-ar putea spune.

Cu toate acestea, atunci când agenţii Culturii încearcă să reformeze societatea chelgriană bazată pe caste şi să o facă mai democratică, rezultă un război civil teribil şi cinci miliarde de chelgrieni sunt ucişi. Cultura îi pune capăt recunoscându-şi vina în mod public şi oferind scuze (ca şi când toate scuzele din lume ar putea reînvia victimele).

Când chelgrienii încearcă să răspundă cu aceeaşi monedă, Cultura trimite o armă îngrozitoare, avansată din punct de vedere tehnologic, ca să-i ucidă pe conspiratori în moduri deosebit de crude şi de impresionante. (Cititorii atenţi vor observa aici o tentativă reuşită de a creşte miza faţă de modelul din metal lichid T 1000 din filmul Terminator 2: Ziua judecăţii.)

În subtext, Iain M. Banks aşază în contrast propaganda Culturii şi faptele ei. Când această societate cauzează un genocid, îl numeşte “greşeală”. Dacă alte civilizaţii încearcă să-i răspundă cu aceeaşi monedă, numeşte asta “terorism”. (Mă întreb dacă asta nu vă sună cumva familiar…)

Pe ansamblu, “Priveşte înspre vânt” este încununarea seriei Culturii, egală cu fiecare dintre cărţile precedente ale seriei (dacă nu superioară) din punctul de vedere al intrigii, imaginilor, tehnicii narative, referirilor intertextuale şi subtextului satiric. Unele dintre scenele sale, ca şi finalul, rivalizează din punctul de vedere al imensului impact emoţional asupra cititorilor cu cele mai bune pagini din “Cânturile Hyperion” ale lui Dan Simmons.

V-o recomand cu multă căldură.

În vara anului 2009 am achiziţionat de la Librăria Engleză Anthony Frost un exemplar format mare din ceea ce pe atunci era cel mai recent roman din seria Culturii a autorului britanic Iain M. Banks. Apoi, în octombrie 2009, de la importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am cumpărat un exemplar dintr-o ediţie format A5 a aceluiaşi roman - Matter (Editura Orbit, Londra, 2009). Au trecut anii, între timp au mai apărut două volume din serie (Surface Detail, respectiv The Hydrogen Sonata), însă greu mi-am adunat curajul necesar ca să încep lectura acelui roman masiv, de 600 de pagini.

În cele din urmă, în decembrie 2012, mi-am făcut timp şi l-am citit. Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Matter este împărţit în prolog, trei părţi, apendice şi epilog. Punctul de vedere folosit este omniscienţa selectivă multiplă, iar naraţiunea urmează, rînd pe rînd, destinele unei surori şi a doi fraţi vitregi.

Cea care apare în prolog este sora, Djan Seriy Anaplian, agentă a Culturii din secţiunea de Circumstanţe Speciale angajată în operaţiuni de prevenire a conflictelor între civilizaţii locale înapoiate. Apoi, în primul capitol, ne este prezentat Ferbin, fratele lui Djan şi prinţul moştenitor al unui regat. Din păcate, prinţul asistă pe ascuns la asasinarea regelui de către sfetnicul de nădejde al acestuia, tyl Loesp, la finalul unei bătălii decisive. În cel de-al treilea capitol, fratele lor vitreg, Oramen, este informat despre moartea regelui şi a... prinţului moştenitor şi pleacă în întîmpinarea cortegiului funebru şi a regentului declarat - tyl Loesp.

Astfel, Djan Seriy călătoreşte spre regatul său de baştină, Ferbin (însoţit de un slujitor de nădejde, Choubris Holse) pleacă pe ascuns în căutarea generalului Xide Hyrlis şi a surorii sale, Djan, iar Oramen e nevoit să facă faţă mai multor tentative de asasinat.

După cum probabil vă aşteptaţi, intriga se complică, deoarece, dincolo de conflictele din acel regat, mai multe civilizaţii se confruntă, începînd cu Oct şi Aultridia, continuând cu Nariscene (care aspiră la nivelul de civilizaţie implicată, dar pe ascuns încurajează războaiele dintre civilizaţiile pe care ar trebui să le monitorizeze), apoi cu Morthanveld (o specie acvatică) şi Cultura şi încheind cu civilizaţii străvechi, aproape dispărute, precum xinthienii, Involucra şi Iln.

Pentru că, dacă intriga aceea din prim-plan despre un rege asasinat, un uzurpator şi un prinţ moştenitor dornic de răzbunare v-ar putea duce cu gândul la Hamlet sau la Macbeth sau la Dune, conflictele din fundal şi peisajul în care se desfăşoară bună parte din acţiune sunt operă spaţială extrem de ambiţioasă şi de bine realizată.

Peisajul...

Mă scuzaţi. Uitasem să vă dau detalii despre peisaj.

Imaginaţi-vă o civilizaţie străveche, Involucra, care, cu miliarde de ani înainte de apariţia Culturii şi a celorlalte civilizaţii implicate, a creat mii de habitate cosmice, sferoizi de dimensiuni planetare încastraţi în alţi sferoizi, pe şaisprezece niveluri. O altă civilizaţie, Iln, a căutat să detecteze şi să distrugă aceste lumi-cochilie, prin urmare numai câteva sute dintre ele au rămas. Iar în timpuri recente, diverse civilizaţii au căutat să colonizeze aceste habitate, aşa încât, în lumea-cochilie Sursamen în care se petrece cea mai mare parte a acţiunii romanului, unele niveluri adăpostesc seminţe-velă ce vor creşte pentru a migra de-a lungul şi de-a latul galaxiei, altele găzduiesc oameni care abia au descoperit armele de foc, telegraful şi căile ferate, iar în miezul habitatului se află o entitate străveche, venerată ca un zeu - un xinthian.

Desigur, unele dintre aceste niveluri fantastic de detaliate şi de baroce sunt vizitate de personaje la plecare, iar altele la întoarcere, aşa încât cititorii nu prea au când să se plictisească. Mai curînd, imaginaţia luxuriantă a lui Iain M. Banks ne oferă surpriză după surpriză, cum ar fi o citadelă străveche, dezvăluită dintre stratele geologice de apele unei cascade gigantice, sau un habitat spaţial grandios, din tuburi colosale, împletite într-o cunună în care trăiesc bilioane de creaturi acvatice.

Într-o manieră destul de tipică pentru romanele din seria Culturii, apar trimiteri intertextuale, fie la Lumea inelară de Larry Niven, fie la seria Pern a lui Anne McCaffrey, la 2001 - O odisee spaţială de Arthur C. Clarke, la trilogia Helliconia a lui Brian Aldiss sau la Stăpînul inelelor (epilogul, spre exemplu, e o parodie fină a scenei finale din trilogia lui Tolkien).

Tot tipic pentru această serie este şi faptul că, pe măsură ce se desfăşoară intriga din Matter, miza creşte din ce în ce mai mult, de la un asasinat politic într-un regat de buzunar la reactivarea unei tehnologii care ar putea încarcera întreaga galaxie, iar personajele nu doar evoluează, căpătând statură cu adevărat eroică, dar şi ajung să se confrunte cu oponenţi nebănuiţi, la o scară ce pare să-i depăşească. În final, soluţia problemei schimbă natura ei - şi Circumstanţele Speciale nu scapă ocazia să se mai infiltreze undeva şi să mai încline subtil balanţa puterii în favoarea Culturii.

Cum editurile din România nu par prea grăbite să publice seria Culturii în traducere, probabil că, dacă veţi dori şi dumneavoastră să citiţi Matter, ar fi bine să vizitaţi site-ul Nautilus şi să comandaţi un exemplar din ediţia originală. În ceea ce mă priveşte, această vizită în universul ficţional al lui Iain M. Banks mi s-a părut mult prea scurtă, aşa încât, imediat cum am terminat Matter, am început următorul roman din serie, Surface Detail. Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie...

În 2011, într-o companie agreabilă, am făcut o vizită la importatorii mei preferaţi de la Librăria Nautilus. Cu acea ocazie, am achiziţionat un exemplar dintr-o ediţie format A5 a romanului Surface Detail (Editura Orbit, Londra, 2011), al nouălea volum din seria Culturii. De parcurs, l-am parcurs abia în ianuarie 2013, în altă companie agreabilă.

Şi iată ce am aflat:

Surface Detail este, ca şi predecesorul său, Matter, un roman vast (627 de pagini), complex şi ambiţios. Premisa intrigii este că, după aproximativ un mileniu şi jumătate de la Războiul Idiran din Consider Phlebas, dintre civilizaţiile care populează Calea Lactee în acest univers ficţional, unele au construit infernuri virtuale în care sunt chinuite copii informaţionale ale persoanelor decedate. Alte civilizaţii dezaprobă făţiş aceste practici, drept pentru care, sub tutela unor arbitri aparent neutri, se desfăşoară de câteva decenii o serie de conflicte virtuale pentru a decide, fără victime în lumea reală, care dintre cele două tabere va avea câştig de cauză.

Şi dacă tabăra anti-Infern, fiind pe punctul de a pierde acest război virtual, ar încerca mai întâi să trişeze, apoi să ducă războiul în realitate?

Unul dintre firele narative din roman urmăreşte destinul unui personaj feminin, Lededje Y'breq, care, la fel ca protagonistul romanului Look to Windward, este ucisă în primul capitol. Dacă victimele asasinatelor din piese elisabetane precum Iulius Caesar, Macbeth sau Hamlet apăreau sub formă de fantome ca să îi bântuie pe criminali şi să ceară răzbunare, Lededje este recuperată dintr-o dantelă neuronală de o navă a Culturii, instalată într-un corp clonat şi trimisă înapoi în civilizaţia sa de importanţă secundară, Sichult, ca să ajute la demascarea şi pedepsirea asasinului său, mogulul mediatic Joiler Veppers. În acţiunile sale este sprijinită de o navă asociată cu Circumstanţele Speciale, Situată în afara constrîngerilor morale normale, şi de avatarul acesteia, Demeisen - un personaj la fel de arogant şi de memorabil ca balaurul Smaug din The Hobbit.

Un alt fir narativ urmăreşte tribulaţiile unui veteran al războaielor virtuale, Vatueil, prin diferite campanii - unele feudale, altele complet nepământene - şi incidente în care este capturat, interogat, eliberat, consultat. Cititorii împătimiţi ai seriei se vor bucura să constate că Vatueil nu este un personaj oarecare, iar acţiunile lui slujesc interese ascunse, bine păzite faţă de civilizaţiile implicate oficial în Războiul din Ceruri.

Al treilea fir narativ urmăreşte o cetăţeană a Culturii, Yime Nsokyi, care se implică în eforturile unei agenţii, Serviciul Serenitar, de a studia un habitat inteligent abandonat de o civilizaţie străveche, Bulbitianul, însă lucrurile iau o întorsătură proastă, agenta e singura care scapă cu viaţă din habitat, iar apoi se pomeneşte prinsă într-un conflict între mai multe civilizaţii, luptă împotriva unui roi hegemonizant şi descoperă că în nişte fabrici orbitale abandonate în jurul unui gigant gazos se construieşte o flotă de război colosală.

Al patrulea fir narativ urmăreşte doi voluntari din civilizaţia pavuleană, Prin şi Chay, care s-au strecurat în infernul virtual menţinut de administraţia de stat şi care încearcă să evadeze de acolo pentru a alerta opinia publică în privinţa atrocităţilor comise în acel domeniu. Din păcate, numai Prin reuşeşte să evadeze, iar însoţitoarea să rămâne captivă şi, după torturi de nedescris şi o viaţă subiectivă de pietate într-o mânăstire izolată, e transformată într-o fiinţă înaripată care trebuie să ucidă de-a binelea câte un damnat virtual pe zi pentru a-i pune capăt chinurilor.

Atât din primul cât şi din cel de-al patrulea fir narativ se desprind apoi fire secundare, unul urmărindu-l pe mogulul Veppers, celălalt pe voluntarul Prin, care depune mărturie în parlament.

Ca şi în Matter, elementele intrigii converg treptat, iar conflictele escaladează, de la evenimente minore precum exerciţii virtuale de apărare a unui habitat orbital pînă la distrugerea spectaculoasă a substratului bioelectronic pe care rulează infernurile virtuale.

Ce mi s-a părut interesant este modul în care Iain M. Banks a reuşit să combine în mod convingător elemente din literatura (post)cyberpunk precum realitatea virtuală, fundalul tipic operei spaţiale cu civilizaţii vaste, habitate cosmice străvechi şi războaie spaţiale, şi teme ale literaturii clasice, cum ar fi răzbunarea împotriva unui criminal de rang înalt sau coborîrea în Infern.

Începînd chiar cu episodul în care Prin evadează din Infern, însă o lasă în urmă pe Chay, apar o mulţime de trimiteri intertextuale la mitul lui Orfeu şi Euridice, la Eneida lui Virgiliu, la Divina comedie a lui Dante Alighieri sau la Paradisul pierdut al lui Milton. Torturile psihologice rafinate cu care un demon suprem o determină pe Prin să se transforme într-un adevărat înger al morţii care le redă damnaţilor o rază de speranţă numai ca să le sporească chinurile zilnice evocă în filigran scenele de spălarea creierului din O mie nouă sute optzeci şi patru. Pe de altă parte, multe dintre imaginile infernale din roman rivalizează cu picturile lui Hyeronimus Bosch.

Probabil nu veţi fi surprinşi dacă am să menţionez că întregul conflict se termină cu bine, iar Cultura, prin diplomaţie, operaţiuni secrete şi acţiune armată unde este cazul, reuşeşte să triumfe încă o dată, să rezolve o criză majoră şi să-şi extindă din nou influenţa pe scena galactică. O secţiune numită "Dramatis personae" anunţă concis, spre final, în ce fel şi-au continuat destinele diversele personaje din roman. Iar epilogul... veţi vedea dumneavoastră când îl veţi citi. (Cum spunea domnul Mihai-Dan Pavelescu, lucrurile bune se tac. Uneori înclin să îi dau dreptate.)

Pe ansamblu, Surface Detail este un roman reuşit, de bună calitate - creaţia unui autor ajuns la maturitatea artistică. Poate fi citit separat de restul seriei Culturii, însă contribuie la efectul de ansamblu al acesteia - anume că universul ficţional în care se petrece este deosebit de complex şi de dinamic. Din fericire, Iain M. Banks nu i-a lăsat pe cititori să aştepte prea mult, căci în 2012 a publicat încă un volum din serie, The Hydrogen Sonata. Dar despre acela am să vă relatez cu alt prilej...

În primăvara anului 2013, la puţin timp după ce terminasem de citit romanul Surface Detail, am început lectura a ceea ce avea să se dovedească ultimul roman din seria Culturii de Iain M. Banks – The Hydrogen Sonata (Editura Orbit, Londra, 2012). Din păcate, lectura a trenat, iar când mai aveam de citit o treime din carte am abandonat, preferînd să parcurg alte volume. Din fericire, în septembrie 2013 am reînceput acest roman şi, în mai puţin de o săptămână, l-am parcurs pînă la capăt. Să vedem împreună ce a cauzat abandonul şi ce a motivat revenirea.

The Hydrogen Sonata este un roman amplu (630 pagini) şi complex. Premisa de bază a intrigii este că o civilizaţie stelară numită Gzilt se pregăteşte să sublimeze, iar între civilizaţii mai puţin avansate care ar putea beneficia de pe urma realizărilor sale materiale ce vor fi abandonate se desfăşoară o competiţie acerbă. Un aspect interesant este faptul că, în urmă cu zece milenii, Gzilt s-a numărat printre cele câteva civilizaţii care şi-au propus să fuzioneze pentru a forma ceea ce avea să devină Cultura. Din motive insuficient de clare, Gzilt s-a retras în ultimul moment din acel proiect, însă, ulterior, Cultura a tratat această civilizaţie ca pe un aliat.

Ca urmare a acestei situaţii, când procesul de sublimare este tulburat de lupte fratricide între regimentele Gzilt, iar civilizaţiile „hoitare” intră în conflict făţiş unele cu altele, câteva dintre navele Culturii caută să aplaneze lucrurile şi să ajute la buna desfăşurare a sublimării. Dar misterele şi comploturile ce înconjoară sublimarea sunt o provocare chiar şi pentru Minţile de la bordul acestor nave.

Unul dintre firele narative ale romanului urmăreşte o muziciană, Vyr Cossont, care şi-a propus să-şi petreacă ultimele zile dinaintea sublimării exersând şi interpretînd o piesă muzicală deosebit de dificilă, Sonata Hidrogenului. Piesa fusese compusă cu secole mai înainte pentru un instrument muzical care nu exista încă, iar pentru interpretarea ei meşterii aveau să creeze nedecagoncordul – pentru care ar fi fost necesari muzicieni cu patru braţe. Din ambiţie, Cossont şi-a implantat o pereche suplimentară de braţe numai pentru a putea interpreta această piesă muzicală.

Zilele finale ale civilizaţiei Gzilt sunt umbrite însă de izbucnirea unor conflicte, iar Cossont scapă in extremis de un atac devastator de pe planeta Eshri. Însoţită de un android de luptă, de o creatură de companie şi de un avatar al unei nave de-a Culturii, ea este trimisă în căutarea memoriei stocate a unui străvechi cetăţean al Culturii, Ngaroe QiRia, apoi în căutarea acestuia din urmă.

Un alt fir narativ urmăreşte activităţile unui înalt funcţionar de stat din Gzilt, septamul Banstegeyn, care, în zilele premergătoare sublimării, instigă regimentele unele împotriva altora, o asasinează pe preşedinta în exerciţiu a civilizaţiei, caută să arunce vina asupra unei civilizaţii „hoitare” şi aproape antagonizează Cultura. Ca şi în cazul altor personaje negative din seria Culturii, Banstegeyn pune în mişcare planuri complexe, manipulează o mulţime de alte personaje, însă de la un punct încolo constată că evenimentele i-au scăpat de sub control.

Un fir narativ secundar relatează despre dezbaterile şi acţiunile unor nave din Cultură. Pe de o parte, acesta conţine unele dintre cele mai spectaculoase evenimente din intrigă – operă spaţială „pe ecran lat”, cu bătălii cosmice, urmăriri şi ambuscade. Pe de altă parte, acesta redă discuţiile dintre Minţi, iar cititorii au ocazia să observe în ce măsură aceste inteligenţe artificiale acţionează ca nişte zeităţi benevolente, dejucând planurile celor răuvoitori şi îndreptând evenimentele istorice pe un făgaş paşnic, dar păstrîndu-le personajelor (post)umane iluzia autonomiei şi liberului arbitru.

Ca şi alte romane recente din seria Culturii, precum Matter sau Surface Detail, The Hydrogen Sonata are unele decoruri spectaculoase şi memorabile, precum Oraşul-Centură de pe planeta Kwaalon, satelitul natural Fzan-Juym, care gravitează la o viteză incredibilă printr-un şanţ săpat în suprafaţa planetei sculptate Eshri, rîurile şi cascadele de nisip create şi întreţinute de o dronă excentrică pe orbitalul Dibaldipen sau dirijabilul Ecuatorial 353 care transportă Ultima Petrecere a unor hedonişti din Gzilt.

Unele personaje secundare sunt de asemenea memorabile în excentricitatea lor – fie şi-au înlocuit ochii cu o pereche suplimentară de urechi, precum QiRia, fie şi-au implantat zeci de penisuri pe suprafaţa corpului, ca Ximenyr, ori şi-au accelerat procesele neuronale pentru a interacţiona cu echipajul digitalizat al astronavei, precum colonelul Agansu.

Nici recuzita nu este mai prejos – începînd cu nedecagoncordul despre care vă relatam ceva mai înainte şi terminînd cu ceva ce pare un accesoriu sexual sofisticat şi care se dovedeşte a fi arma unui dublu asasinat. Fie că e vorba despre memorii implantate în globi oculari, despre o aşa-zisă carte religioasă care conţine, pas cu pas, instrucţiuni pentru evoluţia tehnologică a unei societăţi oferite de o civilizaţie considerabil mai avansată sau despre o creatură de companie bidimensională, Iain M. Banks reuşeşte să-şi surprindă şi să-şi încânte cititorii pe aproape fiecare pagină.

Desigur, la un alt nivel, The Hydrogen Sonata conţine o ţesătură densă de referiri intertextuale. Sublimarea unei întegi civilizaţii pentru a li se alătura altora, mai vechi, într-un plan superior al existenţei aminteşte de Sfârşitul copilăriei sau, mai recent, de Schismatrix. Cartea pseudo-religioasă ce trasează dezvoltarea tehnologică a unei civilizaţii evocă planul lui Hari Seldon din Fundaţia. Textura complexă de intrigi, influenţe şi comploturi ale unor grupări postumane este întrucâtva similară cu cea din fundalul seriei Dune. Scena de început cu muziciana solitară aminteşte de un episod similar din Hyperion. Încărcarea minţii personajului feminin secundar Tefwe într-o serie de clone seamănă cu un procedeu asemănător din The Ophiuchi Hotline de John Varley sau din Carbon modificat de Richard Morgan. Iar Pyan, creatura sintetică de companie, o zburătoare plată, dreptunghiulară şi inteligentă, pare o versiune inofensivă a înfricoşătorilor notuli din Cartea Soarelui Nou.

Dincolo de toate acestea, însă, The Hydrogen Sonata este parcursă în subtext de o preocupare pentru finalul existenţei şi pentru ceea ce ar putea (sau nu) să se afle mai departe. Cazurile entităţilor care au revenit în realitate după sublimare sunt deosebit de rare – o navă excentrică a Culturii reprezintă o asemenea raritate. Unii membri ai civilizaţiei Gzilt aşteaptă sublimarea cu interes, în vreme ce alţii sunt sceptici, sau chiar îndărătnici. Aproape toţi poartă un soi de ceasuri pe care se afişează numărătoarea inversă finală – căci, pînă şi în pragul sublimării, moda moare, dar nu se predă. Cartea sfântă pe care s-a întemeiat Gzilt s-ar putea dovedi, în al unsprezecelea ceas, un soi de minciună – nu revelaţia unică destinată unui popor ales, ci un mesaj de la o civilizaţie oarecum avansată, dar banală, către o civilizaţie înapoiată, ca o puzderie de alte civilizaţii emergente din galaxie. Iar civilizaţiile „hoitare”, pregătite să facă uz de diplomaţie, manipulare, subversiune sau (la nevoie) de forţa armelor, amintesc în cinismul lor de rudele hrăpăreţe care plănuiesc deja cum să înhaţe moştenirea la căpătâiul unui muribund. Fireşte, şi în societatea galactică vastă şi complexă imaginată de Iain M. Banks, unele civilizaţii sublimează, altele devin „vârstnice”, unele sunt emergente, altele sunt implicate, iar sfârşitul uneia nu implică nici pe departe sfârşitul tuturor. Lecţia dată de autor, de la o vârstă destul de avansată, este că, pînă şi în pragul morţii, viaţa merge înainte.

Poate tocmai de aceea finalul seriei este deschis. Dacă Spectrul lui Phlebas, care deschidea suita Culturii, lăsa să se înţeleagă că o îndelungată istorie, la scară galactică, avusese loc înaintea evenimentelor din intrigă, The Hydrogen Sonata, a cărei intrigă este plasată un mileniu mai târziu, se încheie cu impresia că numeroase alte evenimente, mari şi mici, se vor petrece pe această scenă colosală. Din păcate, în anul care a urmat publicării acestui volum, Iain M. Banks a fost diagnosticat cu o formă avansată de cancer, iar câteva luni după aceea s-a stins. Mai în glumă, mai în serios, anunţa într-un ultim interviu că, dacă ar fi ştiut din vreme, nu ar fi scris o ultimă carte mainstream, ci ar fi ieşit din scenă cum se cuvine, cu un grandios roman din seria Culturii. Cei care i-au urmărit cariera ştiu că încheierea îndelungatei sale cariere a adus nu unul, ci trei asemenea romane ambiţioase – Matter, Surface Detail şi The Hydrogen Sonata – iar edificiul literar al seriei Culturii va rămâne ca un punct major de referinţă în istoria literaturii ştiinţifico-fantastice pentru mulţi ani de acum încolo.

Ar mai trebui să adaug că, dintre cărţile SF publicate de Iain M. Banks, mai am de parcurs câteva, însă despre acelea am să vă relatez cu altă ocazie...