Chris Bachalo, Joe Kelly & Richard Friend

Prin 2001, am împrumutat şi parcurs de la domnul Cristian Lăzărescu nişte fascicule dintr-un serial de bandă desenată intitulat Steampunk. Apoi, în mai 2004, mulţumită lui Bogdan Tudor Bucheru, am primit cadou primele două (şi deocamdată singurele) volume din acest roman grafic. Cu toate că diverşi eseişti au publicat pe Internet articole în care criticau Steampunk destul de făţiş, eu l-am apreciat foarte mult şi l-am parcurs de cîteva ori, ba chiar sînt convins că am să-l reiau din cînd în cînd şi de acum înainte. Să vedem împreună de ce:

Primul volum al romanului grafic se intitulează Manimatron şi a fost publicat în 2001 de editura Wildstorm Productions din La Jolla, California. Volumul cuprinde prologul „Catechism”, actul întîi al seriei (compus din cinci capitole), precum şi o naraţiune epistolară, „Idiosincratica”, ilustrată cu schiţe-concept.

Intriga volumului este plasată la Londra, în 1837, într-o istorie alternativă. Doi jefuitori de morminte, Rabid Randy şi Sköm, descoperă într-un cavou un personaj în animaţie suspendată. Personajul, pe nume Cole Blaquesmith, are un cuptor în loc de torace şi un braţ mecanic. Pe de o parte, Sköm şi Rabid Randy ar dori să-i demonteze protezele mecanice ca să le vîndă pe piaţa neagră. Pe de altă parte, conducătorul acestei lumi, Lord Mortimer Absinthe, are nevoie de Cole ca să afle unde au fost depozitate nişte informaţii preţioase. Conducătorul rezistenţei armate împotriva lui Absinthe, Sir Robert Peel, ar dori ca protagonistul să ducă la îndeplinire ceea ce el însuşi nu poate: o revoluţie a claselor oprimate din Marea Britanie. Iar Cole Blaquesmith vrea să-şi amintească cine era înainte de a intra în animaţie suspendată.

Amintirile protagonistului revin treptat, în secvenţe disparate, printre episoade de acţiune furibundă din „prezent”. Astfel, între înfruntări cu Victoria, regina sălbaticilor, cu Faust, rătăcitorul singuratic, şi cu Lord Absinthe, Cole Blaquesmith îşi aduce aminte că a fost pescar şi luptător în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, că a fost alfabetizat de o învăţătoare, Fiona, şi că, într-o tentativă disperată de a găsi leac pentru tuberculoza Fionei, a apelat la doctorul Mortimer Absinthe, a călătorit în viitor cu o maşinărie creată de acesta şi i-a adus informaţii şi tehnologie din anul 1954.

Pe măsură ce lecţiile Fionei despre demnitate îi revin protagonistului în memorie, acesta înfruntă soldaţii-cîini ai lui Lord Absinthe, îi dejoacă planurile de colaborare cu Vaticanul şi în cele din urmă declanşează o revoluţie.

Poate că romanul grafic Steampunk: Manimatron nu are bogăţia culturală şi intertextuală a Ligii domnilor extraordinari, să zicem. Dar, dintre toate benzile desenate pe care le-am citit, are densitatea grafică cea mai mare – supărător de mare, după părerea vechiului meu prieten Tudor Popa.

Practic, fiecare pagină din acest volum cuprinde o mulţime de detalii, aflate undeva la intersecţia dintre societatea industrială, stilul manga şi delir. Începînd cu personajele principale, continuînd cu vehiculele şi accesoriile şi sfîrşind cu decorurile, toate elementele vizuale suferă de un exces de imaginaţie pe care numai trilogia Noului Crobuzon a lui China Miéville ar putea spera să-l egaleze.

Astfel, Lord Mortimer Absinthe pare o încarnare anacronică a lui Marilyn Manson cu înclinaţii de savant nebun (şi un discurs pe măsură). Faust, asasinul lui personal, este un demon negru cu tatuaje verzi fosforescente, echipat cu o sabie incandescentă şi cu un fluier din vertebre umane. Victoria, care în istoria noastră a fost regina Marii Britanii şi împărăteasa Indiei, pare o admiratoare adolescentă a grupului Kiss dotată cu bice retractabile din segmente metalice. Iar Cole Blaquesmith, cu braţul său colosal din care scapă aburi şi jar, pare să fie un gladiator al epocii industriale.

Decorurile, la rîndul lor, abundă în mecanisme, conducte, vitralii şi ventilatoare. Amintirile lui Cole, în mod special, deşi plasate în decorul pre-industrial al secolului al XVIII-lea, sînt încadrate de ţevi, pîrghii, roţi dinţate şi cadrane, iar nuanţele de gri în care sînt redate (complet diferite de scenele viu colorate din „prezent”) le conferă o încărcătură gotică deosebită.

Din păcate, tocmai această densitate grafică ieşită din comun, împreună cu decupajul neortodox al casetelor şi cu împletirea mai multor fire narative, face parcurgerea acestui volum destul de obositoare. Pentru mine, unele detalii cum ar fi cîte o culoare specifică pentru discursul anumitor personaje sau cîte un tip special de literă pentru unele monologuri reprezintă aspecte atrăgătoare, rar întîlnite în domeniul benzilor desenate. Pentru publicul cititor american, însă, excesele grafice din Steampunk au fost greu de tolerat. Vînzările fasciculelor au fost scăzute, iar autorii au abandonat proiectul la jumătate.

Din fericire, Manimatron nu a fost singurul volum din seria Steampunk. I-a urmat Drama Obscura. Dar despre acesta am să vă relatez cu altă ocazie

La începutul lunii februarie 2009 am recitit volumul al doilea din romanul grafic Steampunk, intitulat Drama Obscura (WildStorm Productions, La Jolla, 2003), pe care l-am primit cadou de la Bogdan Tudor Bucheru. La fel ca şi volumul întîi, Manimatron, este dificil de parcurs, însă pentru mine are un farmec special şi îmbie la noi şi noi lecturi. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Primele trei capitole ale acestui volum alcătuiesc cel de-al doilea act al romanului grafic, „Mechanica Sundown”. În principal, urmăreşte traseul lui Cole Blaquesmith şi al însoţitorilor săi de la Londra către Stonehenge şi întîlnirea cu un inventator, Sundown, şi cu nepoata acestuia, Tini. Sundown îi explică protagonistului modul în care, cu ajutorul unei chei speciale, poate accesa diversele funcţii ale braţului său mecanic.

Pe urmele lui Cole se află Faust, dar şi Fiona, aparent înviată.

Următoarele trei capitole din volum formează cel de-al treilea act, „X”. De această dată, Cole şi însoţitorii săi ajung la locul unde se afla monumentul de la Stonehenge şi găsesc o comunitate de foşti sclavi şi foşti servitori condusă de Mambutu X. Aceştia lucrează la o vastă operaţiune de excavaţii sperînd că vor găsi pentru Lord Absinthe maşina timpului pe care o ascunsese Cole.

Protagonistul lucrează în mină, crezînd că va găsi maşina timpului şi că se va putea întoarce în trecut ca să-l anihileze pe Mortimer Absinthe, apoi îl înfruntă în arenă pe Faust sub privirile lui Mambutu X, ale lui Lord Absinthe şi ale unui public în delir. Confruntarea nu este decisivă, iar Cole şi prietenii săi zboară peste Canalul Mînecii.

Ultimul episod din volum, „Complex Napoleon!”, ar fi trebuit să fie un antract sau un interludiu în structura de patru volume proiectată de creatori. În Franţa, Cole şi însoţitorii lui se confruntă cu un sistem de maşinării întins în întreaga ţară şi animat de spiritul lui Napoleon Bonaparte, aflat în război permanent cu armatele lui Lord Mortimer Absinthe. În final, ajunşi în Spania, Cole Blaquesmith şi Victoria par gata să înceapă o idilă, numai că Fiona soseşte şi intervine între ei.

De acolo, personajele plănuiau să plece în America. Dar actul „Americana” al romanului grafic Steampunk a rămas deocamdată proiect...

Ca stil, cel de-al doilea volum se ridică la înălţimea primului. M-am bucurat să revăd personaje din Manimatron precum Sköm, cel cu aripă de lebădă şi joben din tablă nituită, sau Rabid Randy, omuleţul-cîrtiţă. Au apărut şi personaje noi, cum ar fi inventatorul Sundown, liderul Mambutu X sau Napoleon, duhul din maşinărie.

Creatorii au păstrat şi alternarea mai multor planuri ale acţiunii din “prezent” şi inserţiile în tonuri de gri din “trecut” (multe dintre acestea din urmă aflîndu-se la graniţa dintre amintire, vis şi halucinaţie). În plus, au devenit încă şi mai creativi cu casetele. Pe unele le-au delimitat cu lanţuri şi belciuge, mai degrabă decît cu obişnuitele spaţii albe. Pe altele le-au aşezat în şiruri orizontale întinse pe două pagini, în loc să se limiteze la o singură pagină. Iar uneori au extins una dintre casete la o pagină întreagă şi au folosit-o drept fundal pentru alte cîteva.

Dacă Manimatron conţinea la finalul fiecărui capitol cîte o pagină cu schiţe de personaje şi explicaţii despre cum au fost create, Drama Obscura le oferă cititorilor o pagină cu cocktailurile preferate ale lui Lord Mortimer Absinthe. Bănuiesc că literatura gotică n-a cunoscut nicăieri o formă atît de concentrată...

Pe ansamblu, Drama Oscura merită citit şi recitit, ca şi predecesorul său, iar eu încă nu mi-am pierdut speranţa că autorii romanului grafic Steampunk, stimulaţi poate de interesul popular din ultimii doi ani pentru acest curent cultural, vor binevoi să publice şi ultimele două volume din serie.

It’s evolution, baby!