17. Interviu
O vreme, Maria Alonzo şofă pe străzile din ce în ce mai aglomerate, preferînd să ignore peticul de hîrtie maro pe care Murdoch i-l strecurase pe bancheta din dreapta. Deasupra, printre clădiri, se zăreau straturi de smog care la apus aveau nuanţe portocalii-roşiatice. Opri la un semafor, între un taxi blindat şi o dubiţă viu colorată de la o firmă de mîncare chinezească. Şoferul dubiţei dădea din cap în ritmul unei muzici care-i intra pe fir, printr-o mufă din spatele urechii, direct în nervul auditiv.
Se uită din nou la peticul de hârtie. După ore în şir de bătut fără folos la uşi virtuale, de discuţii, de rugăminţi, nu se alesese decât cu o adresă şi o promisiune vagă de la un boschetar suficient de defazat faţă de realitate ca să-şi spună în continuare consultant software.
La urma urmei, ce avea de pierdut?
Întinse mîna după hârtie, dar maşina din spatele ei îi trimise un semnal scurt cu farurile în oglinda retrovizoare. Tresări. Se schimbase culoarea semaforului.
Trecu de intersecţie pe sub un banner care o îndemna să urmărească TrueCrime 24/7, apoi staţionă lângă un hidrant ca să citească biletul. Embers, 30, Colin Powell St.
– Du-mă la numărul 30, pe Strada Colin Powell.
Maşina rămase tăcută timp de două secunde. Firma de neon a unui salon de tatuaj îi revărsa cascade de lumini colorate pe capota emailată.
– Strada Colin Powell se află într-o zonă cu coeficient ridicat de risc, zise Toyota. Orice pagube aş suferi acolo nu ar fi acoperite de contractul de asigurare. De asemenea...
– Du-mă acolo.
Maşina tăcu şi porni.
Douăzeci de minute mai tîrziu, Toyota intră pe o stradă mărginită de clădiri de la mijlocul secolului precedent, dărăpănate. Deasupra, din loc în loc, se vedeau vergele de metal întinse lîngă ferestre, cu sfori pe care atîrnau rufe puse la uscat. Pe trotuare, cîţiva copii se jucau, iar în caroseria vandalizată a unui Chevrolet verde, peticită cu folie de plastic lipită cu bandă adezivă argintie, dormea un bătrîn cu un câine. Cînd trecu Toyota, cîinele se trezi şi începu să latre.
Intrarea de la numărul 30 era o uşă masivă, nituită, cu o vizetă care pe Maria o trimise cu gîndul la închisorile victoriene. Uşa fusese vopsită într-o nuanţă mată de negru, probabil în cîteva straturi aplicate cu grijă, numai că efectul impresionant era compromis de un graffito prăzuliu, DA FUNKEE MUNKEE.
Maria se uită la uşă, apoi împrejurul ei, dar nu zări nicăieri numele Embers. Coborî din maşină şi o încuie. Deasupra ei, la o fereastră din blocul de vizavi, o negresă între două vîrste scutură o faţă de masă. Cîinele nu se mai vedea. Probabil intrase înapoi în culcuşul din Chevrolet.
Se apropie de uşă, ezită un moment, după care ciocăni.
Vizeta se deschise.
Ochii căprui-închis ai unui negru o priviră. Maria susţinu privirea cîteva secunde.
– Am venit pentru interviu, zise ea în chip de explicaţie.
Vizeta se trînti la loc cu un ţăcănit metalic. Trecură cîteva momente, iar femeia chiar se gîndi că poate era mai bine să plece. De la o fereastră deschisă undeva, la etaj, se auzea o melodie R&B.
Apoi uşa nituită se deschise fără zgomot, culisînd pe balamale bine unse. Ieşiră pe rînd negrul care se uitase la Maria prin vizetă, doi portoricani, un alb tuns perie şi un asiatic obez. Negrul ţinea în mîna dreaptă o bîtă de baseball.
– Ia uite ce-a tîrît pisica pînă aici, zise albul.
Se răspîndiră în evantai împrejurul Mariei. Negrul rămase la mijloc.
– M-a trimis Nathaniel Murdoch, continuă femeia, privindu-i pe rând. Consultantul software.
Unul dintre portoricani încuviinţă imperceptibil din cap. Ceilalţi păreau nici să nu fi auzit. Pe tricoul albului, Maria recunoscu sigla formaţiei Shoot 2 Kill.
Negrul dădu s-o lovescă cu bîta de baseball. Femeia se feri, apoi se ghemui ca să evite o a doua lovitură, se răsuci şi-i seceră un picior atacantului. Se ridică şi făcu doi paşi îndărăt.
Portoricanii scoaseră bricege butterfly pe care le deschiseră cu mişcări abile şi reflexii de crom ieftin. Maria eschivă, prinse o încheietură şi-o răsuci, apoi auzi clinchet metalic pe pavaj.
– Chingada! ţipă cel căruia îi sucise mâna.
– Y tu madre tambien, îi răspunse femeia printre dinţi.
Se feri de celălalt briceag o dată şi încă o dată, apoi îl lovi pe portorican în genunchi şi-l izbi cu podul palmei în stern, trimiţându-l peste negrul care tocmai se ridicase. Două braţe musculoase o înşfăcară şi-o ridicară de la pământ, o strânseră de-i tăiară respiraţia şi-o trântiră pe asfalt.
Maria izbi cu braţele în lături ca să atenueze impactul, lovi roată cu picioarele, după care se ridică dintr-un salt.
Albul tuns perie se năpusti asupra ei şi-o purtă până la clădirea de pe partea cealaltă a străzii, unde o trînti de perete. Mariei îi clănţăniră dinţii şi i se întunecă vederea. Scutură din cap ca s-o limpezească, dar un pumn în plex îi tăie răsuflarea.
– Mîţa zgârie, făcu el.
Femeia îl lovi între picioare o dată, apoi a doua oară, după care îl îmbrînci ca să-şi facă loc şi-i dădu o lovitură cu piciorul în tîmplă, din întoarcere. Bărbatul căzu secerat.
Maria aruncă o privire scurtă spre ceilalţi, care deja luaseră distanţă, apoi se aplecă asupra albului ameţit, îl luă cu stînga de tricou, îl ridică pe jumătate şi-l lovi năprasnic cu podul palmei în nas, proiectîndu-l înapoi pe pavaj cu un pocnet sec.
– Vorbeşti prea mult.
Se întoarse spre ceilalţi. Asiaticul făcu un gest ca s-o liniştească.
– Am avut necazuri, am pierdut personal. Şeful vrea să angajeze gardă de corp. Felicitări pentru cum te-ai descurcat la interviu.
O conduseră dincolo de uşa metalică, în josul unei scări în spirală, pe lîngă sigle de neon şi decoraţiuni abstracte, printre baruri şi mese şi separeuri şi ringuri de dans, pînă într-o cameră unde, între un birou cît un camion şi un seif cît o ladă frigorifică, şedea un est-european spălăcit îmbrăcat într-un costum italian azuriu de trei piese. Spălăcitul îi aruncă o privire neaşteptat de prietenoasă.
– Bine ai venit la Embers.