Mr.Cyberpunk.ro

Dacă e să vorbim despre cyberpunk în România, atunci automat trebuie să pronunţăm numele lui Florin Pîtea. Cîndva îi ziceam Mr. Cyberpunk.ro. Ştiu că cei care s-au aplecat asupra fenomenului la noi în ţară îl citează îndeosebi pe Sebastian A. Corn, dar acesta face parte dintr-o ramură a cyberpunk-ului autohton (şi, oarecum, autohtonizat, în vogă la jumătatea anilor ’90), împreună cu Dănuţ Ivănescu, Don Simon, Ana-Maria Negrilă şi alţi cîţiva. În prozele cyberpunk, Pîtea a rămas fidel filiaţiei directe din William Gibson, filon pe care, în ultima vreme, s-a mai afirmat tînărul Bogdan Gheorghiu (Hax Grid, Editura Nemira, 2003).Florin Pîtea s-a născut în 1971 la Cîmpina. Are o licenţă şi un masterat în filologie, este lector la Universitatea Spiru Haret şi îşi pregăteşte doctoratul cu o teză despre cyberpunk. A debutat în 1992 cu povestirea “Noaptea cea mai lungă” (Anticipaţia nr. 489). A publicat recenzii, eseuri, povestiri. A tradus din Walter Jon Williams, William Gibson, Bruce Sterling, Greg Egan, Eric Brown, James Patrick Kelly, Michael Swanwick, Neal Stephenson şi alţii. Este prezent în almanahurile Anticipaţia (din 1993 pînă în 2000) şi Nautilus 2001, în antologiile Nemira ’95, Nemira ’96, România SF 2001, Alte lumi, alte legende (2002). Volume proprii: Necropolis (Editura QED, 2001; ediţia a doua la Editura Amaltea, 2004) şi An/Organic, Editura Amaltea, 2004.

An/Organic este un volum de povestiri şi nuvele cyberpunk printre care s-au mai strecurat şi alte cîteva care puteau lipsi, dînd astfel o mai mare coerenţă cărţii, pentru că despre o carte vorbim şi de astă dată. Multe dintre texte sînt legate între ele prin peisaj, personaje sau întîmplări. De aceea autorul a şi simţit nevoia să le numeroteze, sugerîndu-ne astfel să le citim în ordine.

Florin Pîtea are un discurs direct, fără floricele stilistice – cîtă vreme nu e şi ăsta un stil –, uzînd de un limbaj vioi, apropiat de cititor, cu mult umor – deşi uneori prea se vede că a asimilat lecţia discursurilor americane împănate cu bancuri aducătoare de popularitate, prea vrea să fie pontos. Influenţele sînt clare şi lesne detectabile, lecturile din Chandler, Pynchon şi Gibson punîndu-şi amprenta pe felul în care îşi structurează textele, pe felul în care îşi construieşte personajele, în care spune povestea. Găsim peste tot trimiteri la cărţi şi personaje celebre – cînd acestea nu devin chiar personaje în propriile-i texte – Pîtea fiind un scriitor „cultural“, adică dintr-aceia care-i mai şi citesc pe ceilalţi. Nu-i este străină parodia (“Neuropanzer”), deşi un cititor mai puţin obişnuit cu cyberpunk-ul american s-ar putea să nu facă deosebirea între aceasta şi textele originale, ceea ce nu-i chiar „de bine“... Uneori textele lui Pîtea prea seamănă a Gibson şi ai impresia că citeşti lucruri pe care le-ai mai citit.

Iar senzaţia e cu atît mai neplăcută atunci cînd textele nu se deosebesc prea mult între ele, acţiunea fiind extrem de simplă – cineva are de făcut un transport, este în urmărirea cuiva ori trebuie să omoare pe cineva – restul fiind doar descriere de spaţiu, ambient, tehnologie, reguli sociale. La urma urmei, gadgeturi de care literatura SF este plină, lucruri de care cititorii care nu sînt fani ai genului fug, şi au dreptate să fugă, pentru că în tot potopul de implanturi şi dispozitive şi arme care de care mai inteligente, literatura rămîne pe-afară... Păsăreasca cyber nu ţine loc de cuvinte care să stîrnească emoţia, mirarea, revelaţia. De aceea este foarte greu de scris cyberpunk. De aceea, poate, grupul de care vorbeam mai înainte s-a desprins de sub influenţa lui Gibson, căutînd un alt mod de exprimare care să le elibereze cuvintele.

Textele în care Pîtea reuşeşte să se smulgă din cyberpunk-ul cu orice preţ mi se par şi cele mai reuşite, cele în care decorul este discret şi tehnologia există fără a ni se băga cu obstinaţie sub ochi.

“Ol’ Man River Blues” este una dintre aceste povestiri. Eddie Sullivan, partenerul lui James Boucher este asasinat prin injectarea unei supradoze de substanţă folosită de scafandri pentru egalizarea presiunii. În consecinţă este spulberat, împrăştiat pe toţi pereţii biroului. Boucher îi caută pe asasini, asasinii îl caută pe Boucher şi, pînă la urmă, acesta reuşeşte să-i toarne pe vinovaţi – nou-apăruta mafie a orbitalilor – concurenţei şi fuge la ferma lui din Mississippi de care nu ştia nimeni. Cînd ajunge, găseşte în cutia poştală o scrisoare ce conţine un singur cuvînt, „mulţumesc“, din partea Yakuzei... Nimic ostentativ, o poveste care curge, care te atrage, te ţine lipit de carte.

“Legiune”. Într-o Londră victoriană, pe Podul Waterloo, apare o înfloritură din piatră. Este distrusă, dar apare alta. Şi tot aşa. Toată Londra înfloreşte. Apoi apar icoanele pe geamuri, icoanele Sfintei Emma a Tăcerii (ştim dintr-o poveste anterioară despre crucificarea Emmei, cea care a fugit dintr-un laborator cu un flacon plin cu nanozoare, microorganisme autoprogramabile şi autoreproductibile...).

Povestea continuă cu Jack Spintecătorul şi crimele lui anchetate de Sherlock Holmes şi doctorul Watson, cu Thomas Edison şi Florence Nightingale, cu Walt Whitman şi Sam Clemens/Mark Twain pe care ziaristul narator i-a cunoscut fie pe cîmpurile de bătălie de la Gettysburg şi Plevna, fie pe drumul spre Anglia, fie la Londra unde îşi construieşte un calculator cu motorul analitic al lui Babbage, cartele perforate, maşină de scris şi un ecran kinotropic, ba mai mult, foloseşte şi reţeaua internaţională de telegraf – iacă Internetul! Tot la Londra o cunoaşte pe Lady Ada Lovelace care-i dezvaluie misterul: nanozoarele eliberate de Emma au preluat controlul şi, recunoscătoare fată de eliberatoarea lor, îi ajută pe oameni. Dar „nu într-atît încît să oprească evoluţia vieţii pe Pămînt de dragul lor“.

Cînd scrie cyberpunk după cyberpunk, Pîtea e monoton. Cînd ajunge şi în fantastic, în steampunk sau în fantasy, ne arată că este un scriitor complex şi cu multe mijloace. Să admirăm voinţa lui Florin Pîtea de a scrie proză şi capacitatea de a o face.

< recenzia precedentă recenzia următoare >