Deadline

Unele poveşti încep cu descrieri lungi şi amănunţite. Oamenii obişnuiţi, ca dumneavoastră şi ca mine, sar peste ele din reflex, fără să le dea atenţie. De obicei ei citesc mai mult în tren, autobuz sau metrou şi nu prea au timp. Alte povestiri se ocupă de toate detaliile privitoare la personaje, înşirînd amintiri din copilărie, portrete fizice sau morale şi nesfîrşite introspecţii psihologice care pînă la urmă diluează cu totul povestea propriu-zisă. Asta în cazul în care mai rămîne loc şi pentru ea.Am scris textul de faţă atît de bine cît m-am priceput şi-am lăsat deoparte ornamentele acelea greoaie care în definitiv nu folosesc la nimic. Povestea e despre un om pe nume S. N-am să vă spun ce înfăţişare are, cum arată locuinţa lui sau alte lucruri de acest fel. Bănuiesc că şi dumneavoastră vă place să vă puneţi imaginaţia la lucru din cînd în cînd. Trebuie totuşi să vă spun că la începutul acestei poveşti S. locuia singur, fiindcă soţia îl părăsise, nu ştiu bine din ce motive.

S. era aşezat la masa de lucru şi-şi închipuia că scrie. De fapt. în sinea lui era foarte convins de asta, cu toate că în cîteva ore bune nu reuşise să aştearnă pe hîrtie decît două paragrafe. Era expert în pierderea timpului; spre exemplu, cele mai propice ore ale dimineţii le irosise ascuţind creioane. E drept că le ascuţise impecabil, însă asta nu-l ajutase cu nimic în redactarea textului la care lucra.

Tocmai rodea capătul unui creion, storcîndu-şi creierii în căutarea unei idei cît de mărunte, cînd sună telefonul. Bodogănind ceva despre întreruperea concentrării şi ore nepotrivite, S. se ridică să răspundă.

- Alo, tu eşti, S.?

- Da. Ăsta trebuie să fie Roger, după voce.

- Roger la telefon. Ce mai faci?

- Uite scriam ceva şi m-a întrerupt telefonul. Iar i s-a desprins scociul de pe margine. Mîine o să caut un şurub ca să-i fixez carcasa.

O parte a minţii lui S. ştie că de fapt carcasa telefonului are trei ani de cînd trebuie reparată, şi că de fiecare dată el amînă reparaţia pentru un "mîine" care foarte probabil nu va veni niciodată.

- Scuză-mă că te-am întrerupt. Ştii, pregătesc o antologie pentru editura Rhea şi m-am gîndit să-ţi cer un text.

- Vrei unul din cele vechi?

- Drept să-ţi spun, nu. Tipii ăştia de la editură sînt interesaţi de texte inedite, care să atragă publicul.

- Aha. Înţeleg. Vor să mă încadrez într-o temă anume?

- Important e să fie bun din punct de vedere literar. Cinşpe - douăzeci de pagini.

- E vreun termen limită?

- Deocamdată de-abia au iniţiat proiectul. Cam în două luni ar fi bine să-l aduci. Dacă poţi şi mai repede de-atît, e perfect.

- Bine. Mersi că m-ai anunţat.

Aşeză telefonul la loc în furcă şi se întoarse la masa de lucru, remarcînd în treacăt că ar fi trebuit măturat covorul. Deşi remarca asta în fiecare zi, nu mătura mai des de două ori pe an.

Redactarea primei versiuni a textului îi luă trei săptămîni de opinteli şi cazne, în care rupse cîteva duzini de creioane şi prăpădi un sfert dintr-un top de hîrtie. La sfîrşitul celei de-a doua săptămîni, exasperat de faptul că periodic trebuia să întrerupă lucrul şi să folosească ascuţitoarea, cumpără un creion mecanic.

A doua zi după ce predase textul (era spre sfîrşitul lui mai, şi prin fereastra deschisă intra parfumul florilor de tei) primi un nou telefon.

- Salut. Sînt Roger.

- Bună.

- În legătură cu textul. E bun, dar mai trebuie lucrat niţel. Ştii tu, încă o versiune, poate chiar două.

- Bine, Roger.

- N-ai putea să-l dactilografiezi?

- N-am maşină de scris. Are ceva dacă şi noua versiune e scrisă de mînă? Scriu citeţ, adăugă el pe un ton de scuză.

- Bine, fie. A, mai e ceva. Vezi că Rhea vor să scoată un periodic - un fel de publicaţie trimestrială, la dimensiunile unei cărţi. Încearcă să mai scrii nişte texte.

- O să mai scriu. Mulţumesc că m-ai anunţat.

Se întoarse la masa de lucru şi schimbă mina creionului mecanic, apoi începu să redacteze noua versiune.

În săptămîna care urmă, scrise o nuveletă de douăzeci şi cinci de pagini pe care o trimise unei reviste. Cîteva zile mai tîrziu, pe cînd lucra la un text destinat publicaţiei trimestriale, unul din redactorii revistei îi telefonă ca să-i spună ceva gen: "Ne-a plăcut, o publicăm, mai trimiteţi."

Începutul lunii iulie îl găsi robotind la patru texte lungi, în diferite stadii de finisare. Editura Rhea îi plăti drepturi de autor pentru primul text, iar revista "Alpha" pentru alte două. În drum spre casă, avînd în portofel o sumă frumuşică, se gîndi alene să plece la mare măcar o săptămînă.

Îşi căuta cheile ca să descuie uşa de la intrare cînd telefonul începu să sune. Pînă să descuie toate broaştele, scăpă cheile de cîteva ori. Năvăli încălţat în sufragerie, mîrîind către telefon:"Imediat, imediat."

- Da, S. la telefon.

- Sînt Roger. Bravo, domnule, le-au plăcut textele trimise. Mai vor.

- Dar eu aveam de gînd să...

- Nu se face să-i refuzi. Ai văzut ce drăguţi au fost şi ce bine au plătit.

- Da, dar...

- Şi gîndeşte-te că te roagă să le mai dai texte. Crezi c-or să te roage cine ştie cît? A, bine că mi-am adus aminte. Te mai roagă şi să-ţi iei o maşină de scris.

S. se lăsă încet pe un scaun, văzînd cu ochii minţii cum săptămîna lui la mare se risipea.

- Nu poţi zice că n-ai bani. Acum îţi poţi permite chestia asta.

Cumpără o maşină de scris chiar în săptămîna cînd dădea faliment legendara companie americană Smith-Corona, pe ale cărei maşini dactilografiaseră Ernest Hemingway şi William Faulkner.

Poate în august să plec undeva, îşi zise el în timp ce aşeza maşina pe birou. Ştia că n-avea să plece nicăieri, dar îi plăcea să se gîndească la o mică vacanţă.

La început îi veni greu să dactilografieze, însă exersînd cu asiduitate, zi după zi, căpătă într-un interval destul de scurt o dexteritate apreciabilă. Chiar şi cuvintele începură să i se închege în minte în ritmul dictat de clapele maşinii de scris.

Într-o zi de la începutul lui august, în camera de lucru a lui S. se aşternu tăcerea. Căuta un sinonim care să se potrivească mai bine în ritmul frazei, iar ţiuitul ce-i răsuna în urechi după ce încetase ţăcănitul maşinii de scris nu-l ajuta deloc să se concentreze.

Se simţi aproape uşurat cînd telefonul începu să sune.

- Domnul S.? Bună ziua. Mă numesc Maria Ron şi sînt redactor la revista "Cer deschis". Probabil o ştiţi. Apare lunar.

A, chestia aia insipidă pentru gospodine.

- Desigur, doamnă. E o publicaţie de... mm... de înaltă ţinută.

- Vă mulţumesc.

- Soţia mea obişnuia s-o cumpere şi din cînd în cînd o parcurgeam şi eu cu interes.

- Sînteţi amabil. V-am telefonat să vă solicit pentru nişte colaborări. Am dori să publicăm texte de-ale dumneavoastră.

- Desigur, doamnă. Nu fi idiot, şi-aşa ai prea multe pe cap. Mi-ar face plăcere.

- Săptămîna viitoare mi-aţi putea trimite ceva?

- Ar fi prea repede. În fine, să văd ce pot face.

Se aşeză din nou în faţa maşinii de scris, căutînd sinonimul acela care se încăpăţîna să nu apară.

La jumătatea lui septembrie primi alt gen de ofertă, ceva la care visase de mulţi ani, fără să-i mărturisească nimănui aspiraţia. Dar vestea că-şi putea urma unul dintre visurile secrete nu-l bucură. Dimpotrivă.

- Roman? Vreţi să scriu un roman? Nu acum, am atîtea de scris, nu acum. Cînd v-ar trebui?

- Peste două luni, îi răspunse o voce pe care nici măcar n-o putea identifica.

Privirile îi căzură pe un obiect care zăcea lîngă perete, ceva ce semăna cu o bucată dintr-o cameră de bicicletă, un fel de tub negru care de fapt era o foaie de indigo uzată, aruncată acolo de cine ştie cînd. Îi venea şi lui să se ghemuiască acolo, lîngă perete, şi să nu mai răspundă la telefon. Măcar o vreme.

- N... nu vi se pare cam puţin?

- Georges Simenon îşi scria romanele în trei săptămîni, replică vocea din receptor, nemiloasă.

Dar Margaret Mitchell a lucrat zece ani la romanul ei, protestă gîndul nerostit al lui S.

Sfîrşitul toamnei îl găsi într-adevăr cu primul roman sub tipar şi cu al doilea în curs de elaborare. Ca să nu mai întrerupă lucrul din cauza cumpărăturilor, aranjase cu o pizzerie din cartier să-i trimită produsele la domiciliu de trei ori pe zi, la ore fixe.

Într-o dimineaţă, pe la nouă, cînd lucra cu mare spor, îl întrerupse din nou telefonul. Ar trebui să tai nenorocitul de fir, îşi spuse el, dar se ridică să răspundă.

- Ce-i cu tine, S., de nu mai ieşi din casă? Roger. Nu te mai vede omul cu lunile.

- Am lucrat o grămadă.

- Ar trebui să ieşi măcar ca să-ţi iei banii. Ăia de la Rhea sînt disperaţi. Nu-şi pot încheia situaţia financiară pe anul trecut fiindcă nu ţi-ai ridicat drepturile de autor.

Drace. Anul trecut. Şi mă miram de ce e-aşa de viscol în noiembrie.

- Nu... nu pot. Acum lucrez la un nou roman. Şi mai e şi proza scurtă. Sînt prins.

- Da, omule, dar trebuie să te duci.

- M-aş duce, dar nu pot. Măcar o zi să nu mai dactilografiez. Mă dor încheieturile şi-mi sîngerează buricele degetelor. Nu pot nici să răspund la telefon. Mă întrerupe din lucru.

- Deschide-ţi şi tu un cont în bancă.

Sugestia venise pe un ton destul de glumeţ, însă S. o aplică întocmai. Comunică numărul său de cont tuturor editurilor cu care colabora şi rugă insistent ca drepturile de autor să-i fie depuse acolo.

Pentru telefon găsi o altă soluţie. Cumpără un dispozitiv pentru preluarea apelurilor, pe care înregistră următorul anunţ: "Bună ziua. Sînt acasă, dar am atît de mult de lucru încît nu pot conversa cu dumneavoastră. Dacă vreţi să-mi lăsaţi un mesaj, vă rog să vorbiţi după ce auziţi semnalul."

În martie, pe lîngă obişnuitele comenzi care soseau aproape zilnic, prin telefon îi veni un sfat:

- Nu poţi lucra mai departe pe maşina de scris. Uneori trebuie să faci modificări în text, şi e greu să redactilografiezi pagini întregi. Cumpără-ţi un computer. Maria Ron.

Ascultă sfatul şi comandă un Pentium pe care firma i-l instală la domiciliu. Tastarea îi cerea un efort mai mic decît dactilografierea, totuşi durerile din mîini şi degete refuzară să dispară. Începu să-şi scufunde palmele în apă rece, de cîteva ori pe zi, însă nici asta nu-l ajută prea mult.

Pe întîi aprilie, mîinile îi făcură o farsă: se umplură de cîrcei şi refuzară să mai lucreze. S. era presat de editura Nexus să definitiveze cel mai recent roman al său. Vrînd - nevrînd, a trebuit să meargă la o clinică medicală.

Specialistul care-l consultă clătină din cap şi-şi aprinse o ţigară. În acest fel contravenea legii care interzicea fumatul în locurile publice, însă viciul era mai tare decît el.

- N-am văzut aşa ceva de cînd sînt.

- E, haideţi, dom' doctor...

- Zău. Am tratat mineri, zilieri, gropari, dar nişte mîini în halul ăsta n-am mai văzut.

S. ridică din umeri, cam dezorientat. Medicul nu părea să glumească.

- Dar n-am făcut nimic deosebit. Am dactilografiat, atîta tot.

- Sînteţi furier la vreo unitate militară?

- Da' de unde. Sînt scriitor.

- Ar trebui să staţi departe de maşina de scris...

- Tastatură.

- Mă rog, de tastatură, cel puţin şase luni, dacă nu chiar un an.

Simţi că-l străbate un fior de spaimă.

- Un an? Dar nu pot! Am contracte, angajamente...

- Posibil, clătină medicul din cap, dar eu unul nu văd cum o să le puteţi îndeplini. Falangele sînt într-o stare de plîns, ligamentele de-abia se mai ţin... De carpiene şi metacarpiene nici nu vreau să vă mai spun.

- Nu mă pot opri. Nu acum.

- Dacă nu vă opriţi, şi încă repede, o să ajungeţi la cuţit.

I se păru o exagerare. Nu era.

După încă o lună a fost într-adevăr nevoit să-şi amputeze ambele mîini, montîndu-şi în locul lor nişte proteze mioelectrice. Pentru coordonarea protezelor, în măduva spinării i s-a montat un implant din lanţuri de proteine sintetice, proiectat special pentru metabolismul său. Călătoria în străinătate, spitalizarea, protezele, operaţia propriu-zisă şi medicaţia îi secară complet contul bancar. Generoase, editurile cu care colabora acoperiră uriaşa diferenţă de cost.

În perioada de convalescenţă, o secretară îndatoritoare transmise textele lui S. în ţară prin Internet.

Cînd reveni acasă, cu braţele ciuruite de acele intravenoase, se simţi dezgustat de stratul gros de praf care acoperea mobilele. Scurta călătorie îl dezobişnuise de murdăria din casă. Îşi propuse să angajeze o femeie care să-i facă menajul, însă deocamdată nu avea cu ce s-o plătească. Pe monitor îl aştepta un mesaj sosit prin e-mail:

"Midas vor un roman peste două săptămîni.

Roger"

Îşi făcu o cafea tare şi se aşeză imediat la lucru.

Cu toate că amputarea mîinilor şi internarea în spital îl afectaseră mult, S. nu-şi permise luxul unei perioade de odihnă. Dimpotrivă, cererile din partea editurilor îl siliră să-şi scadă numărul orelor de somn. După un timp începu să bea patru - cinci cafele pe zi, apoi să recurgă la stimulente mai puternice.

În septembrie, pe cînd i se lansa al cincisprezecelea roman, S. începu să scrie direct pentru multimedia. Trecerea prin procesul învechit al tipăririi i se părea deja o pierdere de timp. Tot atunci observă că-i sîngerau gingiile şi-i cădeau dinţii. Scorbut. Avitaminoză. Hrană insuficient de variată şi de bogată în vitamine. Îşi propuse să cumpere cîteva kilograme de citrice dar, presat fiind de apariţia iminentă a unui nou volum cu proză scurtă, uită.

Începutul lui octombrie îl găsi tastînd furios, în timp ce un cozoroc-monitor din plastic verzui, transparent, îi prezenta un rezumat al ştirilor zilei. Ajunsese să culeagă informaţii, să imagineze, să scrie şi să redacteze concomitent, nu secvenţial. Albise de tot, îi slăbise vederea, iar chelia îi avansase îngrijorător. Oricum renunţase să mai apară în public, deci n-avea importanţă.

Scrise cel de-al douăzeci şi doilea roman al său în trei zile şi şase ore, cu optsprezece ore mai devreme decît termenul de predare. După ce tastă cuvîntul "Sfîrşit" alunecă de pe scaun. Rămase o vreme pe covor, între tăvi de carton unsuroase şi ceşti din plastic, pline cu zaţ de cafea. Respira rar. Nu-şi dorea să se mai ridice.

Telefonul îi zgîrie timpanele cu piuitul său strident.

N-ai decît să suni. De-aia am luat maşinăria aia care răspunde.

CLIC. "Bună ziua. Sînt acasă, dar am atît de mult de lucru..."

- Încît nu pot conversa cu dumneavoastră, îngînă S. ca prin vis. Dacă vreţi să lăsaţi un mesaj...

"...Vă rog să vorbiţi după ce auziţi semnalul," încheie vocea sa înregistrată pe caseta aparatului.

- Sînt Roger. Ştiu că eşti acasă. Vino la telefon. Trebuie să vorbim.

S. se şterse la gură şi constată, distrat, că pe dosul mîinii îi rămăsese sînge.

- Hai, nu face mofturi, se auzi vocea lui Roger.

Ridică receptorul, cam fără tragere de inimă. Şi ăstuia i s-a desprins carcasa. Mîine o să-l lipesc.

- Ce e?

Nu mai avea nici energia necesară pentru a respecta bunele maniere.

- Nox mai au un contract pentru tine.

- Să fie sănătoşi. Nu mai pot.

- Stai să-ţi spun despre ce e vorba, replică celălalt, uşor iritat.

- Nu insista. Nu mai pot.

- N-ai cum să-i refuzi aşa, apriori.

Degetele de titan ale protezei se strînseră pe receptor.

- Nu-i chestie că n-aş vrea. Nu mai pot. Nu mai pot să scriu. S-a terminat.

Văd că ţi-a cam pierit glasul. Asta chiar nu ţi s-a mai întîmplat niciodată, Roger.

- Chiar nu mai poţi să scrii? se auzi într-un tîrziu vocea celuilalt, încărcată de neîncredere.

- Mă mir cum de mai pot vorbi. Sau respira, că veni vorba.

- Mda.

După această remarcă neconcludentă urmă o tăcere lungă, care deveni stînjenitoare pentru amîndoi.

- De ce?

- Poftim? făcu Roger.

- Am întrebat "de ce?". De ce a trebuit să fiu presat cu termene-limită din ce în ce mai scurte, cu contracte din ce în ce mai multe?

- A, asta.

Cu tonul cuiva care şi-a amintit de o bagatelă.

- Chestie de rentabilitate. N-are rost să plăteşti cîteva decenii la rînd un scriitor care produce un volum la doi-trei ani cînd îi poţi epuiza talentul literar într-un an, maximum doi. Aprinzi lumînarea la ambele capete. Baţi fierul cît e cald.

- Şi mîinile mele? Protezele mioelectrice? Implantul? Uzura nervoasă?

- Efecte secundare, îi reteză Roger şuvoiul reproşurilor. În principiu... toată treaba seamănă cu o fermă de păsări.

- Cu ce?!

- Cu o fermă de păsări. Închizi păsările într-un spaţiu cu lumină artificială. Reglezi alternanţa lumină-întuneric la douăsprezece ore. Găinile fac cîte un ou. Treptat, reduci intervalul la unsprezece ore. Apoi la zece. Şi tot aşa.

- Dar ce-are a face...?

- Are. Găinile fac ouă din ce în ce mai repede, pînă cînd, reglîndu-şi ritmul biologic pentru o alternanţă lumină-întuneric de o oră, sau chiar mai puţin, se golesc de ouă în numai cîteva săptămîni. Cu alte cuvinte, într-o lună-două epuizează potenţialul de fertilitate pe care-l aveau pentru întreaga viaţă.

- Asta seamănă... zise S. cu voce slabă, speriată.

- ...Cu scurtarea progresivă a termenelor-limită care ţi-au fost impuse. Nu te înfuria. Nici n-am motive. De-acum, toşi scriitorii vor trece prin asta, indiferent de valoarea lor. Şi mie mi s-a aplicat acelaşi tratament, dacă asta te consolează cu ceva. Sigur. Mă consolează. Enorm. Priveşte latura pozitivă a lucrurilor. Ai terminat cu cariera asta şi te-ai ales cu un cîştig frumuşel.

- Care cîştig? Totul s-a dus pe maşina de scris, pe computer, pe robotul telefonic, pe proteze şi implanturi şi intervenţie chirurgicală şi spitalizare şi aparatură care de-acum n-o să-mi mai folosească la nimic.

- Exagerezi. În fine. Te poţi lansa într-o altă carieră. Eşti încă tînăr.

S. închise telefonul şi se ridică încet, anevoie, ca o marionetă umplută cu plumb. Călcă peste haine murdare, şomoioage de praf şi foi de imprimantă mototolite. Se opri în faţa oglinzii din hol, apoi se rezemă de perete, privindu-şi imaginea. Obraji scofîlciţi. Gură căzută înăuntru, peste gingiile pustii. Ochi încercănaţi, prinşi într-o reţea de riduri premature. Chelie triumfătoare, întinsă dincolo de creştet. Smocuri de păr cărunt deasupra urechilor. Piele ridată, uscată, atîrnînd de pe obraji şi de pe gît. Umeri încovoiaţi. Piept scofîlcit. Spate cocoşat din cauza prea multor ore petrecute zilnic la masa de scris.

Încercă să zîmbească, dar nu reuşi.

- Chiar aşa. Sînt încă tînăr.

(Volumul Necropolis este acum disponibil cu preţ redus la adresa: http://www.amaltea.ro/fantasy-sci-fi/necropolis. Lectură plăcută!)

<introducere schiţa următoare >

WebRep