Postfaţă
În articolul „Writing Is Rewriting” publicat în The Writer's Digest Handbook of Novel Writing (Writer's Digest Books, Cincinnati, Ohio, 1992), scriitoarea Dorothy Bryant afirma că să finisezi un roman nu e ca şi când ai face un copil, ci ca şi când ai creşte un copil. Mi se pare o distincţie importantă, în special pentru că a fost făcută de o femeie, şi în cele ce urmează am să vă relatez pe scurt despre etapele prin care a trecut Gangland de la idee la carte tipărită.
În vara anului 1988 am vizionat împreună cu Mirel Palada, Gelu Goran şi alţi câţiva prieteni filmul Mad Max Beyond Thunderdome (1985). Am fost foarte impresionat, iar secvenţele din final, în care un trib de adolescenţi sălbăticiţi ajunge în Sydney, printre clădiri părăsite, mi-au rămas într-un colţişor al minţii. M-am întrebat ce avea să se întâmple cu acei adolescenţi şi cum urma să arate societatea lor după câţiva ani.
Apoi, în septembrie 1994, am avut o discuţie cu Ana-Maria Negrilă despre o nuvelă de-a ei în care apăreau câteva grupuri ce călătoreau printr-o lume în ruine. Ceea ce vroiam să ştiu era nu numai cum arătau acele grupuri, ci şi cum trăiau, modul în care se completau reciproc, structura relaţiilor lor, ecologia lor socială.
Imediat după discuţia cu Ana-Maria, am scris acasă, într-o agendă, câteva pagini despre o zonă urbană părăsită, Gangland, şi triburile de acolo. Ce urma să se întâmple cu ele? Care ar fi fost intriga poveştii? Habar n-aveam.
Mai târziu, în perioada 1996-1997, am scris o primă versiune a ceea ce credeam că avea să fie o nuvelă. Pe măsură ce scriam câte o secţiune le-o citeam Anei-Maria Negrilă, lui Sebastian Corn şi lui Mirel Palada. Când recitesc unele pagini ale acelei nuvele îmi dau seama cât de răbdători şi de amabili au fost.
În 1999, urmând sfatul lui Mihai Dan Pavelescu, am încercat să extind nuvela aceea la dimensiunile unui roman. Activitatea s-a dovedit destul de anevoioasă, în special pentru că planul meu de atunci – să scriu zece capitole a câte douăzeci de pagini fiecare – era nerealist. Şi proiectul a mai stagnat câţiva ani...
După aceea, în 2004, citind romanele altor autori şi discutând moduri în care acestea ar fi putut fi ameliorate, am început să înţeleg în ce fel Gangland ar fi putut şi el să fie dus la bun sfârşit. Pe scurt, mi-am dat seama (cu întârziere) că e mult mai uşor să scrii sau să citeşti cinci capitole a câte patru pagini decât un capitol de douăzeci de pagini. Am adăugat un fir narativ secundar şi am acordat mai mare atenţie împărţirii pe capitole. Iar noua structură, bazată pe secţiuni scurte şi alternări rapide de planuri narative, a făcut ca scrierea romanului să fie mult mai uşoară şi mai agreabilă.
(Fireşte, prima persoană cu care am vorbit când am terminat de scris cartea a fost Ana-Maria Negrilă.)
Acum, în sfârşit, Gangland este o carte tipărită. Iar dacă dumneavoastră, după o primă lectură, veţi dori ca într-o bună zi să recitiţi acest roman ca să vă reîntâlniţi cu Maria Alonzo, cu Enguerrand, cu părintele O'Blivion şi cu toate celelalte personaje, înseamnă că eforturile mele de a scrie Gangland nu au fost în zadar.