Un tramvai numit spectacol
Salut, salut, bine te-am găsit!
Domnule, mulţumesc mult de tot pentru invitaţie. Mi s-a părut o idee nemaipomenită să organizezi un spectacol de teatru într-un tramvai. Abia aşteptam să văd cum o să fie, şi pe cuvîntul meu că am fost impresionat.
În primul rînd mi-a plăcut ideea de a costuma actorii ca pe nişte oameni obişnuiţi. I-ai instruit să circule printre spectatori, să urce şi să coboare printre călători în staţii, ce să spun, practic mi-a fost imposibil să-mi dau seama care erau de fapt actorii. Extraordinar ca efect dramatic. Simbolic pentru starea de confuzie a cetăţenilor de rînd din societatea noastră, foarte simbolic. Şi ai şters diferenţa tradiţională dintre public şi scenă, ai făcut ca spectacolul să fie mult mai apropiat, mai personal.
Mi-a plăcut şi scenariul, cu tot felul de replici robuste, realiste, ca-n viaţă, fără false pudori. N-au lipsit nici clasicele „Dă-te, dom’le, mai încolo!” şi „Dacă nu-ţi convine, cucoană, ia-ţi maşină mică!” Fireşte, în contextul unui spectacol dramatic, toate replicile aveau parcă altă semnificaţie, un simbolism aparte.
Domnule, şi, apropo de simbolism, ce impact nemaipomenit a avut scena aia cu controlorii, cînd au început să-i intimideze pe călători, să le ceară biletele la control şi să împartă amenzi în dreapta şi-n stînga! Ce happening! Ce interacţiune! Ce satiră socială inteligent mascată despre formele pe care le iau relaţiile de putere!
Mi s-a părut extraordinară şi interacţiunea pe mai multe niveluri cu publicul. Excelentă ideea cu prestidigitaţia, interacţiunea fizică, domnule, ca o compensaţie pentru amorţeala provocată de mediile audio-vizuale. Ce metodă de a le spune direct spectatorilor: Treziţi-vă! Nu mai simţiţi nimic? Eu, unul, chiar că n-am simţit nimic, abia acasă am văzut că nu mai aveam nici ceasul, nici portofelul. Realism dus la extrem, ce să mai vorbim!
Poftim?
Nu... Nu ăla era tramvaiul în care trebuia să mă urc, tramvaiul cu spectacolul...?