John Shirley
City Come A-Walkin' (1980, 1996)
În toamna anului 2000, mulţumită bunului meu prieten Liviu Moldovan, am început să descarc materiale despre literatura cyberpunk de pe Internet. Am fost încîntat să descopăr că aproape fiecare dintre autorii mei preferaţi avea un site cu articole, interviuri, proze scurte şi recenzii. Poate cel mai bogat (şi în mod sigur cel mai bine realizat din punct de vedere grafic) mi s-a părut a fi site-ul lui John Shirley, www.darkecho.com/JohnShirley/index.html. Aşa se face că, la sfîrşitul anului 2000, am imprimat şi citit recenzii ale cărţilor sale cyberpunk (Shirley are şi cărţi horror, ştiinţifico-fantastice sau suprarealiste) iar în ianuarie 2001, mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi foştilor săi colegi de la firma Fides, am achiziţionat şase dintre ele.Au şi site-urile de autor rostul lor...Am început lectura cu un roman vechi (apărut iniţial în 1980, ediţie revizuită 1996), atît de vechi încît fusese publicat înainte de apariţia mişcării cyberpunk, în acelaşi an cu o altă carte de căpătîi a genului, The Artificial Kid de Bruce Sterling. Un roman cu un titlu ciudat. City Come A-Walkin'. Adică, pe româneşte, "Venea agale un oraş".Să vedem împreună despre ce este vorba.Ediţia revizuită începe cu o prefaţă de William Gibson, în care cel mai cunoscut autor cyberpunk explică importanţa lui John Shirley în cadrul mişcării. Pe de o parte, acesta din urmă a scris proze scurte şi romane atît de stranii şi inovatoare încît nu numai că nu cadrau cu ceea ce era acceptat pe piaţa americană sub numele de science fiction la sfîrşitul anilor 70, dar nici acum nu sînt încadrabile cu uşurinţă într-un gen anume. Pe de altă parte, John Shirley l-a convins pe William Gibson să continue să scrie după dezamăgirea de la debut şi, mai mult, i l-a prezentat lui Bruce Sterling. Şi, nu în ultimul rînd, Shirley a supravieţuit unui stil de viaţă intens care includea activitatea literară, muzica punk rock, consumul de alcool şi de droguri, schimbarea frecventă a reşedinţei şi a partenerelor.
În prologul romanului, Sonja Pflug, cunoscută sub numele de scenă Catz Wailen, se pregăteşte să înregistreze un cîntec în studio, dar inginerul de sunet o anunţă că în fundalul înregistrării instrumentale se aude un zgomot. Sonja îi cere să-l izoleze, şi ascultă vocea cuiva care a murit, Stu Cole, o cunoştinţă veche care îi spune o poveste de demult, din 2008, din San Francisco.
E povestea lui, proprietarul unui club de noapte, a ei, cîntăreaţă în acel club, şi a oraşului, care colindă străzile în formă umană pentru a se cunoaşte şi pentru a-şi cunoaşte locuitorii. Avatarul oraşului face fapte bune şi rele, reuneşte familii şi stîrneşte încăierări, dar mai ales are de rezolvat o criză majoră provocată de introducerea forţată a cărţilor de credit. Şi, pentru că nu poate rezolva singur criza, caută să-i convingă pe Stu Cole şi Catz Wailen să i se alăture.
Cole are toate motivele, pentru că autorităţile încearcă să-l oblige să se afilieze unui sindicat. Întrucît vrea să-şi păstreze clubul şi să-şi continue afacerea, e înclinat să ajute avatarul în strîngerea unor probe compromiţătoare. Catz, pe de altă parte, îşi dă seama cînd situaţia devine prea periculoasă şi preferă să plece, acuzîndu-l pe Cole că este conformist şi în sinea lui vrea cu orice preţ să se integreze, să fie acceptat într-o comunitate.
Iar temerile ei sînt bine întemeiate, căci situaţia devine într-adevăr periculoasă. Cole e ameninţat, şi avocatul său la fel. Cînd oraşul aduce dovezi că avocaţii din operaţiunea cu cărţi de credit conspiră cu capii mafioţi, un ziarist este asasinat, Stu şi Catz trec prin ambuscade, sînt ameninţaţi la un concert, răpiţi şi salvaţi.
După o primă serie de incidente pline de violenţă, Catz Wailen preferă să plece la Chicago, iar Stu e arestat. Chiar dacă avatarul oraşului Sacramento îl eliberează, într-un episod suprarealist Stu este ucis de cabluri electrice animate, apoi, sub formă de spirit, participă alături de avataruri la o operaţiune de curăţenie generală în care mafioţii şi politicienii corupţi sînt lichidaţi.
La final, în studio, Catz preferă să plece şi să-şi vadă de viaţa ei, iar duhul lui Stu Cole îi ascultă muzica.
Cu siguranţă că nu avem un nume adecvat pentru un asemenea roman. În City Come A-Walkin' se îmbină elemente de realism magic, roman negru, postmodernism, fabulaţie paranoică şi (în formă embrionară) cyberpunk. Episoadele din capitolele finale în care spiritul lui Cole bîntuie lumea reală ca să ucidă gangsteri evocă în filigran filmul The Crow, al cărui scenarist a fost John Shirley. Şi asemănările cu filme sau cărţi care au apărut ulterior nu se încheie aici...
În capitolul al doilea, scena în care eroina şi eroul iau o mulţime de arme de foc, intră într-o clădire, mitraliază paznicii, apoi urcă într-un lift şi, la unul dintre etajele superioare, mitraliază alţi paznici a fost preluată (cu mai multe efecte speciale, mai multe acrobaţii şi mai multă pirotehnie) de fraţii Wachowsky în filmul The Matrix.
În capitolul întîi, avatarul oraşului San Francisco îşi metamorfozează hainele pentru a le face adecvate cu stilul interlocutorului. John Shirley a folosit ulterior acest procedeu spectaculos într-o povestire scrisă împreună cu William Gibson şi cunoscută cititorilor români, "Specie integrată".
Oraşul întrupat poartă şi ceea ce avea să devină totemul mişcării cyberpunk - ochelari de soare reflectorizanţi. Mai mult, personajul acesta suprarealist este capabil să acceseze numeroase canale de comunicaţii şi să le utilizeze după cum doreşte. Spre exemplu, îi apare în repetate rînduri lui Cole Stu la televizor, îi vorbeşte din radioul portabil al unui beţiv, din receptoare telefonice sau din radioul unui automobil.
Pe lîngă asta, avatarul oraşului iscă tot felul de "accidente" convenabile pentru a-i ajuta pe protagonişti şi a-i împiedica pe oponenţii lor să le facă rău. Printre obiectele manipulate în mod magic de avatar se numără hidranţi, ţevi, holograme la un concert şi chiar pavajul străzilor. Într-o formă explicată mai plauzibil, dar la fel de spectaculoasă, această "netezire" a drumului protagoniştilor prin manipularea obiectelor de către o entitate non-umană avea să apară cîţiva ani mai tîrziu şi în Neuromancer, iar William Gibson a recunoscut în prefaţa la City Come A-Walkin' că sursa de inspiraţie pentru Inteligenţele sale Artificiale o constituie avatarurile urbane ale lui Shirley.
Problema din fundalul romanului, anume dispariţia oraşelor şi formarea unor reţele de comunităţi mici în locul lor, e tipică pentru perioada în care a fost scrisă cartea. Pe de o parte, vedem aici un ecou tîrziu al mişcării hippie şi idealul întoarcerii la natură. Pe de altă parte, vedem o influenţă a teoriilor lui Marshall McLuhan despre efectele sociale ale mijloacelor de comunicare, în special apariţia satului global ca efect al mijloacelor de telecomunicaţie audio-vizuale electrice şi electronice. Şi, nu în ultimul rînd, remarcăm o noţiune care a coincis cu distribuirea pe piaţă a primelor generaţii de calculatoare personale: dispariţia necesităţii prezenţei la locul de muncă şi apariţia tele-navetiştilor. Un sfert de secol mai tîrziu, observăm că tele-navetiştii nu reprezintă un segment major al forţei de muncă, aşa cum se preconiza atunci, ci unul nesemnificativ. Pentru că oamenii nu merg la birou numai ca să muncească...
Tipic pentru literatura cyberpunk, în City Come A-Walkin' atitudinea faţă de tehnologie în general este intensă, dar ambivalentă. Tehnologia îi permite lui Catz Wailen să aibă o carieră (ar fi greu de imaginat un concert rock fără chitare electrice, amplificatoare, lasere, holograme şi reflectoare). Tot tehnologia însă duce la pierderea intimităţii individuale, iar eforturile integratoare de a face locuitorii din San Francisco să accepte cărţi de credit sau de a-i determina pe cei la limita legalităţii să se înscrie în sindicate vin din partea unei conspiraţii la care participă mafioţi, politicieni corupţi şi funcţionari publici. Cu alte cuvinte, în subtextul romanului este condamnată tehnologia centralizatoare şi îmbrăţişată cea individualizată, descentralizatoare.
Şi dacă tot am discutat despre tehnologie, în acest domeniu găsim poate cele mai bune dovezi că romanele science fiction nu sînt despre viitor, ci despre prezent. Mai precis, nu despre prezentul în care le citim, ci despre prezentul în care sînt scrise. În anul 2008 imaginat de John Shirley, muzica se produce cu chitare electrice (nu prin frecarea de discuri), se interpretează live (nu prin sincronizarea buzelor de pe scenă cu CD-playerul din culise) şi se cheamă Angst rock (nu "hai să intitulăm album un set de şase remixuri ale aceluiaşi single"). Cărţile de credit sînt percepute ca o noutate ameninţătoare. Cabinele telefonice servesc şi drept chioşcuri electronice de ştiri (vă mai amintiţi speranţa victorienilor că nou-inventatul telefon avea să servească la difuzarea concertelor şi a ştirilor?). Nu în ultimul rînd, hainele din piele cu ţinte cromate, ochelarii reflectorizanţi şi falsul accent britanic sînt şic în acest San Francisco imaginat de John Shirley. Pe scurt, în City Come A-Walkin', 2008 are mult mai multe în comun cu acel 1980 în care scria Shirley decît cu acest 2008 în care citim noi.
Dar acesta nu e nici pe departe un defect. Un bun scriitor de science fiction trebuie să ştie să prevadă prezentul. E drept, uneori ajunge să prevadă şi ceva care seamănă îngrijorător de mult cu prezentul cititorilor, cum a fost cazul cu trilogia lui John Shirley "A Song Called Youth". Dar despre asta am să vă povestesc altădată.
Eclipse (1985; ed. rev. 1999)
În ianuarie 2001, datorită domnului Daniel Măndiţă şi fostelor sale colege de la firma Fides, am achiziţionat o ediţie revizuită a romanului Eclipse de John Shirley. Atunci, înainte de atacurile de la 11 septembrie, de noul război şi de măsurile restrictive care au urmat, Eclipse şi cele două continuări ale sale păreau uşor desuete, produse ale unui război rece care, spre uşurarea generală, se încheiase.Acum, din păcate, trilogia ”A Song Called Youth” a căpătat o relevanţă alarmantă.Să vedem împreună de ce:Acţiunea din Eclipse are drept fundal două conflicte la scară globală. Cel dintîi este de natură militară, între NATO şi Noua Uniune Sovietică. Cel de-al doilea este de natură politică, între Alianţa Secundă (o organizaţie cripto-fascistă) şi Noua Renaştere (o mişcare de rezistenţă dedicată apărării democraţiei şi drepturilor omului).Intriga se desfăşoară pe numeroase planuri – în Europa devastată de Al Treilea Război Mondial, în colonia spaţială FirStep din punctul Lagrange 5, în Statele Unite ale Americii şi pe insula artificială Freezone din largul coastei Marocului.Naraţiunea foloseşte un punct de vedere numit „omniscienţă selectivă multiplă” pentru a relata la persoana a treia percepţiile, gîndurile şi acţiunile unui mare număr de personaje. În acestă privinţă, Eclipse şi cele două urmări ale sale reprezintă poate cea mai ambiţioasă şi complexă structură narativă din literatura cyberpunk.
Printre personajele principale din acest roman se numără:
Smoke, un fost scriitor influent care, în urma torturilor pe care i le-au aplicat agenţii Alianţei Secunde, şi-a pierdut echilibrul mental.
Dan Torrence (numit şi Hard-Eyes), un turist american eşuat în Europa devastată.
Steinfeld, un agent Mossad care ajută la organizarea Noii Renaşteri.
Claire Rimpler, fiica directorului coloniei spaţiale.
Rick Rickenharp, un retro-rocker care se alătură mişcării de rezistenţă.
John Swenson, un agent al Noii Renaşteri infiltrat lîngă conducerea Alianţei Secunde.
James Kessler, un cercetător independent care a pus la punct un dispozitiv ce îi avertizează pe cetăţeni cînd li se transmit informaţii falsificate prin mass-media şi căruia reţeaua Worldtalk i-a şters din minte amintirea acestui proiect.
Cele mai importante personaje negative sînt:
Tele-evanghelistul Rick Crandall, actualul conducător al Alianţei Secunde.
Ellen Mae Crandall, sora şi adjuncta acestuia.
Wilson, şeful ramurii britanice a Alianţei.
Prager, reprezentantul neoficial al Alianţei în FirStep.
Pe parcursul romanului, Shirley trece de la un plan al acţiunii la altul cu mare viteză, alternînd scenele de război din Europa cu cele de supraveghere şi urmărire din Statele Unite, momentele de tensiune trăite de agenţii Noii Renaşteri cu demonstraţiile şi revoltele din FirStep. Din loc în loc sînt presărate informaţii despre diversele organizaţii conservatoare (congregaţii tele-evanghelice, firme de securitate privată, partide naţionaliste, nostalgici nazişti), scene legate de cultura populară dragă lui John Shirley (punctul culminant al romanului este un concert rock susţinut de Rick Rickenharp pe Arcul de Triumf din Paris sub tirul Alianţei Secunde), creaturi biomecanice ieşite parcă din imaginaţia lui Philip K. Dick şi elementele unui sistem de supraveghere şi opresiune care rivalizează cu cel din O mie nouă sute optzeci şi patru.
Mesajul din Eclipse este transmis foarte clar pe aproape fiecare pagină: fie ne apărăm drepturile şi libertăţile civile, fie acestea vor fi restrînse de către forţele conservatoare. Dincolo de valoarea sa de divertisment (acţiune, suspans şi aşa mai departe), romanul lui Shirley este important mai ales ca avertisment şi este mai relevant în primul deceniu al noului mileniu decît a fost în anul publicării.
De aceea, alături de celelalte volume din trilogia ”A Song Called Youth”, Eclipse ocupă un loc de frunte în canonul literaturii cyberpunk.
(Pentru mai multe informaţii, accesaţi site-ul autorului la http://www.darkecho.com/JohnShirley/ .)
Eclipse Penumbra (1988; ed. rev. 2000)
Tot în ianuarie 2001, mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi fostelor sale colege de la firma Fides, am primit, împreună cu Eclipse, al doilea volum din trilogia „A Song Called Youth” – Eclipse Penumbra. După ce am terminat de citit primul roman din serie, m-am grăbit să îl încep pe următorul. Şi iată ce am aflat:Deşi războiul dintre Noua Uniune Sovietică şi NATO ia sfîrşit, conflictul dintre Alianţa Secundă şi Noua Renaştere se intensifică. În Europa, AS aduce la putere regimuri-marionetă, apoi instituie o uniune europeană sub oblăduirea căreia discriminarea, deportarea şi exterminarea negrilor, evreilor şi marxiştilor devin politici de stat. În Statele Unite ale Americii, AS infiltrează cu succes agenţii precum CIA şi, mai pe ascuns sau mai făţiş, propagă discriminarea rasială, supravegherea populaţiei şi asasinatele politice. În FirStep, colonia spaţială, Noua Renaştere organizează o rebeliune şi răstoarnă dominaţia Alianţei Secunde, iar în Europa mişcarea de rezistenţă ia amploare. Lupta pentru putere de la conducerea AS face noi victime. În final, întreaga lume intră într-o situaţie de criză.În acest al doilea roman, unele personaje cu care făcuserăm cunoştinţă în Eclipse au ieşit din scenă: Rick Rickenharp a pierit cînd mastodonţii blindaţi trimişi de AS au distrus Arcul de Triumf. John Swenson s-a sinucis după ce a asasinat-o pe Ellen Mae Crandall. James Kessler s-a retras în siguranţă împreună cu soţia.Alte personaje intră în scenă: Kitty Torrance, sora lui Dan „Hard-Eyes”, trece prin evenimente dramatice în colonia FirStep. Stoner, un agent CIA, descoperă la Washington, D.C. căile prin care Alianţa Secundă s-a infiltrat în CIA. Jean-Michel Karakos, un agent al Noii Renaşteri, este capturat de AS în Europa, trimis prin închisori şi lagăre şi supus unui proces de spălare a creierului. Charlie, un om obişnuit din New York, e martor al abuzurilor AS din America. Senatorul Spector din Chicago, conservator care susţine legile AntiViolenţă, judecăţile sumare şi execuţiile televizate, trece printr-o criză de conştiinţă. Şi, nu în ultimul rînd, apare finanţatorul Noii Renaşteri, Witcher, un miliardar care poate că are planuri proprii pentru instituirea unei dominaţii mondiale.
Alte personaje, care apăruseră deja în primul roman, capătă o importanţă sporită: Dan „Hard-Eyes” Torrence se transformă din turist rătăcit într-un veritabil lider de gherilă al Noii Renaşteri. Colonelul Watson devine noul adjunct AS, apoi (după ce îl asasinează pe Rick Crandall şi îl înlocuieşte cu un simulacru mediatic) noul şef al Alianţei. Russel Parker, şeful securităţii FirStep, iniţial un susţinător al lui Praeger, devine conducător al revoltei împotriva AS. Iar fostul director al coloniei spaţiale, Rimpler, după ce o porţiune a creierului său a fost conectată la reţeaua informaţională din FirStep, se transformă în „duhul din maşinărie”, o entitate care pune în funcţiune după cum doreşte diversele sisteme din habitat.
Pe parcursul cărţii, intriga este orchestrată foarte bine, schimbările de planuri narative au loc foarte frecvent, suspansul creşte, iar numeroasele confruntări duc la noi situaţii de criză. Eclipse Penumbra este un roman captivant, care creează un interes enorm pentru ultima parte a trilogiei.
Dar despre asta vom discuta altădată.
(Pentru mai multe informaţii, accesaţi site-ul autorului la http://www.darkecho.com/JohnShirley/ .)
Eclipse Corona (1990; ed. rev. 2000)
După ce am parcurs Eclipse Penumbra, a trebuit să aştept pînă în februarie 2002 ca să primesc, mulţumită domnişoarei Mălina Gurgu şi foştilor săi colegi săi de la firma Fides, ultimul roman din trilogia „A Song Called Youth” – o ediţie revizuită şi actualizată. Din fericire, aşteptarea mi-a fost răsplătită. Să vedem împreună de ce:Eclipse Corona încheie triumfal seria „A Song Called Youth”. În buna tradiţie cyberpunk, combină cîteva convenţii literare şi tratează mai multe dintre temele specifice genului decît primele două romane ale trilogiei.O asemenea convenţie literară este romanul paranoic despre servicii secrete şi conspiraţii, în maniera celor scrise de Thomas Pynchon. Astfel, trilogia lui Shirley expune strat după strat de conspiraţii, iar Eclipse Corona duce procesul pînă la consecinţele ultime. Nu numai că Watson i-a trădat şi ucis pe Rick Crandall (superiorul său din Alianţa Secundă) şi pe Sackville West (de acelaşi rang cu el), dar împreună cu Dr. Cooper plănueşte răspîndirea unui virus selectiv din punct de vedere rasial care să grăbească genocidul început deja de AS în lagăre de concentrare din Europa Occidentală. De partea cealaltă a baricadei, finanţatorul Noii Renaşteri, miliardarul Witcher, se dovedeşte în final a fi vinovat de uneltirea unor planuri asemănătoare.Altă convenţie literară ilustrată magistral este neîncrederea generală, suspiciunea dintre personaje şi modul în care, pe ascuns sau făţiş, unele dintre ele trec dintr-o tabără în alta. Astfel, într-un moment critic, Giessen (un membru de vază al Alianţei Secunde) îl arestează pe Watson şi îl înlocuieşte la conducere. Pe de altă parte, atunci cînd planurile miliardarului Witcher ies la iveală, gărzile lui de corp îl ucid, după care se alătură insurgenţilor din FirStep. Iar Barrabas, un recrut britanic AS dezgustat de propaganda rasistă, joacă un rol-cheie în compromiterea Alianţei prin publicarea de date despre virusul selectiv.
Unele elemente din romanele de război sînt de asemenea prezente, cum ar fi acţiunile de sabotaj, ambuscadele sau execuţiile de ostatici civili în speranţa că partizanii precum Dan Torrence se vor preda autorităţilor.
Dintre temele specifice literaturii cyberpunk, aş aminti prezenţa simulacrului mediatic Rick Crandall după moartea originalului sau (în capitolul al doilea) o formă de telepatie electronică între personaje dotate cu interfeţe neurale. Nu lipsesc nici trimiterile intertextuale, cum ar fi propunerea de a transforma FirStep într-un stat independent comunist (un ecou al Republicii Populare Marţiene din satelitul Deimos, aşa cum apare în Vacuum Flowers de Michael Swanwick), adolescenţii punk pe skateboard-uri (care apar frecvent în proza lui Lewis Shiner) sau personajul Jo Ann Teyk, care îi închiriază unui laborator AS puterea de procesare a creierului său, apoi, cînd suferă scurgeri de date, este urmărită şi ameninţată (ca dovadă că Johnny Mnemonic nu a fost singur).
Nu lipsesc nici scenele violente, cu confruntări armate şi victime, nici elementele de cultură populară dragi autorului. Dacă retro-rocker-ul Rick Rickenharp nu mai apare decît în înregistrări-pirat, alţi artişti, precum muzicianul de culoare Jerome X, produc evenimente mediatice în care muzica pop se îngemănează cu imaginile subversive. Căci John Shirley ne aminteşte şi aici că trăim într-o epocă saturată de mass media în care mintea fiecărui om a devenit un cîmp de bătălie între diverse forme de propagandă.
Dat fiind că Eclipse Corona este un roman ştiinţifico-fantastic, în final Alianţa Secundă cripto-fascistă se destramă ca urmare a materialelor compromiţătoare difuzate de hacker-i prin reţelele mondiale de telecomunicaţii, iar personajele au şansa să-şi recapete libertatea şi drepturile cetăţeneşti.
După ce au trecut de ultima pagină, cititorii rămîn cu senzaţia că au parcurs nu atît o serie de trei romane (cum ar fi Trilogia Ciberspaţiului de William Gibson), cît un roman în trei volume (ca Stăpînul inelelor de J.R.R. Tolkien – iertată fie-mi comparaţia). În privinţa întinderii, complexităţii, coerenţei, orchestrării intrigii şi coordonării unui număr impresionant de personaje, „A Song Called Youth” are puţini rivali între celelalte creaţii cyberpunk. Chiar dacă ar fi fost singura lucrare de acest fel a autoruui, tot i-ar fi asigurat un loc de frunte lui John Shirley în canonul genului.
Spre norocul cititorilor, Shirley a scris şi alte romane cyberpunk ambiţioase, precum Silicon Embrace.
Dar despre asta vom discuta cu altă ocazie.
(Pentru mai multe informaţii, accesaţi site-ul autorului la http://www.darkecho.com/JohnShirley/.)
Silicon Embrace (1996)
În ianuarie 2001, mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi fostelor sale colege de la firma Fides, am primit, laolaltă cu alte cărţi de John Shirley, un exemplar din Silicon Embrace (Mark V. Ziesing Books, Shingleton, 1996). Nu mică mi-a fost mirarea văzînd că era o ediţie cartonată, format mare, deloc potrivită cu biblioteca (şi bugetul) unui colecţionar de cărţi de buzunar.
Dar, pe măsură ce am citit acest roman, temerile mi s-au risipit şi am căpătat convingerea că banii daţi pe Silicon Embrace fuseseră bine cheltuiţi. Iată de ce:
Acţiunea acestui roman este plasată în viitorul apropiat, în primele decenii ale secolului al douăzeci şi unulea, pe fundalul unui al doilea război civil în Statele Unite ale Americii. Pe unul dintre firele narative, cîţiva ziarişti prinşi în mijlocul luptelor din California caută să supravieţuiască şi găsesc adăpost într-o mică comunitate fortificată. Pe celălalt fir narativ, un specialist în relaţii cu publicul, Farraday, este pus în legătură cu extratereştri care de cîteva decenii colaborează în secret cu guvernul SUA, aşa-numiţii zetani.
După confruntări cu bande de tîlhari, ziaristul Quinn, liderul comunităţii fortificate şi însoţitorii lor pleacă în căutarea unui spital, apoi sînt capturaţi de membri ai serviciilor secrete, în vreme ce Farraday află mai multe despre extratereştrii veniţi în vizită pe Pămînt şi despre modul în care aceştia folosesc agenţii guvernamentali şi mijloacele de comunicare în masă pentru a manipula populaţia. Din păcate, Farraday ajunge să fie implicat în regizarea unui fals eveniment mediatic în care unii membri ai grupului lui Quinn sînt ucişi.
Quinn şi camarazii săi care au supravieţuit evadează şi îşi continuă călătoria, apoi află mai multe lucruri despre o altă specie extraterestră vizitatoare, Meta, şi despre eforturile zetanilor de a-i împiedica pe oameni să îşi descopere potenţialul spiritual. Ajunşi la New York, ei ajută o teroristă mediatică, Black Betty, să evadeze din închisoare, apoi călătoresc spre Nevada, unde cu ajutorul unor Meta împiedică o invazie de farfurii zburătoare.
Romanul se încheie cu o serie de apendice care includ tabelele lui Hermes Trismegistus, episoade din viaţa personajelor, la două decenii după evenimentele din intriga propriu-zisă, precum şi mesaje ale lui John Shirley către cititori.
Avînd în vedere că autorul este un sceptic declarat, Silicon Embrace ar trebui probabil citit în primul rînd ca un roman satiric. Pe parcursul secolului al douăzecilea, în Statele Unite ale Americii, dar şi în alte ţări s-a dezvoltat o întreagă mitologie modernă despre extratereştri printre noi, farfurii zburătoare, colaborări secrete între guvernul american şi vizitatori de pe alte planete şi aşa mai departe. John Shirley a exploatat această mitologie modernă şi, în mod ironic, a mixat-o cu alte mitologii, precum panteonul voodoo, căruia îi construieşte un echivalent contemporan în capitolele finale ale cărţii. Desigur, nici profeţii biblici nu puteau lipsi din mixaj, motiv pentru care prologul romanului conţine o scenă apocrifă în care Iisus şi cîţiva apostoli se întîlnesc cu Ilie şi Moise, coborîţi dintr-un nor argintiu împreună cu creaturi umanoide cenuşii.
Aceste teme, destul de neobişnuite pentru subgenul cyberpunk, sînt combinate cu altele ceva mai familiare, precum fundalul de deteriorare socială avansată, neîncrederea faţă de agenţii guvernamentali şi faţă de canalele de comunicare controlate de politicieni sau gesturile de frondă mediatică ale unor personaje rebele. Tot aici aş include şi trimiterile intertextuale pe care le conţine Silicon Embrace, referirile la povestirea "Johnny Mnemonic" a lui William Gibson la un an după ce se lansase ecranizarea acesteia, aluziile la Snow Crash de Neal Stephenson şi paralelele cu panteonul voodoo din Count Zero şi Mona Lisa Overdrive de William Gibson sau din Queen of Angels de Greg Bear.
Cumva, în urma lecturii, cititorul rămîne cu impresia că Silicon Embrace este echivalentul literar al unei piese punk rock: scurt, brutal, plin de referinţe distorsionate la unele forme de expresie mai vechi şi încărcat de un dinamism contagios. Şi, în ciuda faptului că John Shirley s-a îndreptat din ce în ce mai des în ultimii ani către genul horror, contribuţia sa la sub-genul cyberpunk nu s-a oprit aici. Căci în 2008 Shirley a publicat Black Glass, subintitulat "Romanul cyberpunk pierdut", un proiect conceput cu mai bine de un sfert de veac în urmă împreună cu William Gibson şi finalizat abia recent.
Însă despre asta am să vă relatez cu alt prilej.
Black Glass (2008)
În ianuarie 2010, prin amabilitatea lui Bogdan Tudor Bucheru, am primit cadou un exemplar al unei cărţi de John Shirley, Black Glass: The Lost Cyberpunk Novel (Elder Signs Press, Lake Orion, 2008). L-am parcurs cu sufletul la gură (în fond, Ioan Botezătorul al genului cyberpunk este numai unul) şi în cele ce urmează am să vă relatez şi dumneavoastră ce am aflat:
Black Glass conţine o prefaţă în care autorul arată cum, cu ani în urmă, a plănuit împreună cu William Gibson un roman pe care ar fi trebuit să îl scrie în colaborare, apoi... a ajuns să îl scrie de unul singur. Prefaţa mai conţine şi trimiteri la rădăcinile noir ale genului cyberpunk, precum şi referiri la atitudinea militantă, anti-corporatistă şi anti-autoritară a genului.
Apoi, lucru destul de rar în ficţiunea cyberpunk, autorul a inclus un glosar.
Acţiunea romanului este plasată în 2033, în California, în contextul în care o bună parte a economiei mondiale a ajuns să fie controlată de cîteva super-corporaţii şi de treizeci şi trei de oligarhi. Unul dintre aceştia, Terrence Grist, directorul consiliului de administraţie al conglomeratului Slakon, doreşte eliminarea unui fost poliţist proaspăt eliberat din detenţie, Richard Candle, şi a fratelui acestuia, Danny. Unul dintre motive este că Danny deţine informaţii compromiţătoare despre Grist. Un altul este că Richard Candle ar putea să-i dejoace planurile oligarhului.
Intriga se complică atunci cînd, într-o tentativă de a-şi aservi cîţiva membri-cheie ai consiliului de administraţie, Grist solicită crearea unui amalgam de simulări de personalitate, iar entitatea nou-creată îşi face planuri de dominaţie mondială şi complotează pe cont propriu pentru eliminarea unor personaje importante.
După uciderea lui Danny de către entitatea informaţională Destiny, Richard Candle îşi asigură sprijinul unui concurent al lui Grist, Bill Hoffmann, şi are o confruntare decisivă cu Grist, apoi alta cu Destiny. Lucrurile se termină bine pentru Candle şi prietenii săi, pe un iaht, în Insulele Cayman, cu un eveniment destul de rar în literatura cyberpunk - o cerere în căsătorie.
Dintre aspectele pe care mă aşteptam să le întîlnesc într-un roman cyberpunk, fie el "pierdut" şi "regăsit", aş enumera intriga de tip poliţist, mediul urban, referirile la contracultură, fundalul care combină dominaţia corporaţiilor multinaţionale şi dezastrul ecologic, precum şi înalta tehnologie ubicuă - personală, portabilă şi scăpată de sub control.
Cum Black Glass este un roman de John Shirley, am găsit şi nişte elemente recurente specifice acestui autor, cum ar fi spectacolele rock în direct, în cluburile de noapte, păsările artificiale folosite pentru supraveghere, bastoanele ce inversează reculul, aluziile la formaţii de muzică rock, respectiv convingerea că oamenii obişnuiţi vor avea în cele din urmă cîştig de cauză faţă de oligarhi.
Black Glass aduce însă şi numeroase elemente noi faţă de romanele cyberpunk precedente ale lui Shirley. Astfel, deţinuţii sînt supuşi operaţiei de dezMinţire, apoi, în ziua eliberării, sînt reMinţiţi (ca şi cînd mintea le-ar fi dezinstalată din creier la intrarea în închisoare şi reinstalată la ieşire), amantele oligarhilor îşi modifică figura cu ajutorul unor nanomecanisme (uneori pentru a arăta ca o versiune efeminată a "sponsorului"), piaţa neagră a ajuns să aibă o bursă neagră globalizată, cvasi-legală, iar vîrtejurile de mase plastice din oceanele lumii au început să degaje nori de particule toxice, Vîntul Negru, care uneori afectează zone intens populate precum Hong Kong sau Los Angeles.
Intriga romanului este captivantă, iar suspansul e creat atît prin succesiunea rapidă a planurilor narative cît şi prin abundenţa scenelor de acţiune. Pe alocuri, violenţa grafică este excesivă, poate ca o consecinţă a faptului că John Shirley este în primul rînd un autor de literatură horror.
Personajele sînt destul de convenţionale, dar autorul a avut grijă să le adauge trăsături distinctive. Astfel, Bill Hoffmann remarcă despre un alt oligarh, Terrence Grist, că nu are clasă pentru că tatăl lui era un parvenit, rockerul Danny Candle e dependent nu de droguri, ci de realitatea virtuală, în vreme ce un huligan adus de Hoffman ca să-l intimideze pe un rănit se dovedeşte a fi un actor paşnic, iar femeia fatală Lisha ajunge să fie fatală... la propriu.
Există de asemenea un număr de conexiuni intertextuale între Black Glass şi alte lucrări literare. În primul capitol este menţionat Jerome-X, un personaj afro-american din trilogia "A Song Called Youth". O parte din acţiunea romanului se desfăşoară în Rooftown, o mahala construită din rămăşiţe pe un turn metalic prăbuşit între două clădiri - decor care aminteşte atît de habitatul septuagenarilor Piranha din Metrophage de Richard Kadrey cît şi de Trilogia Podului de William Gibson. În capitolul al şaisprezecelea este menţionată o chitară Gibson SG cu un abţibild The Panther Moderns şi cu autografe ilizibile - o dublă referire la William Gibson şi la tribul urban Panther Moderns din Neuromancer, dar şi la formaţia de muzică rock The Panther Moderns din care a făcut parte John Shirley. Titlurile extravagante ale capitolelor amintesc de cele la fel de excentrice din City Come A-Walkin', iar în capitolul al şaisprezecelea i se acordă o semnificaţie ironică altui titlu de roman din opera lui Shirley, Silicon Embrace. Şi lista ar putea probabil continua.
Pe lîngă cele de mai sus, mi se pare demn de remarcat că autorul a făcut eforturi ca, din punct de vedere tehnologic şi cultural, să ţină pasul cu lumea reală. Astfel, în Black Glass apar referiri repetate la programele open-source, la site-urile de socializare, la telefoanele mobile inteligente, la imaginile generate pe calculator, la jocurile multi-player, dar şi la războiul din Irak sau la influenţa mediatică, guvernamentală, legislativă şi juridică a elitei corporatiste.
Mai merită subliniat şi faptul că, asemenea scriitoarei Pat Cadigan, John Shirley manifestă un scepticism bine articulat şi în acest roman faţă de noţiunea dragă altor autori (post)cyberpunk că minţile umane se vor putea încărca în calculatoare, iar trupurile noastre vor merita abandonate ca nişte carcase învechite. În acest sens, discursul din capitolul al şaptesprezecelea ţinut de protagonist este cu adevărat memorabil.
Pe ansamblu, fără a fi o capodoperă a genului, Black Glass a meritat cu prisosinţă timpul petrecut cu lectura şi dovedeşte încă o dată că literatura cyberpunk poate servi în acelaşi timp ca divertisment şi ca avertisment. Mă bucur că John Shirley a făcut efortul de a "regăsi" acest roman "pierdut" şi vă sfătuiesc să parcurgeţi şi dumneavoastră Black Glass dacă veţi avea cîndva ocazia.
