Michael Swanwick
In the Drift (1985)
În 1999, prin amabilitatea unei prietene americane, Tracey Rosenberg, am achiziţionat cîteva cărţi SF în format de buzunar, între care primul roman al lui Michael Swanwick, In the Drift (Ace Books, New York, 1986). L-am parcurs la începutul anului 2000.
Şi iată ce am aflat:
In the Drift este un roman modular postapocaliptic plasat într-un ipotetic viitor apropiat în care Coasta de Est a Statelor Unite ale Americii a fost afectată de un accident nuclear major. Prima parte, "Mummer Kiss", îl are ca protagonist pe un tînăr din Philadelphia, Keith Piotrowicz, care, în urma unui accident rutier, începe o relaţie cu o femeie dintr-un orăşel părăsit, Sounderton, şi care ajunge să fie vînat de o reţea de crimă organizată. După o confruntare armată din zona afectată de căderile radioactive, Keith îşi cumpără intrarea în organizaţia criminală - cu preţul pierderii femeii pe care o iubea.
Partea a doua, "Nigger Night", are loc cîţiva ani mai tîrziu, iar Keith Piotrowicz ajunge să moştenească puterea şi teritoriile unui şef muribund de clan din Philadelphia, Gambiosi.
Protagonista părţii a treia, "Boneseeker", este o mutantă, Samantha Laing, care nu se poate hrăni decît cu sînge şi cu albuş de ou. Ea rătăceşte prin zona contaminată din preajma Philadelphiei, observînd tipare de izotopi radioactivi în trupurile localnicilor şi prezicînd cît mai are de trăit fiecare. Laing are o idilă cu Keith Piotrowicz, iar în finalul secţiunii naşte o fetiţă.
Partea a patra, "Mutagen Fair", este despre fiica Samanthei Laing, Victoria, care este crescută de un personaj secundar din "Boneseeker", Robert Esterhaszy, şi de soţia acestuia. Fundalul secţiunii este de anarhie şi violenţă, iar Victoria a moştenit metabolismul straniu al mamei sale.
În ultima parte, "Marrow Death", adolescenta Victoria Paine conduce o mişcare de gherilă împotriva bătrînului Keith Piotrowicz şi a organizaţiei sale criminale. Reporterul Patrick Cruz O'Brien de la ziarul "Atlanta Federalist" o însoţeşte în campanii şi are o idilă cu ea. Victoria explorează diverse căi prin care ar putea elimina organizaţia criminală care îi oprimă pe localnicii din zona Philadelphiei, iar în cele din urmă Piotrowicz pune să fie arsă pe rug ca să instige o revoltă populară împotriva propriei sale organizaţii.
Ca structură, In the Drift se află la mijloc între un volum de povestiri interconectate (precum Păşunile Raiului de John Steinbeck, să spunem) şi un roman propriu-zis, cu intrigă unitară. De fapt, prima şi ultima dintre secţiuni au fost iniţial publicate separat în periodice, apoi în primul volum de proză scurtă al lui Michael Swanwick. Abia la al doilea roman, Vacuum Flowers, intriga a devenit mai coerentă.
Fundalul cărţii aminteşte de filmele postapocaliptice din seria Mad Max, cu oraşe mai vechi, care decad (ca Philadelphia) sau sînt părăsite (ca Sounderton) şi cu altele noi, care adaptează tehnologii existente (ca Honkytonk) sau care pun în practică tehnologii proiectate iniţial pentru colonizarea altor planete (aşa cum e cazul în Utopia). Porţiunile suprarealiste în care apar mutanţi de tot felul sau personajele halucinează amintesc în shimb de romane ale lui Roger Zelazny precum Drumul iadului.
Demn de interes este şi caracterul amoral al personajelor. Atît Keith Piotrowicz cît şi Samantha Laing sau Victoria Paine sînt prinşi în dileme morale în care pe de o parte au ataşamente emoţionale, iar pe de alta scopuri practice de atins. Destul de des, pragmatismul triumfă în acestă lume sălbăticită, iar personajele îşi pierd omenia şi devin stigmatizate, dacă nu cumva chiar monstruoase, după cum află personajul secundar Patrick Cruz O'Brien la final.
Pe ansamblu, In the Drift este o carte demnă de atenţia celor care apreciază subgenul postapocaliptic în literatura SF. Michael Swanwick a abordat şi alte subgenuri în următoarele sale romane, însă despre acestea vom discuta cu alte ocazii...
Vacuum Flowers (1987)
În decembrie 1999, mulţumită domnişoarei Tracey Rosenberg, am primit din Statele Unite ale Americii un exemplar din al doilea roman al lui Michael Swanwick, Vacuum Flowers (1987). Aşa se face că trecerea în noul an (şi printr-o zugrăvire cu peripeţii) mi-a fost îndulcită de unul dintre cele mai bune romane cyberpunk publicate pînă în prezent. (Vă spun asta şi pentru că, între timp, l-am recitit şi s-a dovedit a fi la fel de captivant ca la prima lectură.)Vacuum Flowers urmăreşte aventurile unei programatoare wetware, Rebel Elizabeth Mudlark, într-un viitor nu prea îndepărtat, printr-un Sistem Solar care a fost în bună măsură colonizat de facţiuni. Ca şi în Schismatrix de Bruce Sterling, există mai multe centre de putere aflate într-un conflict permanent pentru diferite resurse (inclusiv pentru resursele... post-umane), un război rece care se poartă cu ajutorul spionajului, infiltrărilor şi asasinatelor. O parte din structura picarescă a intrigii este motivată de ideea destul de răspîndită în literatura cyberpunk de a face un tur al lumii imaginare pentru informarea cititorilor.În Vacuum Flowers, principalele centre de putere sînt Nukleele de colonii spaţiale din centura de asteroizi şi din sistemul jovian, Republica Populară Marţiană (o organizaţie comunistă care a sfredelit o reţea de tuneluri în satelitul Deimos şi plănuieşte să teraformeze planeta Marte) şi Cuprinsul Terestru, o minte-stup care a instituit controlul asupra tuturor oamenilor de pe Pămînt şi caută să preia şi alte comunităţi umane din Sistemul Solar.Pe lîngă acest război rece, activităţi de interes major mai includ programarea wetware (sau, dacă preferaţi, instalarea de personalităţi artificiale direct în sistemul nervos central), colonizarea cometelor din Norul lui Oort şi dezvoltarea tehnologiei inelelor de tranzit care va permite transferul rapid de nave cosmice la distanţe astronomice şi colonizarea galaxiei.
Din acest punct de vedere, Vacuum Flowers creează legătura într-o istorie viitoare care include nuvelele „Trojan Horse” (1984) şi „Ginungagap” (1980). Cea dintîi tratează despre programarea wetware, iar cea de-a doua – despre sistemul inelelor de tranzit într-un viitor îndepărtat.
De asemenea, Vacuum Flowers combină teme şi motive din mai multe curente ale literaturii SF (operă spaţială, cyberpunk, SF umanist), ilustrînd ambiţia autorului de a fi versatil şi imprevizibil. Astfel, episodul din primul capitol, în care protagonista se trezeşte într-un spital şi trebuie să evadeze, apoi să-şi recapete memoria pierdută, reapare în istoria literaturii SF, cu mici variaţiuni, la A.E. Van Vogt, Robert Sheckley, Roger Zelazny şi William Gibson, pentru a menţiona numai cîteva exemple. Programarea wetware şi protagonistul urmărit de asasinii unei corporaţii sînt elemente des întîlnite în nuvelele şi romanele cyberpunk. Iar relaţiile complexe şi schimbătoare dintre personaje (precum întortocheata poveste de dragoste a protagonistei cu personajul Wyeth) sînt tipice mai degrabă pentru SF-ul umanist.
Ceea ce e demn de remarcat este că Michael Swanwick combină aceste elemente într-un mod foarte convingător, iar rezultatul este un roman unitar, captivant şi foarte alert. Rebel Elizabeth Mudlark călătoreşte prin Nuklee de colonii spaţiale, ajunge în Republica Populară Marţiană, apoi într-o sferă Bernal din spaţiul cislunar, vizitează Pămîntul, unde îi înfruntă pe membrii Cuprinsului, iar în cele din urmă pleacă spre Tirnannog, în Norul lui Oort.
Călătoria din spaţiul exterior este completată de incursiuni frecvente în ciberspaţiu (reprogramarea personajelor cu ajutorul sistemelor informaţionale are loc extrem de frecvent pe parcursul romanului) şi de o călătorie în spaţiul interior. Căci, spre groaza protagonistei, Rebel Elizabeth Mudlark este o personalitate artificială prototip, iar personalitatea iniţială a programatoarei, Eucrasia Walsh, luptă din răsputeri să răzbată la suprafaţă şi să preia controlul. De aici, coşmaruri care ilustrează complexul lui Narcis şi o senzaţie permanentă de insecuritate – personalitatea Rebel simte că s-ar putea dezagrega, iar pe Eucrasia o percepe ca pe o umbră jungiană.
Pe de altă parte, acţiunea romanului este pigmentată cu o mulţime de referiri culturale, de la episoade ce amintesc Curtea Miracolelor din Notre Dame de Paris pînă la mere de genul celui din „Albă ca Zăpada” (în Vacuum Flowers, în loc să otrăvească, merele îl reprogramează pe cel care le mănîncă) şi de la nava Pequod la panoptismul din O mie nouă sute optzeci şi patru.Cum toate acestea (şi multe altele) au fost aşezate în mai puţin de două sute cincizeci de pagini, Vacuum Flowers se parcurge cu sufletul la gură şi îi invită pe cititori la o a doua lectură. Alături de Schismatrix Plus, constituie un punct de referinţă în literatura cyberpunk americană şi o conexiune importantă cu noua operă spaţială britanică. Vi-l recomand cu căldură.
(P.S. Pentru informaţii suplimentare, vizitaţi site-ul autorului la adresa http://www.michaelswanwick.com/.)
The Iron Dragon’s Daughter (1994)
Prin decembrie 1993, Ionuţ Bănuţă mi-a oferit spre lectură un fragment de roman de Michael Swanwick, „Cold Iron”, apărut în Asimov’s. Fragmentul, după cum am aflat la scurt timp după aceea, făcea parte din The Iron Dragon’s Daughter. Mulţi ani mai tîrziu, în ianuarie 2006, Bogdan Tudor Bucheru mi-a oferit cadou o ediţie americană de buzunar a “Fiicei dragonului de fier” (AvoNova, Avon Books, New York, 1995). Nu am fost deloc surprins să observ în vara aceluiaşi an la importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, că romanul lui Swanwick apăruse şi într-o ediţie britanică elegantă în prestigioasa colecţie Fantasy Masterworks de la Editura Gollancz.Iată despre ce e vorba în această carte:Protagonista, Jane, a fost răpită de zîne şi dusă pe un tărîm de basm, o lume paralelă populată de troli, rusalce, vîrcolaci şi iele. Numai că pe acest tărîm revoluţia industrială este în plin avînt, iar creaturile de basm lucrează în fabrici la construirea unor dragoni de fier - echivalentul avioanelor de vînătoare din lumea noastră.După ce fură un tom cu descîntece şi un rubin pentru stocarea datelor, Jane fuge din fabrica unde era ucenică fără voie cu ajutorul unui dragon numit Melanchthon. Protagonista locuieşte o vreme într-o colibă, merge la şcoală, apoi se mută la oraş ca să studieze magia. În adolescenţă are diverse relaţii amoroase care îi potenţează energia magică, dar şi viziuni ale realităţii noastre în care mama sa, Sylvia, este cercetătoare. În cele din urmă, Melanchthon o convinge pe Jane să i se alăture într-un atac împotriva Castelului Spirală, locul de origine al tuturor universurilor posibile, iar protagonista reuşeşte să se reîntoarcă în lumea noastră.
Dacă în perioada 1979-1980 Michael Swanwick scria nuvele cyberpunk precum „Sărbătoarea Sfintei Janis” sau „Ginungagap” înainte ca mişcarea literară cyberpunk să se fi cristalizat şi să fi căpătat un nume, în 1994 a publicat acest roman New Weird înainte ca mişcarea literară New Weird să fi apărut şi să fi fost numită. Urmarea publicării acestui roman novator a fost că atît publicul cititor cît şi criticii literari nu au ştiut cum să-l categorisească şi au încercat să-i aplice etichete precum „steampunk” sau (mai rău) „elfpunk”.
Dar „Fiica dragonului de fier” este New Weird avant la lettre. Aşa cum avea să procedeze şi China Miéville cîţiva ani mai tîrziu, Michael Swanwick a combinat elemente mitologice, fantastice, realiste, istorice şi horror pentru a crea o lume imaginară non-standard, o reflexie năstruşnică a realităţii şi imaginaţiei noastre colective.
Astfel, ielele răpesc copii de-ai oamenilor, însă pentru a-i pune la lucru în fabrici. Fiinţele apărute din împreunarea ielelor şi oamenilor au calităţi magice, dar le folosesc pentru pilotarea dragonilor de fier. Şcolarii care chiulesc sînt siliţi să privească un vasilisc în biroul directorului. Adolescenţii care se distrează prin cluburi trag pe nas praf de spiriduşi, iar pe urmele ucenicilor fugiţi din fabrică sînt trimişi vârcolaci.
Pînă şi una dintre scenele recurente din romanele New Weird ale lui China Miéville – transpunerea în cheie fantasy a reprimării unor tulburări publice de către forţele de ordine – a apărut mai întîi în „Fiica dragonului de fier”. În capitolul al optsprezecelea, în noaptea sărbătorii Teind, Jane participă la o răzmeriţă în care hoarde de creaturi fantastice devastează un oraş, iar iele echipate cu căşti, scuturi, grenade lacrimogene şi bastoane şarjează asupra muţimii.
Un alt aspect, ceva mai dificil de detectat, pe care „Fiica dragonului de fier” îl are în comun cu pe-atunci-inexistentul subgen New Weird este transpunerea unor locuri reale în cheie fantastică. Dacă Noul Crobuzon are ceva în comun cu Londra (printre structurile londoneze deghizate cu abilitate de China Miéville se numără Palatul Parlamentului, Turnul Poştei, Grădina Botanică de la Greenwich şi Gara Victoria), Michael Swanwick a transpus pe tărîmul său fantastic diverse clădiri din Philadelphia sa de baştină (mall-uri, universităţi, cluburi de noapte), dintre care cea mai dickensiană, Fabrica de Locomotive Baldwin, a fost demolată cu decenii în urmă şi nu a mai rămas decît o amintire.
Parte din plăcerea lecturii constă însă în trimiterile de tot felul la cultura din lumea noastră, de la sloganuri politice şi publicitare pe care le bolboroseşte cîte un personaj drogat la scene care amintesc de Marile speranţe, Aşteptîndu-l pe Godot sau Aventurile lui Alice în Ţara Minunilor. Cumva, pînă şi emisiunile de ştiri sau documentarele despre micile secrete murdare ale celebrităţilor par să ne ajungă din urmă pe neaşteptate cînd citim în „Fiica dragonului de fier” despre rusalce care fură discret din magazine, iele care folosesc măşti pentru a-şi tîrî partenerii în sclavie sexuală sau pitici care apar pe listele de victime ale unor lupte de stradă.
După cele arătate mai sus, poate veţi înţelege de ce, de cîte ori citesc afirmaţiile cuiva că autorii New Weird sînt cît se poate de novatori, absolut originali şi aşa mai departe, îmi apare un zîmbet în colţul gurii. Indiferent cum ar fi etichetaţi, autorii aceştia care combină fantastic, horror, aluzii la cultura populară contemporană şi detalii istorice merg (voit sau nu) pe un drum deja trasat cu mulţi ani în urmă de Michael Swanwick. Dovada o aveţi în „Fiica dragonului de fier”.
Jack Faust (1997)
Vreme de douăzeci de ani, din 1990 pînă în 2010, am avut o activitate susţinută de colecţionar de cărţi la mîna a doua. De la unii buchinişti aflaţi la scările rulante din pasajul subteran al Pieţei Universităţii sau din anticariate, de la anticari precum Lucian Cristian Oancea sau de la alţi colecţionari precum Horia Nicola Ursu, am tot adunat volume de buzunar în engleză şi în franceză - cele mai multe dintre ele cu literatură fantastică sau SF. Fiecare achiziţie era o mică victorie, o bucurie pentru cineva care îşi amintea cum, în anii 1980, o asemenea carte de buzunar reprezenta un bun de preţ luat cu împrumut din biblioteca altcuiva.
(Au fost şi cîteva ocazii în care, mai degrabă decît să achiziţionez un volum sau două, am cumpărat o duzină sau două dintr-un foc. Dar despre asta am să vă relatez cu alt prilej.)
După cum probabil bănuiţi, unele dintre aceste volume cumpărate la mîna a doua erau într-o stare mai bună, altele erau mai deteriorate. Pe unele trebuia să le dreg cu puţin lipici sau chiar cu cîte o bucată-două de carton subţire. Altele erau ca noi, iar bucuria colecţionarului era cu atît mai mare...
Tocmai într-o asemenea condiţie excelentă am găsit, prin 2003, la Anticariatul Ex-Libris de pe Strada Doamnei, un exemplar dintr-o ediţie britanică de buzunar a romanului lui Michael Swanwick Jack Faust (Editura Orion, Londra, 1998). L-am cumpărat, l-am îmbrăcat în plastic, l-am parcurs, ba chiar i-am făcut şi un rezumat, însă abia în mai 2013 am ajuns să vă relatez şi dumneavoastră despre această ucronie fantastică. (Mi-oi fi amintit de Jack Faust după ce am citit volumul Modificatorii sau romanul Chestionar, nu-mi dau seama.)
În această versiune a mitului faustic, în secolul al XVI-lea, la Wittenberg, Faust îşi arde cărţile pe motiv că acestea ar conţine neadevăruri, apoi ia legătura cu o creatură compozită dintr-un univers paralel, mult mai fierbine şi mai rapid. Creatura compozită, Mephistopheles, îi arată protagonistului o viziune a viitorului cu lagăre de concentrare şi camere de gazare, apoi îi promite că-i va furniza orice informaţii ştiinţifice şi tehnologice va dori, cu condiţia să asculte.
După ce e ignorat de savanţi şi urmărit de creditori, Faust fuge la Nurnberg, se îndrăgosteşte de Margarete Reinhardt şi creează tot felul de proiecte tehnologice, inclusiv pentru arme de foc cu repetiţie, maşini de cusut, cinematografe şi răcitoare. Unul dintre cei interesaţi de prototipurile sale este un spion englez, Will Wycliffe.
După o epidemie devastatoare, familia Reinhardt devine bogată, iar Margarete administrează intreprinderile clanului, în vreme ce Faust e excomunicat pentru publicarea unui volum, Originea speciilor, şi e nevoit să se refugieze în Anglia protestantă. Nu după mult timp, e implicat în respingerea unei tentative de invazii spaniole - cu vapoare cuirasate.
Din păcate, Mephistopheles îl împinge pe Faust să-i scrie scrisori Margaretei şi s-o îndemne la desfrîu, iar ea trece printr-o întrerupere de sarcină, printr-o arestare şi o instrumentare de proces. Rămasă fără opţiuni, se sinucide.
După ce traversează Franţa revoluţionară cu automobilul, Faust ajunge în Sfîntul Imperiu Roman de Neam Germanic şi, devastat de pierderea Margaretei, se lasă în voia disperării. Ca urmare, decide să-l ajute pe Mephistopheles să aducă la îndeplinire proiectul instituirii unei societăţi totalitare şi exterminării rasei umane.
Cel mai memorabil aspect al acestui roman fantastic este dozarea precisă a dezvoltării tehnologice. Pentru a sublinia creşterea exponenţială a tehnologiei în ultimii cinci sute de ani, autorul a comprimat acest progres în numai cîteva decenii dintr-o istorie alternativă. Progresul, lent şi imperceptibil la început, se accelerează pe măsură ce romanul se apropie de final, pînă cînd societatea descrisă devine de nerecunoscut.
Alt aspect demn de adus în discuţie este cel al diferenţei dintre idealismul protagonistului şi reorientarea fiecăruia dintre proiectele sale către aplicaţii militare şi distructive. Această deturnare sistematică, destul de asemănătoare cu aservirea cercetării ştiinţifice faţă de complexul militaro-industrial din lumea reală, îl duce pe Faust la disperare.
Ar mai fi de menţionat faptul că Michael Swanwick a introdus o mulţime de anacronisme amuzante, care fac deliciul cititorilor. Astfel, înainte de a pleca din Wittenberg, Faust ţintuieşte pe uşa unei biserici Tabelul Periodic al Elementelor, în vreme ce instrucţiunile despre avort pe care le primeşte Margarete sînt sub forma unui poem elisabetan rimat - asta ca să nu mai amintesc referirile presărate prin roman la evoluţionism, la marxism şi la teoria relativităţii.
Pe ansamblu, Jack Faust reprezintă o ucronie interesantă şi o lectură antrenantă - poate în mai mare măsură decît unul dintre romanele anterioare ale lui Michael Swanwick, Stations of the Tide. Dar despre acela vom discuta altă dată...
