10. Sarariman

Aproape se înserase. Afară era un amurg pentru care Cecil B. De Mille şi-ar fi dat mîna dreaptă. Cred că singurul lucru bun cu care ne-am ales de pe urma smogului sînt amurgurile astea minunate. Însă culorile vii de afară nu izbuteau să pătrundă imaculate în hangar prin foliile mari din plastic murdar de funingine, lipite în ramele ferestrelor cu bandă adezivă care pe alocuri se desprinsese şi atîrna în fîşii. Jos, printre boxe, începuseră să se aprindă lămpi cu carbid, iar oamenii încercau să dea impresia că se ocupă cu diverse treburi. Erau indiferenţi la spectacolul Tehnicolor cu efecte secundare cancerigene.Eu unul încă nu m-am plictisit de amurgurile astea, aşa încît stăteam în pragul boxei şi foloseam spectacolul de seară ca fundal pentru vînzoleala din reţea. Era o schimbare plăcută, căci în cea mai mare parte a timpului, dincolo de fluxurile de informaţie ale reţelei, vedeam prin viziera ieftină de plastic reciclat grinzile metalice prăfuite ale hangarului. Aveam impresia că învăţasem pe de rost fiecare lanţ ruginit, cablu de fibre optice şi rufă jilavă întinsă la uscat, fiecare nit şi fiecare graffito care încărcau grinzile alea.

Părea o seară ca atîtea altele, cu muzică remixată de Mikel T. şi mirosuri de mîncare caldă. Pe urmă a apărut factorul poştal.

În hangare lumea nu prea avea motive să vină. Mai precis, avea suficiente motive să plece cu prima ocazie. De-aia fiecare vizită făcută de cineva din afară era o ocazie cu totul specială. Cu atît mai specială dacă, asemenea vizitatorului din acea seară, intrusul privea cu atenţie înainte şi avea aerul că ştie încotro se îndreaptă. Locuitorii hangarului bănuiau cu ce scop se făceau aceste vizite şi de cele mai multe ori bănuiala lor era întemeiată. Numai un lucru nu aveau de unde să ştie, în vreme ce vizitatorul trecea printre nesfîrşitele şiruri de boxe cu pereţi din placaj umflat de umezeală, şi anume pentru cine venise acesta. Abia după ce intrusul trecea pe lîngă ei şi mergea mai departe se linişteau, înţelegînd că nu pe ei îi căuta. Apoi uneori se auzeau împuşcături, alteori nu se auzea nimic, şi vizitatorul refăcea în sens invers traseul exact cum venise. Fără grabă.

Numai că nimeni nu trimisese vreodată un asasin deghizat în factor poştal. Ar fi fost la fel de anacronic să-l trimită îmbrăcat în costum negru de ninja. Aşa, farsa ar mai fi avut o urmă de seriozitate. Cît despre posibilitatea ca vizitatorul care venea încet pe alee să fie un poştaş autentic... Din cîte ştiam, singurul loc unde se mai puteau vedea factori poştali erau canalele cu filme vechi. Şi chiar şi acolo erau pe cale de dispariţie, fiind şterşi la editare la fel ca ţigările şi sticlele cu băuturi alcoolice.

(Versiunea integrală a acestei schiţe poate fi citită în ediţia tipărită a volumului Necropolis.)

< schiţa precedentă schiţa următoare >

WebRep