Jeff Noon

Vurt (1993)

V-am relatat deja în recenzia volumului Pixel Juice cum am primit cadou romanul Vurt, însă nu v-am spus cum i se aplică povestea aceea cu cititorul care se schimbă, iar apoi rămîne cu impresia că de fapt cartea este aceea care s-a schimbat.Prima oară am parcurs acest roman într-o perioadă cînd citisem multe cărţi de William Gibson, Greg Egan, Bruce Sterling şi Neal Stephenson. De la o carte cyberpunk mă aşteptam la observarea civilizaţiei multiculturale, extrapolare ştiinţifică, speculaţii sociologice, detalii tehnologice şi eventual puţin simţ al umorului. La imaginaţie debordantă, suprarealistă, fără o justificare tehnologică suficient de credibilă nu mă aşteptam. Ca urmare, am rămas uşor dezamăgit.A doua oară am parcurs Vurt după ce citisem o mulţime de fantasy britanic, în principal seria Discworld a lui Terry Pratchett şi romanele Bas-Lag ale lui China Miéville. Şi Pixel Juice. Iar Vurt mi-a lăsat cu totul altă impresie. Să vedem de ce:Romanul începe prin a anunţa că un băiat îşi pune o pană în gură. Apoi relatează aventurile din Manchester ale unui grup, Stash Riders. Naratorul-protagonist, Stephen, este procupat s-o regăsească pe sora sa, Desdemona, care s-a pierdut într-o realitate virtuală În schimbul ei s-a trezit în lumea reală cu o fiinţă pe care a botezat-o Chestia din Spaţiu. Cum pentru tot ceea ce trece din spaţiul Vurt în cel real trebuie să treacă în sens invers ceva echivalent ca valoare, Stephen, pe care prietenii îl poreclesc Scribbler, este preocupat pînă la obsesie de păstrarea şi acunderea Chestiei.Chestia, pe de altă parte, trebuie ascunsă pentru că deţinerea ei în lumea reală este interzisă prin lege, iar utilizatorii de Vurt ar dori să mănînce bucăţi din carnea ei ca să acceseze spaţiul virtual. Ca urmare, bună parte din acţiunea romanului implică urmăriri şi schimburi de focuri cu poliţia şi lupte cu alte grupuri din lumea interlopă.

Pe parcursul căutării, Scribbler îşi face prieteni noi, precum Tristan şi Suze, pierde prieteni vechi, precum Beetle şi Mandy, capătă acces la Motanul Jocurilor şi în cele din urmă, pentru că nu are altă soluţie după moartea Chestiei, se oferă s-o trimită pe Desdemona înapoi în lumea reală unde îi este de fapt locul şi să rămînă el în locul ei.

Ca urmare, Scribbler scrie povestea sa şi a grupului Stash Riders, care devine rapid o versiune Vurt foarte populară, iar cititorii sînt prinşi în magia unei dileme: poate joacă versiunea Vurt, poate citesc romanul, sau poate sînt în Vurt închipuindu-şi că citesc romanul. Pentru ca vertijul să fie complet, Scribbler o cunoaşte în cele din urmă pe Domnişoara Hobart, cea care visează toată această lume fantastică şi personajele din ea. Misiunea sa pe viitor este să vegheze ca ea să nu se trezească, iar lumea din Vurt să nu dispară.

Cercul se închide, băiatul scoate pana din gură. Ca şi finalul filmului Suspecţii de serviciu, ultima pagină a cărţii ne sugerează că poate totul a fost o iluzie, o înregistrare care tocmai s-a terminat, o iluzie abil ţesută.

Fiindcă, la urma urmei, o poveste bine spusă asta şi este. Dar încă nu v-am zis care e legătura dintre pene şi iluzii şi spaţiul Vurt.

Penele Vurt (de la 'virtual') sînt un mediu de înregistrare bazat pe nanomecanisme care interacţionează direct cu sistemul nervos central. Noon le descrie însă ca fiind comercializate pe scară largă, precum casetele video sau DVD-urile. Efectele lor sînt halucinante, precum drogurile. Utilizarea lor are conotaţii sexuale - personajele îşi împing unul altuia pana Vurt în gură sau o iau pînă în fundul gîtului ca nişte profesioniste, iar de cele mai multe ori o mînjesc cu vaselină ca să alunece mai bine.

Înregistrările Vurt seamănă cu televiziunea - există Co-operation Street, un Soapvurt cu trimitere directă la serialul britanic Coronation Street; cu programele de calculator - există pene Vurt argintii cu kit-uri de instalare şi sisteme de operare; cu drogurile schimbătoare de realitate din romanele lui Philip K. Dick - oamenii se pot rătăci în tărîmurile Vurt, iar în schimbul lor vin în realitate creaturi precum şerpii-vis sau poliţiştii-umbră.

Nu în ultimul rînd, penele Vurt seamănă cu jocurile pe calculator. În Manchesterul năstruşnic din romanul lui Jeff Noon circulă reviste color cu foi lucioase în care apar recenzii ale penelor. Jeff Noon se foloseşte de acest aspect al lumii sale imaginare pentru a rezolva chestiunea spinoasă a expozeurilor.

Probabil vă amintiţi că literatura science-fiction, de la Jules Verne la Greg Egan, a suferit dintotdeauna de problema comunicării unor informaţii despre concepte ştiinţifice sau arteface tehnologice care să-i ajute pe cititori să înţeleagă ce se întîmplă. Literatura realistă nu suferă de această problemă pentru că se ocupă de chestiuni obişnuite şi de tehnologii familiare. Jane Austen, spre exemplu, nu are nevoie să explice în Mîndrie şi prejudecată metabolismul cailor sau tehnologia producerii rochiilor de seară. Pe de altă parte, Greg Egan este obligat să înceapă unele romane ale lui cu procesul prin care, pe cale informaţională, se creează fiinţe inteligente, deoarece altfel nimeni n-ar înţelege cine sînt cetăţenii din polisurile virtuale şi de ce trăiesc aşa.

Cea mai veche şi poate cea mai răspîndită metodă de a face expozeuri este introducerea unui personaj naiv, precum Axel din O călătorie spre centrul Pămîntului, căruia un alt personaj, cum ar fi profesorul Lindenbrock, îi explică din cînd în cînd ce şi cum. Folosită cu stîngăcie, metoda poate duce la rezultate ridicole.

O altă metodă este cea a explicaţiilor directe, adresate de narator cititorilor, iar autorii pot fi tentaţi să abuzeze de ea. Mai mult, ambele metode folosesc adesea un limbaj elevat - nu din întîmplare personajele care oferă explicaţii sînt de cele mai multe ori profesori sau savanţi.

William Gibson a găsit cîteva metode elegante de inserare în text a expozeurilor şi am scris pe larg despre ele în această rubrică. Dar chiar şi cînd un personaj precum Finlandezul are de spus o poveste pe un ton colocvial, vocea naratorială intervine şi redă povestea într-un stil indirect sobru.

În Vurt, Jeff Noon foloseşte o metodă asemănătoare, dar la un nivel stilistic diferit. Între capitolele cărţii, Noon inserează recenzii ale înregistrărilor Vurt publicate de Motanul Jocurilor în reviste - articole dintr-o lume imaginară destinate unor personaje de acolo, obişnuite cu acea tehnologie. Tonul este colocvial, relaxat, argotic, iar membrii unor generaţii care au crescut urmărindu-i zilnic pe VJ-ii de la MTV şi detestînd lectura cărţilor se simt la ei acasă.

Cumva, îmi place să cred că Jeff Noon îi ia şi pe membrii acestor generaţii şi îi îndrumă spre lectură. Motanul Jocurilor, spre exemplu, cu obiceiul său de a apărea şi dispărea, de a trăi mai mult în Vurt decît în lumea reală, de a se lăsa văzut numai de unele personaje, e o versiune antropomorfică a Pisicii de Cheshire pe care ultima dată aţi întîlnit-o în Aventurile lui Alice în Ţara Minunilor. Nu întîmplător, numele pe care Motanul îl foloseşte pentru fiinţele de grad ultim din universul Vurt este Alice.

Grupul Stash Riders, pe de altă parte, intră pe la jumătatea cărţii în clubul Slithy Tove (referire la poemul "Jabberwocky" din Prin oglindă, şi ce a găsit Alice acolo ). Probabil că nu o să vă surprindă dacă vă spun că intrarea e păzită de un iepure cu jiletcă, are formă de vizuină şi duce la clubul propriu-zis printr-un tunel cu borcane de dulceaţă şi o sală cu lămpi. Iar un personaj secundar se numeşte Twinkle, precum poezioara parodică a Pălărierului Nebun - "Twinkle, twinkle, little bat/ How I wonder what you're at".

Tot din această categorie este şi incidentul prin care trece Beetle, conducătorul grupului. Poliţista Murdoch îl împuşcă pe Beetle cu un glonţ fractal care-i descompune corpul în culori năucitoare şi îi împinge mintea în delir. Cînd efectul glonţului Mandelbrot avansează, Beetle trebuie să ascundă cumva orgia de culori care-i emană din corp, drept pentru care se ascunde sub o pălărie, ochelari de soare, o eşarfă, un palton şi nişte mănuşi din piele. Prompt, Twinkle remarcă: "Arată ca Omul Invizibil!"

Poate că vă veţi face o idee despre nivelul de stranietate al acestui roman dacă am să vă spun că referirile la scrierile lui Lewis Carroll şi Herbert George Wells sînt cele mai cuminţi. Vurt abundă în creaturi şi situaţii bizare, ca robocîinii cărora li se văd prin piele oasele din plastic, fetele-umbră ce pot citi gîndurile, ori cartierul Bottletown unde întregul Manchester sfărîmă sticlele golite zi de zi, iar trotuarele scînteiază în nuanţele de curcubeu ale cioburilor.

Iar Noon a explorat mai departe lumile sale stranii, întreţesute, în romane precum Pollen. Dar asta e altă poveste.

(O ediţie britanică elegantă a acestui roman este disponibilă la importatorii mei preferaţi, Nautilus, la adresa http://nautilus.ro . Pentru mai multe informaţii, vizitaţi site-ul oficial al lui Jeff Noon la adresa: http://www.jeffnoon.com/index.php sau pe cel neoficial la adresa: http://www.vurt-feather.co.uk/ .)

Pollen (1995)

Vă mai amintiţi isteria colectivă din a doua jumătate a anilor ’90, cu emisiuni-concurs tip „Bingo” şi vînzători de bilete de loterie la fiecare colţ de stradă? România nu a fost singura ţară peste care a trecut acest val de isterie şi, pentru că Marea Britanie a suferit un impact similar cam în aceeaşi perioadă, Jeff Noon a scris o carte despre asta. O carte din care, în februarie 2004, mulţumită doamnei Diana Enăchescu-Hoehn şi soţului său, Rudiger Hoehn, am primit un exemplar.Să vedem despre ce este vorba:Nymphomation se petrece în Manchester (unde altundeva?), în universul imaginar din Vurt, dar înaintea evenimentelor din Vurt, Pollen şi Pixel Juice. De asemenea, constituie o legătură între această lume imaginară şi Automated Alice, unificînd primele cinci cărţi ale lui Jeff Noon într-o serie non-lineară.În timp ce populaţia oraşului Manchester e incitată de muşte-reclamă să cumpere piese de domino pentru a participa la loteria televizată Anno Domino, un grup de tineri condus de un profesor universitar, Max Hackle, caută să afle cine conduce această super-afacere. Tînăra Daisy Love, studentă la matematică, află că anumite personaje (prezentatorul Mr. Million, profesorul Hackle, ba chiar şi tatăl ei, Jimmy Love) au în comun o experienţă neobişnuită: pe cînd erau colegi de şcoală, o profesoară, Miss Sayer, le-a predat calculul probabilităţilor cu ajutorul pieselor de domino, apoi i-a iniţiat în ritualurile Matematicii Negre.Iubitul lui Daisy, Jazir, află că Miss Sayer a devenit între timp o zeitate-virus a universului virtual, precum Motanul Jocurilor. Investigaţiile grupului dezvăluie apoi originile jocului televizat, ale muştelor-reclamă (un sistem de viaţă artificială auto-reproducătoare numit „nimfomaţie”) şi secretele murdare ale foştilor elevi ai domnişoarei Sayer.

Max Hackle şi Jazir au o confruntare apoteotică cu Mr. Million, toţi participanţii la joc cîştigă simultan premiul cel mare, iar loteria Anno Domini colapsează. În final, mica Celia Hobart (sora pe care o pierduse protagonista în Automated Alice) îi oferă o pană galbenă-verzuie, ultima rămasă de la papagalul Whippoorwill, unui băiat.

Iar băiatul îşi pune pana în gură.

Ca orice roman recent cu pretenţii, Nymphomation este greu de categorisit. Unele elemente l-ar încadra la categoria cyberpunk: transcendenţa domnişoarei Sayer la statutul de entitate informaţională, tehnologia biomecanică a muştelor-reclamă şi a pieselor de domino, hackerii care subtilizează date de la corporaţia Anno Domino şi aşa mai departe.

Există, de asemenea, un puternic filon horror. Ritualurile Matematicii Negre le duc pe unele personaje la construirea unui labirint subteran, apoi la crimă, iar entitatea informaţională Mr. Bones trece dintr-un corp uman în altul precum vampirismul, prin sărutări şi muşcături.

Destule porţiuni ale cărţii au o încărcătură de satiră socială, precum scenele în care, vineri seara, oamenii urmăresc cu sufletul la gură emisiunea-concurs, sau prezenţa poliţiştilor-burger, echipaţi şi finanţaţi de francizele fast food, ori capitolul în care Daisy Love şi Jazir descoperă datele minuţioase ale primăriei despre persoanele lipsite de adăpost.

Nu în ultimul rînd, Nymphomation conţine un filon tributar lui Lewis Carroll, inclusiv o parodie foarte reuşită a poemului "Jabberwocky" şi o carte imaginară, Celia în Ţara Numerelor.

Cu toate acestea, efectul de ansamblu nu este cel aşteptat. Nymphomation nu are nici impactul emoţional intens al lui Vurt, nici umorul din Automated Alice, nici verva contagioasă din Pixel Juice. Este o încheiere rezonabilă a seriei Vurt (sau mai degrabă un prequel care ne îndeamnă să parcurgem celelalte cărţi din serie), nu o încununare.

Deşi într-un interviu apărut pe site-ul său Jeff Noon a declarat că plănuia să scrie o continuare a seriei Vurt, iar Nymphomation a fost un prequel neplanificat, romanele pe care le-a publicat ulterior s-au îndreptat în alte direcţii.

Dar despre asta vom discuta cu alt prilej.

Pixel Juice (1998)

Prin vara lui 1997 am ajuns în vizită la domnul Mihai Dan Pavelescu. După ce am vorbit de una, de alta, mi-a oferit cadou la plecare un roman, Vurt, scris de un englez, Jeff Noon. Rămăsesem (iar) fără cărţi cyberpunk de citit, aşa încît, în drum spre casă, am început acea carte despre care nu auzisem absolut nimic.Era literatură cyberpunk, într-un fel, deşi poate că un termen mai adecvat ar fi ciberpsihedelică. M-a contrariat, şi a trebuit să aştept pînă în vara lui 2003 cînd doamna Diana Enăchescu-Hohn mi-a adus alte cîteva cărţi de Jeff Noon. Am lăsat deoparte cu bună ştiinţă alte romane din serie, precum Pollen sau Nymphomation, şi în schimb am citit o colecţie de proză scurtă intitulată Pixel Juice. Retrospectiv, a fost o decizie înţeleaptă, pentru că unele dintre povestirile cuprinse în acest volum definesc termeni şi noţiuni din seria de romane, şi asta probabil că are să-mi uşureze lectura lor.Am spus colecţie de proză scurtă? Mă scuzaţi, m-am cam grăbit. Pixel Juice este un volum de poeme. Ba nu, o serie de parodii ale unor texte non-fictive, precum cărticelele cu instrucţiuni pentru jocuri de familie, dicţionarele ori articolele din rubricile mondene ale revistelor high-life. Ba, mai degrabă, o serie de halucinaţii cu care n-aţi dori să vă întîlniţi după ce aţi adormit. Sau un şir de poveşti despre muzică, staruri pop-rock, DJi şi mixaje, scris de un om care mărturiseşte printre rînduri că n-a mai călcat prin cluburi şi discoteci de zece ani. Sau nimic din toate astea...Depinde unde deschideţi cartea şi în ce ordine citiţi textele din ea.Eu, unul, din obişnuinţă, am încercat să citesc toate textele la rînd, dar mărturisesc că m-am surprins uneori trăgînd cu ochiul cîteva zeci de pagini mai înainte, sau revăzînd cîte o poveste, numai pentru plăcerea imersiunii într-o lume colorată, vioaie şi debordînd de imaginaţie. Şi, mai mult decît atît, Jeff Noon ştie foarte bine cum să închege o carte.

Prologul volumului este o amintire personală din vremea şcolii primare, despre cum micul Jeff a dat în schimb o maşinuţă nemaipomenită pentru un ceas invizibil, şi a crezut în existenţa ceasului. Prima povestire din secţiunea "Illusion's Perfume" relatează despre trei copii aflaţi într-o expediţie de cumpărături printr-o zonă unde se află numai nouă magazine, dar printre cumpărători circulă o legendă urbană despre cel de-al zecelea magazin. Mărfurile sînt şi ele dintre cele mai stranii, precum seminţe de cîine, pantofi-pasăre, biscuiţi cîntători, cutii cu umbre, porci-umbrelă, fantome-penny sau hărţi de fum ale oraşului Manchester.

Uitasem...

Oricît de stranii ar fi lucrurile care se petrec în poveştile lui Jeff Noon, aproape toate au loc la Manchester.

Schiţele următoare relatează despre Spook, băutura răcoritoare a cărei aromă se schimbă în funcţie de cum deschizi capacul, apoi despre un ritual ce determină o glandă obscură să elibereze otravă în fluxul sanguin, despre un deţinut eliberat cu condiţia să nu părăsească Manchesterul care cere ajutor pentru falsificarea semnalelor emise de cătuşa electronică, dar capătă mai mult decît dorise...

Treptat, schiţele şi povestirile încheagă un univers comun. Unele personaje circulă de la o povestire la alta, iar alteori un produs al lor se regăseşte în alte povestiri. Astfel, în schiţa "Fetish Booth #7", o vedetă pop scăpătată colindă prin Londra în ajunul Anului Nou. Ulterior, unul dintre discurile sale, "Pixelkids come out tonight", apare într-un oraş ale cărui străzi se întorc în bucle închise, sau ca momeală pentru o DJ căreia un tînăr admirator vrea să-i smulgă secretele artei.

Una cîte una, apar şi noţiunile care-mi dăduseră atîta bătaie de cap la lectura romanului Vurt. În prima povestire a celei de-a doua secţiuni, "Infection's Courtship", doi copii încearcă un nou mijloc de înregistrare, pana Vurt (de la 'virtual') şi află cîteva adevăruri teribile, între care acela că pentru fiecare lucru adus în lumea reală, un altul trebuie să plece în schimb în lumea virtuală.

"Chromosoft Mirrors (v. 4.2)" extrapolează conceptul Windows şi aduce în scenă sisteme cibernetice capabile nu numai să-i lase pe utilizatori să privească în ele, ci şi să privească la rîndul lor în utilizatori. "Cloudwalkers" imaginează reclame ilegale care acţionează de pe ecranul televizorului sau jocului video direct asupra subconştientului spectatorilor, precum şi o secţie de poliţie a cărei misiune este să le contracareze şi să le distrugă. Şi dacă una dintre reclame ar îndemna oamenii să urce o scară de nori aurii către ceruri, dincolo de terasele clădirilor? "Tweedles" aduce pe piaţă clone ale copiilor, menite să-i aline pe părinţii care prin lege nu mai pot avea decît un copil. "Product Recall - Marilyn Monroe" sugerează omniprezenţa androizilor, iar "Xtrovurt" şi "The Perfumed Machine" ne introduc în societatea stranie a roboţilor care au început să utilizeze penele Vurt.

În partea a treia, "Poison's Flight Path", povestirea "Pixel Face" prezintă paradoxul delincvenţei juvenile: devii celebru cu adevărat nu cînd ţi-a apărut faţa la televizor, ci abia cînd aceasta a fost pixelizată în emisiunile de ştiri ca să i se ascundă trăsăturile. "Somewhere the Shadow" ne explică un alt concept important din romanele lui Noon: umbra. În lumea lui imaginară, indivizilor vinovaţi de delicte care implică perversiuni sexuale li se extrage din minte sexualitatea, ca un fel de castrare numerică, şi această umbră este păstrată în detenţie. Ce se poate întîmpla dacă umbrele acestea evadează, sînt însuşite de altcineva decît posesorii lor iniţial, ori sînt ucise, vă las pe voi să ghiciţi. Iar "Call of the Weird" ne face cunoştinţă cu altă prezenţă ubicuă, robocîinii.

Alte texte din volum transpun teme din H. P. Lovecraft ("The Charisma Engine"), Lewis Carroll ("Special Promotion - Hyper-Alice") sau Jorge Luis Borges ("The Silvering"). Şi, pretutindeni, apar frînturi de versuri şi schiţe despre DJi. Spre sfîrşit, un personaj rătăcit într-o lume a grefelor animale îşi pierde memoriile una cîte una pentru că i le devorează o tenie din creier, şi dacă le notează ca să nu se piardă i se par nişte poveşti srăine, cu care nu are nici o legătură afectivă. În finalul ultimei secţiuni îl regăsim pe copilul plecat la cumpărături, acum bătrîn, care se lasă ghidat de un gîndac-busolă şi se reîntîlneşte cu fraţii şi mama, aşa cum şi-i amintea din copilărie. Epilogul se reîntoarce la micul Jeff şi la ceasul său imaginar, care dispare din ascunzişul său.

Cu alte cuvinte, Pixel Juice nu este o adunătură de texte puse laolaltă ca să umple un număr standard de pagini, ci o carte închegată cu migală, construită în aşa fel încît să aibă coerenţă, simetrie şi eleganţă. Jeff Noon pare să ştie că pentru o carte nu sînt suficiente imaginaţia verbală şi conceptuală, iar volumul său ar putea servi drept model pentru aceia care doresc să publice o colecţie de proză scurtă.

Cît despre himerele din Pixel Juice... Probabil v-aţi dat seama deja că toate aceste prezenţe stranii, cîinii, umbrele, oamenii, roboţii şi creaturile evadate din domeniul Vurt pot să se împerecheze şi să aibă urmaşi hibrizi. Iar hibrizii, la rîndul lor, creează alţi hibrizi din generaţia a doua şi a treia. Cum arată această lume imaginară într-un viitor mai îndepărtat, unde hibridarea dintre uman şi animal, mecanic şi virtual a ajuns la extrem, puteţi afla din lectura celorlalte cărţi ale lui Jeff Noon.

Dar despre acestea am să vă povestesc altădată.

Needle in the Groove (2000)