Kurt Vonnegut, Jr.
Slaughterhouse 5 (1969)
Cînd aveam treisprezece ani, într-o vacanţă, aflat în vizită la nişte rude, am cules de pe un raft o cărticică intitulată Abatorul Cinci, publicată la Editura Univers, Colecţia Globus, în traducerea doamnei Rodica Mihăilă. Spre surprinderea mea, am citit acea cărticică într-o singură după-amiază. Ulterior, am cumpărat alte cărţi de acelaşi autor, Kurt Vonnegut, Jr., mai întîi în română, apoi în engleză, iar acum le am pe aproape toate. (Cam la un deceniu după întîmplarea cu cărticica am ajuns să-i fiu student doamnei profesoare Rodica Mihăilă, dar asta e altă poveste.)
În 2006, mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat o ediţie britanică elegantă a romanului Slaughterhouse 5 (Colecţia Vintage, Editura Random House, Londra, 2000). Am recitit-o recent. Şi iată ce am aflat:
Primul capitol este autobiografic, iar autorul ne prezintă eforturile sale de a scrie o carte despre experienţa sa din cel de-Al Doilea Război Mondial (în special despre bombardarea Dresdei de către Aliaţi) şi reacţiile celor din jur la acest proiect.
Restul cărţii îl are ca protagonist pe Billy Pilgrim, un anti-erou trimis să lupte pe Frontul de Vest, luat prizonier de germani, apoi eliberat după bombardarea Dresdei. Aparent, stilul romanului este fragmentar şi dezlînat, însă cititorii atenţi pot reordona fragmentele într-un ansamblu unitar şi inteligibil.
Atît colegii mei de facultate cît şi studenţii mei s-au plîns de faptul că Slaughterhouse 5 amestecă mai multe genuri literare (autobiografia, romanul realist, satira, romanul SF). Ca urmare, cartea li se părea greu de urmărit şi de înţeles.
Unul dintre motivele pentru care Slaughterhouse 5 este structurat astfel este că, în urma predării mai multor cursuri universitare, Kurt Vonnegut, Jr., a constatat că aptitudinea studenţilor de a-şi concentra atenţia era drastic redusă de televiziunea cu mai multe canale. Ca urmare, trecerile repetate din roman de la o convenţie literară la alta şi împărţirea textului în fragmente (unele lungi de numai trei sau patru rînduri) transpun într-un alt mediu tocmai juxtapunerea de fragmente disparate la care sînt expuşi telespectatorii.
Un al doilea motiv este că protagonistul e traumatizat, iar concepţia sa despre lume e grav afectată. Dacă realitatea consensuală include masacre de neimaginat şi de neînţeles precum bombardarea Dresdei (oraş lipsit de baze militare), poate că pentru Billy Pilgrim sînt de preferat lumile imaginare din literatura ştiinţifico-fantastică, în care extratereştri binevoitori de pe planeta Tralfamadore îl răpesc şi îl expun gol într-o grădină zoologică împreună cu vedeta de cinema Montana Wildhack.
Un al treilea motiv ar fi că, în măsura în care Slaughterhouse 5 poate fi catalogată drept lucrare postmodernistă şi în măsura în care postmodernismul poate fi văzut ca un curent literar opus modernismului (ceea ce nu e unanim acceptat), schema modernistă a episoadelor "prezente" ordonate cronologic alternînd cu episoade "trecute" aparent aleatoare este dată peste cap. În acest roman, cele mai multe episoade "trecute" din Al Doilea Război Mondial sînt ordonate cronologic, în vreme ce episoadele "prezente" din perioada postbelică sînt prezentate aleator, sub scuza că protagonistul s-a desprins din fluxul timpului şi vizitează diferite episoade ale vieţii sale.
Dificultatea receptării textului şi gravitatea subiectului său central sînt întrucîtva îndulcite de o mulţime de incidente comice (menite să submineze ideea că războiul ar avea ceva eroic), de apariţii ale unor personaje recurente din romanele lui Vonnegut, precum Kilgore Trout, Eliot Rosewater şi Howard W. Campbell, Jr., de apariţii episodice ale autorului şi de caricaturi.
Poate ar trebui să amintesc şi că Slaughterhouse 5 a fost un roman finalist la premiile Nebula (1969) şi Hugo (1970), însă ambele trofee au fost cîştigate de Ursula K. Le Guin cu The Left Hand of Darkness. Dar despre acest subiect vom discuta cu alt prilej...
Timequake (1997)
Cu mai mulţi ani în urmă, am achiziţionat de la anticariatul Ex Libris din Pasajul Universităţii un exemplar din ultimul roman al lui Kurt Vonnegut, Jr., Timequake (Berkley Books, New York, 1998). De citit, am izbutit să-l citesc abia în decembrie 2010 (prea multe cărţi, prea puţin timp).
Şi iată ce am aflat:
Timequake este "ultimul" roman al lui Vonnegut, atît în sensul de "cel mai recent" cît şi, din păcate, în sensul de "cel de pe urmă". Ca subiect şi structură, Timequake ilustrează foarte bine anumite trăsături ale literaturii postmoderne, pentru care Vonnegut a fost un reprezentant de seamă.
Romanul e structurat în prolog, un număr de capitole şi epilog. Cum Vonnegut a predat mulţi ani scrierea creativă la mai multe universităţi, a putut observa efectele televiziunii cu numeroase canale asupra tinerelor generaţii şi şi-a adaptat tehnica literară în consecinţă. Numai că Timequake împinge la extrem această tehnică literară a discursului fragmentar şi a intersectării diverselor convenţii narative. Astfel, la 250 de pagini, ultimul roman al lui Vonnegut conţine 63 de capitole, unele lungi de numai două pagini.
O altă trăsătură postmodernă a romanelor lui Vonnegut, autoreferenţialitatea, apare şi aici accentuată la extrem. Astfel, materialul anecdotic referitor la părinţii şi unchii autorului, la soţiile şi fraţii acestuia, la copiii şi colegii săi este mult mai pe larg tratat decît intriga propriu-zisă a romanului, inversînd proporţia dintre aceste două componente aşa cum apăruse în romane mai timpurii precum Slaughterhouse Five sau Slapstick.
Intertextualitatea, ca procedeu postmodern recurent, ocupă la rîndul ei un loc important în Timequake. Astfel, vocea naratorială citează adesea (uneori pe larg) oameni de stat ca Abraham Lincoln sau Eugene Debs, dramaturgi ca William Shakespeare şi George Bernard Shaw, poeţi ca Ed Muir şi Lancelot Andrewes (principalul traducător al Bibliei regelui Iacob).
Pe urmele unuia dintre precursorii postmodernismului, Jorge Luis Borges, şi în spiritul propriei sale opere literare, Vonnegut împleteşte intertextualitatea şi autoreferenţialitatea sub formă de metatext. Astfel, îl aduce din nou în scenă pe alter-ego-ul său, scriitorul SF Kilgore Trout (de această dată foarte bătrîn şi lipsit de locuinţă) şi rezumă romane şi povestiri ale acestuia, iar ocazional citează singurul poem sau singura piesă de teatru din opera literară a acestui autor fictiv.
Desigur, aceste procedee postmoderne sînt la vedere, ca un teatru de păpuşi în care păpuşarii apar pe scenă împreună cu marionetele, iar vocea naratorială anunţă cînd că Trout e un personaj fictiv, cînd că Vonnegut l-a întîlnit în mai multe rînduri la diverse evenimente publice, spre confuzia (şi deliciul) cititorilor.
Tot în tradiţia postmodernă se înscrie şi estomparea graniţelor dintre ficţiune şi nonficţiune, procedeu aplicat de Vonnegut aici prin anunţul către cititori că Timequake a fost iniţial un alt proiect de roman, mai mare şi mai ambiţios, din care autorul a extras numai cîteva fragmente pe care le-a inserat în această versiune a cărţii, iar ceea ce a rezultat e mai degrabă un comentariu plin de digresiuni (adesea fermecătoare sau amuzante) pe marginea celeilalte cărţi, desemnată drept Timequake One, pe care fără îndoială o putem găsi în Cimitirul Cărţilor Nescrise.
Dintre subiectele de nonficţiune abordate în roman aş dori să mai amintesc aici unele observaţii ale lui Vonnegut referitoare la metode pentru crearea de proză scurtă, la efectele culturale ale televiziunii, la necesitatea echităţii economice şi răspîndirii bunăstării, la ideile umanismului secular şi la condiţiile culturale ale receptării artei.
În ceea ce priveşte intriga... (Oricît de postmodern, autoreferenţial, intertextual şi metatextual ar fi, Timequake conţine totuşi şi o intrigă.) Probabil nu vă veţi mira să aflaţi că intriga romanului e construită pe o premisă ştiinţifico-fantastică mai degrabă decît pe una realistă. Mai precis, în urma unei contracţii de moment a Universului, omenirea e silită să trăiască din nou deceniul 1991-2001, făcînd şi zicînd a doua oară ceea ce făcuse şi zisese prima dată. Desigur, cînd perioada aceasta ca o piesă de teatru cu evenimente predeterminate se încheie, iar liberul-arbitru îşi reintră în drepturi pe neaşteptate, consecinţele sînt uneori ilare, alteori dramatice, iar Kilgore Trout are şansa să trezească oamenii din apatie cu o remarcă devenită crez şi adoptată în limbajul de zi cu zi: "Ai fost bolnav, te-ai înzdrăvenit acum şi e treabă de făcut."
Însă, oricît de interesantă ar fi această premisă, Vonnegut nu a urmărit-o decît sporadic, spre deosebire de călătoriile în timp ale lui Billy Pilgrim în Slaughterhouse Five, spre exemplu. Cutremurul de timp şi consecinţele acestuia ocupă un loc secundar în economia romanului, iar mesajul plin de speranţă al lui Kilgore Trout e împins deoparte de umbra morţii. Aflat la o vîrstă înaintată cînd a scris acest roman, Vonnegut a evocat adesea în paginile lui pieirea (accidentală sau voită) a numeroase rude, cunoştinţe sau persoane publice, precum şi sentimentul de zădărnicie în faţa unor distrugeri monstruoase precum bombardamentele atomice de la sfîrşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. În ciuda tonului comic şi a numeroaselor anecdote din roman, impresia generală este că Vonnegut a fost dezamăgit de insistenţa omenirii de a se îndrepta spre autodistrugere. Dezamăgirea nu înseamnă însă abandonul strădaniilor pentru o cauză nobilă, iar vocea naratorială îl caracterizează spre final pe Kilgore Trout ca fiind un sfînt - un om care insistă să se poarte decent într-o lume indecentă.
La încheierea lecturii, m-am întrebat dacă aş fi preferat ca, în locul acestei ţesături de anecdote şi digresiuni, să citesc un roman ştiinţifico-fantastic cinstit despre un cutremur de timp, aşa cum ar fi putut să fie acel (ipotetic) Timequake One. Nu am avut un răspun uşor. Dar puteţi şi dumneavoastră să căutaţi propriul răspuns la această întrebare parcurgînd acest Timequake. Îl puteţi achiziţiona de la importatorii mei preferaţi la librăria Nautilus, http://nautilus.ro.
