Descătuşată după puciul eşuat, Viorica se gândea la viitorul spitalului. Intenţiona să strângă relaţiile cu omologii de la Bruxelles şi să continuie colaborarea secretă cu Statul paralel. În primul rând cu Klaus. Dispariţia din peisaj a preşedintelui Liviu spulberase toate barierele. Acum şeful Statului paralel îi răspundea până şi la bipuri, iar în fiecare dimineaţă îi trimitea un frumos buchet de coada şoricelului.
Doctori şi pacienţi care altădată o priveau cu milă şi dispreţ începuseră să vadă o altă faţă a Vioricăi. Una care dădea semne clare de însănătoşire. Încetase să râdă din orice, îşi debarasa tava după fiecare masă şi, cel mai important, atunci când vorbea singură reuşea ulterior să-şi amintească frânturi din monolog. Alteori vorbea cu ofiţerul de informaţii care-i fusese încredinţat. Ca să nu bată la ochi, în schema de personal a spitalului tipul apărea drept brancardier, doar că toţi ştiau cu ce se ocupă. Îl vedeau pe holuri absent, împingând patul mobil în timp ce asculta la căşti ultimele discuţii cu şefa spitalului (şi delaţiuni ale unor pacienţi-colaboratori).
Aşa-zisul stat paralel preluase din nou controlul asupra Micului Pentagon. Marioneta lui Liviu devenise marioneta lui Klaus. Mulţi spuneau că dintotdeauna fusese aşa, în ciuda aparenţelor.
Doctorii rămaşi fideli fostului preşedinte se regrupaseră sub umbrela Mişcării de Rezistenţă. Se întâlneau conspirativ de două ori pe săptămână (în subsolul spitalului, respectiv în cimitir) pentru a dezbate planul de lichidare a Statului paralel.
Închis în regim de izolare la salonul fără clanţă, Liviu porni televizorul şi îşi făcu cruce cu ambele mâini: doctorul Rareş fusese invitat în emisiunea lui Mihai (un pacient pe care dintotdeauna îl considerase irecuperabil).
― S-a întors lumea cu fundu-n sus, băi tată! îşi zise netezindu-şi mustaţa.
Pe urmă muşcă din coada unei ştiuci de Belina pe care camarazii i-o strecuraseră pe sub uşă. Ultimii ani fuseseră foarte agitaţi, plini de evenimente neprevăzute. Trecerea bruscă de la stresul conducerii unui spital la liniştea salonului fără clanţă îl marcase profund. Noaptea avea coşmaruri, adormea greu, mult după ora stingerii şi se trezea deseori speriat, plin de sudoare, de parcă ar fi băgat cărbuni cu lopata într-o locomotivă care gonea spre iad. Visa întotdeauna aceeaşi chestie: cum posedă o capră din curtea spitalului, iar la final o răstigneşte pe trunchiul gros al stejarului din dreptul cantinei. Nu ştia cum să interpreteze visul, însă bănuia că era de rău augur.
Îşi aprinse ţigara când auzi zăvorul. Gardianul împinse uşa şi doctoriţa Carmen intră cu o sacoşă în braţe.
― Bună, Liviu. Ce mai faci?
Părea răvăşită de gânduri negre. Bărbatul îi făcu loc lângă el, pe patul metalic. Evită s-o privească în ochi. Se simţea aiurea în postură de victimă, după ce ani întregi fusese tartorul spitalului.
Doctoriţa îi puse palma pe obrazul nebărbierit şi îl mângâie matern.
― Îmi pare rău, sincer... Uite, ţi-am adus ceva bun.
Luă din sacoşă pachetul învelit în hârtie de ziar şi îl desfăcu: un borcan cu zacuscă, două caise, o conservă de porc şi cea mai recentă creaţie literară a lui Klaus, EU.RO.
― Cred că ar trebui să-i batem cu armele lor, îi explică doctoriţa. Tocmai ne-am regrupat, Liviu. Suntem puternici... La primul pas greşit al lui Klaus îi luăm gâtul! Zilele neamţului sunt numărate. Ai văzut că prietena lui, Angela, are mari probleme... Am primit informaţii certe. Oamenii lui Donald au pus pe cineva s-o otrăvească. E vorba de un bucătar cu jumătate de normă la spitalul din Langley, Virginia. Îl cheamă Igor. Îţi dai seama unde s-a ajuns?!
Fostul preşedinte se uită, suspicios, la borcanul cu zacuscă.
― Vai, cum poţi crede una ca asta?! explodă Carmen. Chiar eu am făcut zacusca! E curată, n-are nimic, uite...
Desfăcu borcanul şi îşi înfipse două degete.
― Mmm, delicioasă! Vrei?
Bărbatul clătină din cap.
― Ce noutăţi mai sunt? o întrebă ca să schimbe subiectul.
― Nimic important... Viorica a trădat cauza, după cum bănuiai.
― Şi tu, eşti pe făraş?
― Deocamdată nu. Dar cu prima ocazie mă zboară... Ne-a păcălit pe toţi, Liviule. Nu-i chiar atât de nebună pe cât pare. Joacă teatru, ipocrita!
― Se confirmă că n-am avut mână bună la oameni... Despre Dacian ce ştii?
Carmen aruncă în aer caisele şi le prinse-n gură înainte de a-i răspunde.
― E omul preşedintelui Emmanuel. L-au pus mare sculă la spitalul din Bruxelles. Nişte cretini!
― Foarte bine. Ar fi minunat să profităm, să-l facem să se încaiere cu Klaus... Spune drept, Carmen. De fapt, pentru ce-ai venit? Ai chef de-un cex rapid?
Întrebarea fără perdea o îmbujoră. Nu era pregătită. Vru să plece, dar Liviu o strânse de încheietura mâinii.
― Mai stai puţin, te rog... Se zice că un bun prieten te scoate de la salonul fără clanţă, dar cel mai bun prieten este aici, lângă tine, şi-ţi spune că a fost o aventură pe cinste. Mulţumesc, Carmen!
Se întinse cu ochii închişi să-i smulgă un sărut. Doctoriţa se feri şi puse între ea şi buzele lui capacul borcanului de zacuscă.