Ne-au ciuruit! 7 capcane puse de coaliţie

Altfel spus, vă mai amintiţi de isteria creată în jurul condiţiilor din penitenciarele româneşti?

Subiectul a fost lansat încă din primele zile ale guvernării rezultate după alegerile din 11 decembrie. În ianuarie 2017, ministrul Justiţiei de la acea vreme, Florin Iordache, anunţă demararea discuţiilor cu privire la o lege a graţierii şi amnistiei, demers prezentat publicului drept panceul care va rezolva definitiv problema supraaglomerării din închisori şi pe cea a fantomaticelor amenzi cu care România ar fi fost ameninţată de forurile internaţionale. Vorba vine "discuţiilor"...

Concomitent, acţiunea politică este dublată de intrarea în joc a canalelor media prietene puterii, care rostogolesc non-stop imagini, declaraţii, date scoase din context, piese de puzzle menite să justifice urgenţa şi caracterul radical al măsurilor pe care Executivul se pregătea să le ia, dar al căror conţinut şi ultim scop se ferea să le şi prezinte.

În 30 de ani de democraţie, nicio altă problemă nu beneficiase de expunerea mediatică şi zelul politic de care, brusc, se bucurau deţinuţii români. În noua realitate, hoţii, violatorii, criminalii, corupţii, tâlharii şi pedofilii deveneau victimele unui sistem necruţător, care-i priva de libertate, îi îngrămădea în încăperi strâmte, le îngrădea dreptul la igienă, etc.

Ca într-un vis urât, se năştea senzaţia că toate celelalte dosare fuseseră rezolvate ori nu existaseră vreodată: mizeria din spitale, infecţiile care ucid, la grămadă, copii şi adulţi în saloanele şi sălile de operaţii impregnate de bacterii, sistemul precar de transplant, sistemul ucigător de nepus la punct al sprijinirii pacienţilor cu boli rare, analfabetismul funcţional din şcoala românească, infrastructura rutieră proastă şi criminală, etc., etc., etc.

De ce toate astea? Ei bine, cine nu şi-a dat seama în timp real de cum stau lucrurile a avut ocazia să se lumineze cu ţârâita, în lunile care au urmat. Grija guvernanţilor pentru deţinuţi a fost praful în ochi la adăpostul căruia coaliţia PSD-ALDE a trecut la masacrarea legislaţiei penale şi a instituţiilor aflate la baza luptei anticorupţie.

Avalanşa de modificări la legile justiţiei şi Codurile penale în beneficiul acuzaţilor de corupţie şi a condamnaţilor pentru fapte din acest spectru avea nevoie de o naraţiune care să mascheze adevăratele intenţii; avea nevoie de un fundal pozitiv, care să umanizeze iniţiative politice suspecte, fundal capabil să suplinească handicapul de credibilitate şi imagine al iniţiatorilor - politicieni vechi şi antrenaţi în rele, unii cu dosare penale sau cazier; nu în ultimul rând, avea nevoie de o plajă de temeiuri statistice - date oficiale, cifre convenabile, rapoarte interne şi internaţionale care să pună în lumină urgenţa.

Iată cum au apărut proveştile, când lacromigene, când de groază, din puşcăriile româneşti. Doar că n-a fost nimic autentic în această grijă manifestată public de către liderii şi parlamentarii PSD-ALDE. Absolut nimic! Le-a păsat de deţinuţi la fel de mult ca de pacienţii care mor în spitale, însă pentru operaţiunea avută în vedere se potrivea prima categorie. Iar dacă în loc de îmbunătăţirea traiului din penitenciare ar fi considerat că se pliază mai degrabă activismul pentru protejarea habitatului în care trăieşte ornitorincul, fiţi siguri că PSD-ALDE ar fi militat pentru ornitorinc, nu pentru deţinuţi. Ideea de bază era şi a rămas una singură: să-şi poată trece potopul de amendamente la legislaţia penală. Indiferent cum!

"Dezbaterea" privind situaţia din penitenciare a fost, aşadar, o alarmă falsă, iar cine s-a apucat să o trateze altfel decât ca pe o formă fără fond a pierdut timp şi a scăpat esenţialul.

Lucrurile nu au stat altfel nici cu celelalte perdele de fum care au urmat.

Să luăm, de pildă, cazul SIPA, pentru care s-a pus în mişcare un întreg mecanism retoric şi instituţional. Mitul: lupta PSD-ALDE cu "judeţul paralel" din justiţie, asanarea sistemului, izolarea elementelor cu legături subterane - procurori şi judecători. Praf în ochi! În realitate, reactivarea acestei poveşti nu invita la nicio dezbatere preţioasă, aşa cum, cu disimulată emfază, ne îmbătau vocile de la vârful coaliţiei de guvernare.

Era vizată, în schimb, decredibilizarea instituţiilor implicate în lupta anticorupţie, asigurarea unei platforme aparent de interes general care să permită linşarea mediatică a unor figuri incomode din rândul magistraţilor, nu în ultimul rând, era urmărită timorarea judecătorilor şi procurorilor prin arătarea pisicii: "punem mâna pe dosarele de poliţie politică din arhiva SIPA şi veţi vedea unii dintre voi că puteţi dansa şi cazacioc". Dar detalii interesante pe acest subiect găsiţi AICI.

În aceeaşi notă, a non-dezbaterii prezentată drept dezbatere, se înscrie şi povestea relativ recentă a desecretizării protocalelor din justiţie. Despre acest subiect am scris la timpul potrivit AICI, însă dacă merită în continuare subliniat un lucru, ei bine, acela e unul singur: modul de operare e neschimbat.

La umbra unei naraţiuni construită cărămidă cu cărămidă despre independenţa justiţiei, respectarea Constituţiei, legislaţiei şi a drepturilor omului, despre raza de acţiune a serviciilor secrete, competenţele CSAT şi, în general, cadrul natural al cooperării inter-instituţionale, se deschid uşile rastelului. Mai jos, două mostre privind practica din spatele teoriei:

-"Vor trebui verificate toate dosarele care au fost lucrate în baza acestui protocol, pentru a se vedea cât de grav s-au încălcat drepturile fundamentale, Codul de procedură penală, Constituţia" - Toni Neacşu, avocatul Bombonicăi Prodana, fosta soţie a lui Liviu Dragnea, judecată în acelaşi dosar cu liderul PSD.

-"Trebuie văzut dacă și în ce măsură, prin încheierea protocolului, semnatarii acestuia au adăugat legii, substituindu-se legiuitorului!" - Tudorel Toader, ministru al Justiţiei, om bun la toate, scria aceste rânduri într-o postare intitulată sugestiv: "Despre protocoale şi posibile consecinţe!"

Le-aş sugera, aşadar, celor tentaţi să dezbată pe fond problema protocoalelor respective să aibă înţelepciunea nu de a renunţa la analiză, ci de a o amâna un pic, până ce negura intereselor meschine se va fi ridicat de pe acest subiect. De ce? Întrucât la fel ca în cazurile prezentate mai sus (deţinuţi, arhiva SIPA), subiectul nu are fond, mizele celor ce l-au meşteşugit şi-apoi lansat sunt în cu totul altă parte, devoalate de citatele de mai sus. Ştiu că ispita e mare, dar ea nu justifică paşii pripiţi.

La fel şi când vine vorba de mult clamata modificare a legilor securităţii naţionale. Având în vedere sursa zgomotului, PSD-ALDE aşadar, avem din start garanţia că nu se urmăreşte întărirea controlului democratic asupra serviciilor. Ba din contră, miza e aservirea politică a acestora de către un centru de putere care prin tot ceea ce face de un an şi jumătate demonstrează că vrea să rămână şi unicul.

Având în vedere apetitul pentru agendele ascunse şi inhibarea transparenţei, fie la nivel parlamentar, fie guvernamental, fie la nivel de viaţă de partid, coaliţia formată din PSD şi ALDE n-are cum proba că, atunci când vine vorba de serviciile secrete, nu şi-ar dori şi mai multe secrete. Bineînţeles că asta îşi doresc, dar cu condiţia ca mâna care le strânge să fie a lor - nu a serviciilor, nici a poporului.

Trecând acum mai departe, probabil că unul dintre cele mai interesante fenomene la care asistăm şi pe care îl putem integra fără nicio reţinere în matricea discutată în materialul de faţă, e cel al familiei tradiţionale.

Cinismul PSD e nemărginit. În timp ce oamenii formează tabere pro şi contra, în timp ce subiectul este abordat în spaţiul public cu umori demne de implicarea în dezbateri izvorâte din problemele reale ale societăţii, subiectul "familia tradiţională" este instrumentalizat politic în cel mai înalt grad de către un partid şi un lider politic interesaţi de un singur aspect: numărul mare de oameni la care pot avea acces pozând în apărătorii unui drepturi care nu fuseseră niciodată în pericol de a fi pierdute.

Aflat în criză puternică de imagine, exasperat de perspectiva unui nou miting pro-justiţie (12 mai) şi sufocat de spectrul unui posibil referendum pe care şeful statului îl ţine în buzunar, Dragnea îşi face propriile calcule.

Care, însă, n-au nimic în comun cu fondul temei pe care liderul PSD o vântură, dar în legătură cu care numeroasele voci care se pronunţă - preocupate de fond, deci fie pro, fie contra - nu observă nuanţe esenţiale. Iar una dintre ele, de pildă, ţine tocmai de faptul că "tradiţionalistului" Dragnea puţin îi pasă ce şi cum cu familia românească, când are ocazia să călărească un asemenea val, într-o vreme în care oportunităţile de acest gen i se împuţinează vizibil.

"Eu am presiuni foarte mari, şi nu de acum, din partea socialiştilor europeni, să nu susţin acest referendum. Asta este ceva pentru mine nenegociabil. Este deasupra partidelor politice. Este ceva în care eu cred foarte mult şi în care milioane de români cred foarte mult", spunea liderul PSD, zilele trecute.

Din tot citatul, reţineţi termenul "milioane". Este cuvântul-cheie, iar restul - mit.

Interesantă, dacă vreţi, este etegorgenitatea fronturilor pe care puterea le deschide pornind de la această optică al cărei centru de greutate se află în camuflarea intenţiei sub tot felul de aparenţe. Deţinuţi, arhive de poliţie politică precum SIPA, servicii, familie&tradiţii - le-am atins mai sus. Sau economie şi diplomaţie - le vom aborda mai jos.

Banca Naţională a României traversează unul din cele mai dificile momente de după 1990. Nu ştim cum se va termina, dar avem certitudinea că asaltul hibrid la adresa acestei instituţii a început.

Principalul povestitor în această nouă naraţiune cusută cu aţă albă e liderul PSD, ale cărui salve de o nervozitate extremă au fost precedate de focuri răzleţe de pistolet, trase de locotenenţii politici din subordine, cu siguranţă nu oricum, ci la semnal.

Liviu Dragnea, zilele trecute: "Cred că Banca Naţională este a României nu este proprietatea niciunei persoane, niciunui grup de persoane, niciunei alte puteri, ci este proprietatea României şi este o instituţie română care trebuie să lucreze în beneficiul României şi în beneficiul românilor. Şi sunt convins că ar trebui ca, împreună cu guvernul, să lucreze pentru diminuarea inflaţiei şi pentru a găsi cele mai bune soluţii de politică monetară, care este politica BNR, nu să ascultăm mereu cum oameni care lucrează la Banca Naţională fac tot felul de previziuni publice şi care produc deservicii României, oameni cu funcţii importante din Banca Naţională (...) Sub nicio formă nu sunt de acord că inflaţia provine din politicile de creştere a veniturilor românilor".

Liderul PSD dă poveştii, fără menajamente, titlul şi direcţia: BNR "este proprietatea României". Trebuie s-o recunoaştem: formularea e generoasă şi oferă o deschidere suficient de largă încât să-i atragă pe mulţi în plasă, începând să discute despre rolul BNR şi, astfel, să potenţeze povestea scrisă în laboratorul din Kiseleff 10. Da, să discute despre rolul în general al BNR, nu doar despre rolul BNR în creşterea inflaţiei, despre care liderul PSD ştie cât se poate de bine că e marginal (centrală e prestaţia Guvernului).

Aici sunt două planuri - unul de termen scurt, celălalt de termen lung. Primul inspirat direct de propriile eşecuri de politică internă, celălalt tractat de "succese" găsite în politica externă. Pentru moment, coaliţia trebuie să găsească ţapi ispăşitori pentru dezastrul din economie, mai ales pentru scumpiri (care sunt abia la început). Din acest punct de vedere, Banca Naţională e o vacă bună de muls (şi, se vede treaba, au început s-o mulgă). Pe viitor, însă, ispita e chiar mai mare. Dragnea şi consilierii săi de taină înţeleg perfect că dacă nu grăbesc aplicarea "modelului Orban" şi la Bucureşti, victoriile nu pot fi decât de etapă şi doar după mari eforturi.

Cu cât mai mulţi cei care fac abstracţie de această "nuanţă", angajându-se în "dezbaterile" PSD cu privire la BNR, cu atât mai mari şansele lui Dragnea de a lăsa România fără BNR şi, deci, fără unul din cenzorii majori ai politicilor guvernamentale lipsite de ancoră în economia reală. O bombă cu ceas, aşadar!

Dar nu mai mică decât cea plasată sub maşinăria diplomatică a României, nu mai departe de zilele trecute, legată de mutarea Ambasadei României din Israel de la Tel Aviv la Ierusalim. Context în care, v-aş îndemna, în nota de până acum a materialului de faţă, să nu plecăm cumva pe fentă.

În ciuda aparențelor, anunțul lui Liviu Dragnea şi memorandumul executat de Dăncilă n-au nimic de-a face cu politica externă, ci cu aranjamente de cu totul alt calibru. Unul ce poate fi dedus din lupta susţinută pe care politicianul o duce pentru propria-i libertate, dar şi pentru a-şi satisface pretenţia de a conduce în mod real şi unilateral România.

Două mize care, sigur, pot arunca în aer politica externă a statului român, dar asta contează mai puţin pe agenda liderului PSD.

Sau, dacă vreţi, contează la fel de mult în calculele sale precum fondul temelor pe care le lansează.