Dulcea viață a românului în teorie și practică
TEORIE – orice om normal când nu are ce face își găsește o pasiune, un hobby, o preocupare gen lectură, pescuit, vizionare de film, turism, filatelie, croșetat, grădinărit șamd. Pasiunea este de natură să-l liniștească, să-i ocupe timpul și să-i țină spiritul treaz.
PRACTICĂ – românul când nu are ce face își trage una cu cărămida în cap și apoi urlă cât îl țin bojocii că-l doare.
Exemplificare.
După câteva tentative de blietzkrieg, de o parte sau de alta și atacuri la baionetă în care consacratul, dar desuetul, strigăt de luptă românesc “urrrrraaaaaa” a fost înlocuit cu mai modernul și penetrantul “ ‘mnezeii mă-tii” cu replica “ba pe-a mă-tii”, se constată o moleșeală, post atac fulger, în războiul dintre alianță și coaliție. După o mulțime de lovituri sub, peste sau în centură, vajnicele formațiuni politice existente au intrat într-un război pozițional, de tranșee și de maximă uzură pentru oricine altcineva înafară de ei.
Au fost atacuri fulger cu suspendare, referendum, recensământ ultrarapid, gargară populistă, demonstrații stradale golănești tip ghișeist sau mirceabadist, spălări de șlapi puturoși în piscine, cifre aiuritoare de milioane de votanți la populație mult redusă, toate contrate cu lovituri la fel de nimicitoare de genul un Barroso în gură, o Reding la ficat, o CCR la gleznă, plus două scurte Gitenstein-Gordon între ochi.
Lâncezeala este evidenta și în războiul postacilor, indiferent de tabără, a căror savoare în înjurături parcă și-a mai pierdut din suculență și forță de penetrare. Se reiau partituri deja jucate, de aceeași eterni protagoniști.
În aceste momente de acalmie când ar fi cazul în perspectiva apropiatelor alegeri să se tempereze fiecare și să judece cu capul din dotare cam ce vrea sau ce ar alege între îmbrățișarea ursului și lumina licuriciului, momente în care fiecare român ar trebui să respire adânc și să-și curețe spiritul de gunoiul politic care i-a fost aruncat în cap, deci în aceste momente ce face românul: stă calm? Ți-ai găsit. Românul își trage o cărămidă în cap că să aibă ce comenta și de ce urla. Cărămida se numește Oltchim. A apărut la fix. Întotdeauna au apărut cărămizi din astea la fix înainte de alegeri că dacă românul stă calm, s-ar putea doamne-ferește să gândească și asta nu-i bine.
O licitație, pentru orice-ar, fi în mod normal se desfășoară, așa mai pe scurt, după niște reguli precise. Dacă dăm tot sosul organizatoric la o parte, unul care vinde pune pe masă ce are, stabilește un preț de pornire și îi cheamă pe aia care-s interesați la târguială. Ăia care ar vrea să cumpere vin, fiecare, cu scrisoare de garanție bancară cum că au banul, depun, fiecare, o taxă de participare în general 10% din prețul de pornire, dau din gură, fiecare, până când unul câștigă, după care câștigătorul are un termen de X zile la dispoziție să vină cu restul de bani. Dacă nu vine pierde garanția depusă ca taxă de participare și e declarat câștigător următorul în ordinea licitării. Simplu, clar, logic și așa se desfășoară peste tot. Peste tot dar nu la noi.
A câștigat homunculul ăla de DD? Bravo lui, are câteva zile la dispoziție să aducă restul de bani. Nu-i aduce? Pierde garanția (care ar trebui să fie cel puțin de vreo 3 milioane de euro) și vine la rând următorul, care în mod normal ar trebui să fie fericit că DD nu are banii și că-i revine lui obiectul râvnit la prețul licitat. Dacă nu are banii DD e “vinovat”, pierde câteva milioane de euro în detrimentul statului și mai poate să fie și acuzat de, știu eu, neseriozitate, nerespectarea regulilor de licitare, eventual amendat cu ceva, sau să i se interzică să mai participe pe viitor la vreo licitație, în fine ceva de genul ăsta, dar Oltchim nu rămâne de izbeliște. Intră în posesia următorului de pe lista. Dacă nu au fost încasate garanții de participare, sau nu au fost solicitate scrisori de garanție bancară cum că suma există sau nu s-a întocmit contractul corespunzător, pe scurt caietul de sarcini este deficitar, de vină este organizatorul vânzării în speță ministerul economiei și guvernul în solidar. Nici în cazul ăsta Oltchim n-ar trebui să rămână de izbeliște, pentru că statul, vinovat, ar trebui să aibă grijă de companie până când organizează o altă licitație ca la carte.
Și vin iarăși și întreb: dacă în teorie totul este simplu și clar și logic, în practică de ce vine românul și face tot felul de speculații care nu se mai termină odată și inflamează situația? Cine câștigă din escaladarea unei probleme, care de fapt nu ar trebui să fie o problemă?
Autor: Threedots
The post Dulcea viață a românului în teorie și practicăappeared first on PoliticStand.ro.