Problema cu Crin Antonescu

România a trecut binișor hopul încropirii în timp util a unui guvern pro-occidental, ba merită subliniat faptul că s-au găsit rezerve de curaj și bun simț pentru a promova măcar două figuri “altfel” în două poziții-cheie (Emil Hurezeanu la Externe și Daniel David la Educației).

Desigur, rămâne inerent riscul ca prestația celor doi miniștri “altfel” să nu se ridice tocmai la nivelul prestanței pe care au dobândit-o fiecare în cariera proprie, iar asta preponderent din motive ce nu țin de ei. Până la urmă, politica externă și politica educațională nu sunt electroni liberi, ele sunt influențate semnificativ (în bine sau rău) de prestația de ansamblu a întregului guvern, de metabolismul coaliției care se află în spatele acestui guvern, de capacitatea instituțiilor din sfera siguranței naționale de a diminua impactul breșelor interne și al ingerințelor externe.

În orice caz, guvernul format de PSD, PNL, UDMR și grupul minorităților naționale altele decât cea maghiară va avea viață grea: vezi reformele urgente și dureroase în materie de cheltuieli publice, vezi recâștigarea încrederii partenerilor strategici, vezi opoziția solidă din Parlament.

Deja un prim semnal concret că pentru acest guvern terenul pe care evoluează este unul foarte accidentat a venit chiar din momentul votului de învestitură – un vot strâns, o învestire la mustață. Iar greul de-abia urmează.

Presiunea sub care va lucra Guvernul Ciolacu 2 va fi amplificată pe zi ce trece mai strașnic de responsabilitatea care-i revine în organizarea scrutinului prezidențial, dar mai ales în cultivarea unei atmosfere, pe plan intern, de natură să favorizeze victoria unui candidat pro-Vest.

De principiu, coaliția guvernamentală a făcut un lucru bun construind concomitent un cadru pentru formarea executivului și un altul pentru recrutarea candidatului comun la prezidențiale.

Sincope ar putea totuși să apară pe parcurs, având în vedere că persoana agreată de cele patru forțe, Crin Antonescu, bifează prea puține dintre criteriile care ar fi răspuns optim votului de protest la adresa PSD-PNL, dat de aproape patru milioane de români în turul întâi (asta, ca să îi menționăm aici doar pe cei care au optat pentru Călin Georgescu și Elena Lasconi).

Crin Antonescu are vorba la el, e drept, se simte ca peștele în apă în spațiul public, are experiență politică, știe să joace cu fundul în două sau mai multe luntri, are experiența campaniilor electorale. Sunt în mod cert avantaje pe care candidatul comun al coaliției le are și care nu-i pot fi contestate.

Dar sunt ele tocmai avantajele cruciale și în cantitate suficientă care să poată face fără emoții diferența, în actualul context electoral, în atmosfera fără precedent de tensionată care domină societatea la granița dintre 2024 și 2025?

Răspunsul îmi pare destul de apăsat a fi NU.

Crin Antonescu nu poate susține și nici promite că încarnează noutatea sau măcar prospețimea la care au pretenția milioane de alegători, după cum se poate lesne deduce din modul în care au votat pe 24 noiembrie.

Căci Antonescu vine din negura politicii autohtone post-decembriste. A fost multă vreme un greu al PNL și mai ales, a fost un greu al PNL aripa PSD. A jucat un rol determinant în povestea de tristă amintire, USL, în puciul din 2012 la adresa președintelui de atunci.

Mai merită menționat aici și că a cunoscut înfrângeri destul de răsunătoare – în cursa pentru Cotroceni, în ceea ce privește rezultatele electorale ale partidului pe care l-a condus, în interiorul chiar al USL.

Apoi s-a retras. Zece ani nu a mai însemnat nimic pe piața politică. Mulți dintre alegătorii de 30 de ani au probabil probleme în a-și aminti cine este Crin Antonescu, iar dintre cei mai tineri de 30 de ani, oare câți or fi cei care au aflat abia acum de el sau nici măcar nu au aflat?

Dar poate că la baza calculelor care au determinat cele patru forțe politice să și-l asume ca prezidențiabil o fi stat ideea că unindu-și mașinăriile de partid pot trage pentru candidatul Crin Antonescu suficient de eficient pentru a compensa deficitul potențial de tracțiune electorală pe cont propriu al candidatului. Poate că așa va și fi, dar poate că nu va fi așa.

PSD și PNL s-au prăjit fantastic de dureros la alegerile locale pentru București nu mai departe de acum șase luni cu candidat comun scos din jobben. Iar acum o lună, tot PSD și PNL s-au prăjit nu mai puțin dureros, fiecare pe cont propriu, când candidații lor la prezidențiale nu au intrat în turul doi, cu toată mașinăria de partid pe care fiecare o avusese în spate.

Din ce orizont larg de posibilitate au avut la dispoziție pentru a selecta un candidat cu un profil mai promițător și corespunzător momentului delicat pe care îl traversează România, persistă senzația că varianta Crin Antonescu e una hazardată și proiectează prea ușor crâmpeie de deja-vu deloc îndepărtat.

Faptul că Nicușor Dan tocmai a anunțat că nu are de gând să renunțe la candidatura independentă pentru Cotroceni nu este de natură să atenueze preocupările legate de adecvarea lui Crin Antonescu, ci să le potențeze.

Primarul general al Capitalei se arăta încrezător că există suficient timp până în primăvară ca și românii din restul țării, nu doar din București, să afle de el și să îl cunoască pe măsura celor din București. E un pariu, desigur, și poate fi câștigător sau nu.

Dar acest element invocat de Nicușor Dan – timp suficient pentru a fi cunoscut – este unul foarte relevant și privit dinspre Crin Antonescu. Doar că în cazul celui din urmă, acest timp suficient poate lucra defavorabil; în timpul rămas, electoratul poate afla sau își poate aminti cine a fost Crin Antonescu, cu cine s-a însoțit, ce scopuri a urmărit, ce obiective a ratat.

De altfel, Crin Antonescu, prin profilul și trecutul său, lasă senzația că este un punct de intersecție în care se întâlnesc păcatele, vulnerabilitățile și rateurile unor Mircea Geoană (scheleți în dulap), Nicolae Ciucă (lipsă de tracțiune electorală) și Marcel Ciolacu (prea pesedist pentru a avea șanse la Cotroceni).

Dar să revenim la Nicușor Dan.

Argumentele care teoretic joacă în favoarea sa (le-am listat recent, laolaltă cu o tentativă de portret – AICI) pot fi diluate de eventuala concurență pe care i-ar face-o președinta USR, Elena Lasconi. Totuși, mai e timp suficient pentru ca USR și Elena Lasconi însăși să își vină în simțiri și să elibereze la timp culoarul reformist în beneficiul unui candidat mai adecvat, evident în persoana lui Nicușor Dan.

Dacă se va întâmpla asta, tind să cred că problema coaliției guvernamentale, derivată din opțiunea pentru sprijinirea unui personaj precum Crin Antonescu, nu va face decât să se amplifice.

Este de la sine înțeles că pentru o Românie care să spere la un echilibru relativ și la menținerea busolei strategice, este oricând de preferat alegerea lui Crin Antonescu ca președinte în fața oricărui candidat propus de arcul suveranisto-putinist. Nu există aici loc de îndoială!

Dar dacă s-ar putea totuși obține mai mult decât un președinte în persoana lui Crin Antonescu, nu ar fi oare păcat de țara asta, de progresele făcute în cei 35 de ani de când a scăpat de dictatură, de atâția și atâția cetățeni care vor cu ardoare și nervozitate palpabilă schimbarea, dar nu cu prețul distrugerii, să avem mai mult decât un președinte în persoana lui Crin Antonescu?

Este o întrebare la care de meditat ar fi ideal să mediteze toți, dar absolut toți cei ce, declarativ, sunt pro-Vest și pro-refrormă: PSD, PNL, UDMR, grupul minorităților, dar și USR. Da, și USR!