VORBE CARE straşnic DOR :”Dinozaurii media”

Scandalurile care au zguduit presa scrisa centrala începând cu anul trecut au fost interpretate în fel si chip. Putin sunt cei care stiu si admit ca România Libera, Evenimentul Zilei si Adevarul au fost tot atâtea episoade de puternice ciocniri de interese, cu importante mize financiare. Fostii patroni obisnuiti în practica sa exercite o dubla functie, de manager economic si editorial, au simtit ca sunt pe cale sa-si piarda puterea si au reactionat violent. Am asistat de fapt la veritabile demonstratii de forta, zvârcoliri ale dinozaurilor media . Motorul acestor manifestari este o stare de fapt tinuta sub tacere si pe care v-o prezentam în premiera. Recentul episod în care presedinteleRomâniei a acuzat presiuni si amenintari din partea directorului de ziare Sorin Rosca Stanescu, vine sa completeze tabloul sumbru sub care se desfasoara activitatea de presa în România. Presa, care cere schimbari de 15 ani de zile, ea însasi nu s-a schimbat si nu este deschisa la schimbare. O demonstreaza si faptul ca acest material este publicat doar pe internet.

Libertatea presei ca pretext.

La România Libera directorul Petre Mihai Bacanu a dorit sa-si vânda actiunile catre grupul german WAZ pe o anumita suma, însa nu a obtinut suma dorita si a stârnit din septembrie 2004 o campanie de linsare mediatica a proprietarului ziarului. Bacanu a câstigat în cele din urma în fata WAZ, campania încheindu-se la sfârsitul lui decembrie 2004.

La Evenimentul Zilei, dupa ce si-a vândut toate actiunile catre grupul german Bertelsmann, Cornel Nistorescu a încercat sa continue sa conduca ziarul atât din postura de director editorial cât si din punct de vedere economic. Bertelsmann a vândut însa toate actiunile catre grupul elvetian Ringier, iar Nistorescu si-a vazut amenintata pozitia extrem de influenta. Desi redactia a fost prelucrata sa reactioneze similar cu România Libera, Nistorescu a parasit functia de director al EVZ fara vreo declaratie negativa la adresa Ringier, semnând în schimb un contract extrem de avantajos. La sfârsitul anului, când Ringier a schimbat redactorul-sef, criza s-a declansat totusi. Desi de actiunile Ringier au fost afectati doar doi jurnalisti angajati ai ziarului – directorul si redactorul-sef – la sfârsitul anului peste 30 de redactori au protestat public, sustinând ca libertatea presei este în pericol. Acestia si-au dat demisia în bloc. Multi dintre ei s-au întors în redactie în lunile care au urmat, dându-si seama ca au fost manipulati pentru a creste, valoarea de data aceasta a fostului redactor-sef, dupa modelul folosit de Nistorescu, câteva luni mai devreme.

La Adevarul criza a fost mult mai scurta, toata redactia urmându-si redactorul sef si pe cei trei adjuncti în momentul în care acestia au pierdut frâiele economice ale ziarului si au demisionat. Pretextul folosit – libertatea presei pusa în pericol. Câteva zeci de jurnalisti demisionari au scos în scurt timp un cotidian nou – Gândul.

Lupta pentru beneficii strict economice a câtorva gazetari din vechea garda a fost îmbracata într-o lupta pentru libertatea presei si a angrenat redactii întregi. Zeci de jurnalisti au fost folositi pe post de carne de tun. Felul în care s-au desfasurat crizele la cotidienele amintite ilustreaza starea în care se afla media din România. În 89 libertatea presei a fost câstigata, dar la scurt timp acaparata de un grup restrâns de fosti – în marea lor parte fosti ziaristi în timpul comunismului. Astfel libertatea presei a fost folosita si abuzata de-a lungul ultimilor 15 ani pentru câstigurile personale ale câtorva gazetari.

Presa „unsa” cu 65 milioane Euro în 4 ani.

Care este însa miza pentru care au fost organizate astfel de mascarade mediatice? Foarte simplu: din postura de simplu jurnalist sau chiar un jurnalist cu o functie de conducere câstigurile financiare sunt modice în România. Conform diverselor sindicate din bransa, 70 % din jurnalistii români sunt salarizati cu salariul minim pe economie, în jur de 150 de Euro. Însa ceea ce au avut în plus conducatorii de gazete – unii si actionari în acelasi timp – a fost posibilitatea de a controla totodata si mersul economic al ziarului, ceea ce implica si publicitatea. Si nu orice publicitate, ci mai ales publicitatea de stat. Publicitate care a venit între 2000 si 2004 (si nu numai) cu conditii legate de suprimarea unor materiale de investigatie legate de diverse personaje din guvern sau apropiate PSD-ului. Conform cifrelor oficiale, în timpul guvernarii Nastase publicitatea de stat s-a ridicat la aproape 65 de milioane de Euro. Aceasta placinta apetisanta, la care se adauga publicitatea privata, a fost acaparata si împartita între cei care fac subiectul investigatiei noastre –dinozaurii media .

Dinozaurii media.

Dinozaurii sunt 12 personaje care au creat institutii media imediat dupa schimbarea regimului comunist. Ei au ajuns atât de puternici încât se pot lupta chiar si cu trusturi straine de presa, cum a fost în cazul conflictelor cu Ringier si WAZ. Ne-am concentrat numai asupra celor 12 dinozauri – din care 10 au fost jurnalisti în presa comunista – încercând sa vedem cine sunt cei care au influentat decisiv felul în care s-a dezvoltat mass-media în România post-comunista. Am urmarit în principal gazetari din presa scrisa, deoarece televiziunea a câstigat în influenta începând abia cu anul 1995. Cei 12 sunt numai vârful fenomenului. Ei au creat modele de comportament atât în presa centrala cât si în cea locala. Ei au format jurnalisti, tineri gazetari care le-au calcat pe urme, persistând în greselile maestrilor. Totodata, ei formeaza un corp de vectori de opinie, care se protejeaza sau se ataca reciproc dupa vremuri si interese, si care au reusit sa acapareze si sa-si împarta spatiul public românesc. Nu toti au fost foarte fericiti sa raspunda la o ancheta care îi are ca subiect.

Gazetarii trec de la comunism la capitalism.

Am urmarit aplicarea unei grile de cercetare si de întrebari pentru toti cei 12, iar acolo unde interviurile au fost imposibil de obtinut ne-am completat ancheta cu date sau declaratii publice. Din cei 12 dinozauri am investigat evolutia a 2 patroni de trusturi media autohtone, Adrian Sârbu si Dan Voiculescu, pe care îi vom trata separat. Tot separat vom trata pe cel mai important sef al agentiei nationale de stiri Rompres – Neagu Udroiu cât si pe politicianul-ziarist Corneliu Vadim Tudor. Ramâne un grup compact de gazetari, 8 la numar, care au câteva puncte importante în comun. În primul rând îi leaga activitatea jurnalistica din timpul comunismului, iar aici se înscriu atât Vadim cât si Udroiu, atunci când pentru a putea profesa ca jurnalist trebuia sa te înscrii în Partidul Comunist ori sa urmezi cursuri de reciclare profesionala la scoala de activisti „Stefan Gheorghiu”. Ce altceva era presa în aceea perioada decât un instrument de propaganda comunista?

Daca va imaginati ca un director de cotidian în România este doar un gazetar talentat care toata ziua scrie articole si coordoneaza o echipa editoriala va înselati. Ei bine, timpul dinozaurilor este împartit între îndatoririle editoriale si nenumarate alte afaceri. Unele sunt legate de domeniul presei. Altele nu au nimic de a face cu gazetaria. Tot atâtea puncte pe care le au în comun dinozaurii media sunt dezvoltarea unor afaceri adiacente în paralel cu gazeta pe care au condus-o. Este vorba de afaceri conexe presei – edituri, productie filme, tipografii, difuzare – dar în unele cazuri si de afaceri fara nici o legatura cu activitatea gazetareasca – publicitate, contabilitate, turism, petrol, alcool, restaurante etc. Si în sfârsit, majoritatea gazetarilor s-au legat de-a lungul timpului de diversi oameni de afaceri dubiosi, care le-au finantat proiectele editoriale sau le-au pompat publicitate pentru a nu fi deranjati de eventuale investigatii jurnalistice.

Ion Cristoiu

Debuteaza în 68 la Viata Studenteasca, fiind student la Filosofie. În 71 are de ales între a continua o cariera în Universitate sau la Viata Studenteasca. Pentru putin timp se desparte de cariera de jurnalist, dar revine în 74, când este numit redactor sef adjunct la Viata Studenteasca si la Amfiteatru. În 79 este numit redactor sef adjunct pentru cultura la Scânteia Tineretului. Aici coordoneaza Secventa si suplimentul Tineretul Liber. În 86 este pedepsit de sefii lui si trecut de la cultura la sectia Agrara, sectie considerata „o Siberie a presei românesti”. În 87 reuseste sa ajunga redactor sef la revista Teatru, pozitie pe care o ocupa si în timpul Revolutiei. Perioada dintre 81 si 87 i se pare cea mai libera, deoarece reuseste sa tipareasca articole ce ocoleau cenzura în suplimentul Secventa. „A fost o atmosfera greu de înteles. Arta era sa faci sa treaca articole bune, dar problemele le faceau cei despre care scriai sau nu scriai. Marea problema era ca aveam o serie de clisee pe care eram obligati sa le urmam. Însa scoala jurnalistica înainte de 89 era interesanta pentru ca trebuia sa scrii despre subiecte aride.”

Dupa Revolutie el ia în serios cererea ministrului culturii Plesu, ca toti cei care au lucrat cu fostul regim sa-si dea demisia din functiile ocupate. Este singurul care o face. În 17 ianuarie 90 este rugat de fostul sau elev si subordonat Nistorescu sa porneasca revista Expres. În paralel, tot în ianuarie, pune bazele primului ziar privat – Observator. Devine redactor sef la Expres si în ascuns produce si Zig-Zag, care creste rapid la 600 de mii de exemplare. Demisioneaza de la Zig-Zag, care devenise foarte dur cu puterea de atunci si care este cumparat de fostii comunisti grupati în jurul lui Iliescu, si linistit brusc prin aducerea lui Adrian Paunescu ca redactor-sef.

„În aprilie 90 am fost îmbolnavit, pentru ca am scris despre o posibila amanta a lui Iliescu, cu care s-a deplasat în prima sa vizita oficiala în afara tarii. Mi-a fost facuta o injectie si am zacut o vreme în spital. Aici a fost un adevarat pelerinaj, diversi oameni îmi propuneau sa facem un ziar împreuna. Cârciog mi-a propus sa fiu si actionar la trustul Expres„. Astfel a aparut în 92 Evenimentul Zilei, ziar care a revolutionat presa din România. „Am introdus faptul divers într-o presa care avea numai opinie”. Dupa plecarea de la Evenimentul Zilei Cristoiu a pus umarul din punct de vedere editorial la ziarele National, Cotidianul, Azi si Monitorul de Bucuresti.

În afara de actiunile pe care le-a detinut la trustul Expres, Ion Cristoiu mai este actionar la înca trei firme: Editura Focus (care opereaza acum si o licenta radio), Editura Evenimentul Românesc si Editura Ion Cristoiu. Editura Ion Cristoiu, la care detine actiuni în valoare de 300 de milioane, a fost înregistrata în 1999 si are un actionariat mai aparte. Din cei 5 actionari, alaturi de Cristoiu apare ca majoritar Sorin Ovidiu Vîntu cât si fostii sai parteneri de afaceri: Dan Andronic si Gheorghe Ratiu ( fost angajat al Securitatii, colonel în rezerva ). Între timp, relatiile dintre Vîntu si Cristoiu s-au racit. Vîntu a declarat public faptul ca a pierdut din aceasta asociere, Cristoiu l-a contrazis tot public enumerând titlurile de carte care au fost editate. Vîntu si-a orientat investitiile în mass-media catre sectoare mai vizibile si sub un actionariat indirect, cât mai invizibil cu putinta.

Petre Mihai Bacanu

A debutat la terminarea liceului, într-un ziar local din Braila, în 59. A lucrat la o revista studenteasca în Galati – Amfiteatru . Înca din 70 lucreaza laRomânia Libera , de unde nu pleaca decât pentru un „sejur” în închisoare. De ce? Pentru ca la sfârsitul lui 88 scoate un ziar ilegal, România , iar în ianuarie 89 toti cei care au participat la editarea ziarului sunt arestati. Colegii sai primesc 3 luni de închisoare, el ramâne închis pâna în 22 decembrie. Imediat preia conducerea ziarului România Libera, care forteaza privatizarea la 3 luni dupa Revolutie. Recurge la o formula inedita – mai multe întreprinderi mici, formate din câte 20 de oameni, se puteau asocia în interiorul unei societati de stat. „Noi avem contractul de asociere cu numarul 1, am fost prima societate privata din România.” Urmeaza o serie de sicanari din partea guvernului de atunci care a asmutit Corpul de Control condus de Horia Neamtu asupra României Libere. Rezultatul a fost un dosar voluminos în care actionarii si mai ales Bacanu erau acuzati de fraude si în principal de preluarea abuziva a ziarului. Miza a fost atragerea Romaniei Libere de partea puterii de atunci.

Legat de participarea lui Bacanu în alte afaceri, acesta ne-a declarat: „Eu nu am alte afaceri, si nici altii din conducerea ziarului”. Si totusi l-am gasit pe lista de actionari sau administratori la 5 firme: Aflux Publiprod, productie cinematografica si filme, printre altii alaturi de Bogdan Ficeac si Serban Bubenek Turconi (fost consilier municipal Bucuresti, fost presedintele al Casei Nationale de Asigurari, candidat la Camera Deputatilor din partea PNTCD); Libera SA, fabricarea de produse alimentare unde este doar presedinte general iar Societatea R este actionar alaturi de alte 4 firme din România si Italia; Perfect Press, fara obiect de activitate declarat, societate formata dintr-o societate româneasca si una olandeza, la care este unic administrator; Societatea R care tipareste România Libera, unde în acte apare si ca administrator al carui mandat a expirat în februarie 2004; Rodipet, fosta societate de stat de distributie de presa scrisa, preluata de cei doi frati Awdi, libanezi cu cetatenie americana, unde apare ca administrator începând cu jumatatea anului 2004.

Cornel Nistorescu

„Nu vreau sa raspund nici unei întrebari, din cauza relatiei cu CRJI si nu din cauza ideii ca atare” ne-a declarat Nistorescu la solicitarea unui interviu. Am aflat totusi ca debuteaza în presa în 74, la terminarea Facultatii de Filologie de la Cluj. Este redactor si redactor sef adjunct la Viata Studenteasca si revista Amfiteatru, între 74 si 80. Promoveaza catre Scânteia Tineretului si între 85 si 89 semneaza în revista Flacara, calatorind în afara tarii pentru diverse reportaje, lucru greu de realizat în acea perioada de restrictii.

Cornel Nistorescu, fostul gazetar al revistei Flacara, a avut o ascensiune fulminanta în domeniul afacerilor, în ultimii 15 ani. El detine în România actiuni la 10 firme cu diverse obiecte de activitate si câstiguri importante, dupa ce si-a vândut actiunile la societatea Expres, cea care editeaza Evenimentul Zilei.

Alfa Cont, o firma importanta din care detine 60 %, si care se ocupa cu monitorizarea publicitatii în mass-media. Expresiv SA, unde mai detine numai 7 % si are pozitia de presedinte al CA, are activitati legate de publicitate dar si de radio (opereaza licenta Radio Total). Prin Expresiv, Nistorescu detine firmele Bernis Art (la Timisoara) si Expresiv Consulting la Bucuresti (activitati radio dar pâna la plecarea sa si plata salariilor pe lânga cartea de munca jurnalistilor de la Evenimentul Zilei).

Nistorescu mai este administrator la firma Info Presa Româna (care se ocupa cu editare de carte), unde proprietar este trustul Expres si JMC Investments din Cipru. JMC este si actionara la Amerinvest, societate creata în 2004 si care se ocupa cu administrarea imobilelor.

Nistorescu detine 3 % din postul de radio Europa FM (prin firma Europe Developpment International Romania).

Urmeaza un pachet important de actiuni, la diverse firme importante de publicitate. Nistorescu detine înca din 1994 10% din firma TBWA Bucuresti, companie care detine integral alte trei firme de publicitate: Optimum Media Direction, Mediwise si Tequila Romania, înfiintate între 2000 si 2005. De mentionat ca Nistorescu a fost cel care s-a ocupat în paralel de gestionarea editoriala a Evenimentului Zilei cât si de gestionarea economica a ziarului, inclusiv de vânzarea spatiului publicitar, de multe ori atragând publicitate direct si primind comision pentru aceasta operatiune. TBWA este un brand international, o agentie de publicitate recunoscuta.

Revenind la Expresiv SA, trebuie mentionat faptul ca in octombrie anul trecut, o mare parte din actiunile lui Nistorescu au ajuns prin vânzare în posesia a doua entitati ce detin acum 90% din Expresiv: sindicatul din domeniul petrolier FSLI Petrom si un off-shore din Cipru, Comac Ltd. Aceste doua entitati conduc în primul rând catre Liviu Luca, proaspat mogul al presei românesti (a achizitionat prin sindicatul sau ori prin Petrom Service Realitatea TV, Radio Total, Ziua, Gardianul si Averea). În al doilea rând, ele conduc catre Sorin Ovidiu Vîntu. Dupa cum scrie Curentul în 2002, Comac Ltd a aparut ca actionar misterios la un nou jucator pe piata de capital (G M Invest) din 2002, la câteva luni dupa ce Gelsor a fost suspendata de CNVM si declarata falimentara. Dintr-o firma moarta, G M Invest ajunge rapid în top 10 al clasamentului SVM, întocmit de Bursa de Valori Bucuresti. Consiliul de administratie al G M Invest cât si cenzorii provin din fosta structura a Gelsor. Comac Ltd mai apare actionar la Editura Ziua detinuta de Petrom Service, si la Comservil, unde administrator este Gheorghe Ratiu (colonel de Securitate, om de încredere si asociat cu Sorin Ovidiu Vîntu) cel care a pus pe picioare pentru Vîntu întreaga retea Gelsor.

Sorin Rosca Stanescu

A debutat ca ziarist în 70 la revista Amfiteatru fiind student în anul I al Facultatii de Drept. „Am început sa lucrez ca ziarist pentru ca muream de foame. Am lucrat numai pe investigatii înca de la început. ” În timpul comunismului, investigatiile jurnalistice nu puteau trata subiecte prea delicate. Rosca ne da un exemplu de ce se putea ancheta: „am facut o ancheta în lumea prostituatelor, despre ceea ce cred acestea despre arta”. În 72 lucra deja la Viata Studenteasca . A lucrat apoi la Informatia Bucurestiului . În 87 s-a decis sa predea carnetul de partid, dar dupa o serie de presiuni si-a reconsiderat gestul si a ajuns sa lucreze împreuna cu Horia Tabacu la departamentul Social. Rosca Stanescu a recunoscut public faptul ca a colaborat cu fosta Securitate, cel putin în ceea ce îi privea pe studentii straini din Bucuresti.

Dupa `90 scoate Libertatea pe scheletul fostului ziar comunist Informatia Bucurestiului. Participa la munca în redactie a ziarului „România Libera”, primul ziar proaspat privatizat, si pune bazele unei sectii de investigatie. Are mâna libera la angajari si de aceea primeste pentru prima oara porecla „Nasul”. Coordoneaza în `93 si o alta tentativa de aparitie editoriala, Ultimul Cuvânt, care se stinge la fel de repede precum a început. Participa la pornirea EVZ sub coordonarea lui Cristoiu, pentru care face angajari în parcarea din fata Casei Scânteii (erau cozi de sute de oameni care vroiau sa devina ziaristi) si îsi consolideaza porecla de Nasul. Mihai Bacanu de la România Libera îi propune sa scoata împreuna ziarul Ziua, dar din cauza unor probleme financiare ziarul Ziua este lansat pe piata cu urmatorul actionariat: 50% pentru omul de afaceri Dinu Patriciu, 48% pentru România Libera si 2% pentru Nasul. În scurt timp România Libera îsi vinde actiunile catre Patriciu. Rosca si-a vândut în cele din urma si el actiunile, iar ziarul Ziua a fost vândut grupului Petrom Service. Rosca conduce mai multe ziare în momentul de fata: Ziua, Gardianul, Averea si gestioneaza mai multe proiecte editoriale.

„Am pornit pe nimic si în 10 ani mi-am vândut actiunile pentru 3 milioane de Euro.”

Într-adevar, Rosca a pornit de la statutul de reporter la România Libera, în 1990. El descrie în câteva cuvinte cum a început sa faca presa în anii 90: „veneau multe delatiuni, verificarea lor dura mult si era foarte greu sa publici informatii foarte bine verificate.”

Acum este un prosper om de afaceri, care gestioneaza si o parte a imperiului mediatic ce s-a format la umbra sindicatului Petrom si a lui Sorin Ovidiu Vîntu.

Rosca este actionar sau administrator la 15 firme în România. 7 dintre ele au legatura cu presa. Este vorba de Ziua Srl, unde si-a vândut actiunile catre Petrom Service si Comac Ltd din Cipru, dar a ramas administrator prin intermediul firmei Media Protection (activitati de consultare pentru afaceri si management) pe care o detine integral. Tot prin intermediul Media Protection detine 10 procente din Best Media Press, societate care editeaza ziarul Gardianul, unde Nasul a devenit si administrator. Detine actiuni la societatea Grupul Editorilor si Difuzorilor de Presa unde este si presedintele CA. Societatea aceasta opereaza reteaua de vânzare a presei scrise „Acces Press” iar în CA se gasesc nume sonore ale media din România. Mai detine procente în agentia de stiri „Rusia la zi”, la „Ziua de Constanta” si în tipografia „ESOP Omega”. Urmeaza 8 firme cu diverse obiecte de activitate, fara legatura cu presa: productie de alcool (Agricola Alcohol Product SA), productia de scaune (Agrochim Impex), agricultura (Agricola SA), restaurante (BO – NA Co 95), comert cu amanuntul si cu ridicata (Ethos Med si Elada Tours), turism (Marina Club) si activitati recreative (Captain Port Service).

Horia Alexandrescu

A debutat în presa în 71, la Sportul. În 77 s-a mutat la Scânteia iar în 89 a ajuns la sectia Sport a Tineretului Liber. Nu a avut nici o problema cu regimul si presa comunista. Este locul unde l-a prins Revolutia. Noua echipa de la Tineretul Liber l-a desemnat secretar general de redactie. Dupa 3 luni a înfiintat Sport Star, un ziar care a esuat. În toamna lui 90, Adrian Sârbu l-a chemat sa faca împreuna Curierul National. Au fost 6 jurnalisti cu câte 5 procente, iar ca manager si administrator a fost chemat George Constantin Paunescu, care a primit 5 %. În 92 toti si-au vândut actiunile catre Paunescu, în momentul în care Sârbu a dat semnalul, nemultumit de rezultatele financiare. „Nimeni nu avea bani. Eu mi-am vândut Dacia sa intru ca actionar. Paunescu avea un Audi 80 terminat si Sârbu un costum de in, de râdeam toti de ei. Paunescu a fost chemat pentru ca nici unul dintre noi nu stia nimic despre economia de piata.”

Dupa Curierul National Alexandrescu a pus bazele cotidianului Cronica Româna si saptamânalului Tara. În final a îngropat cele doua proiecte si în ultimii ani a realizat cotidianul Independentul. „Din fiecare loc unde nu mi-a convenit mi-am dat demisia si am plecat cu zeci de jurnalisti dupa mine.” Aspiratiile sale la un succes media sunt mai degraba mici: „Consider ca cel mai mare succes al meu este ca la trei ziare unde am fost director nu am întârziat cu o zi leafa sau taxele catre stat.”

Principalul client al avioanelor prezidentiale din ultimii 15 ani, detine actiuni în 5 companii legate de domeniul media, însa nu se bucura de actionari tocmai respectabili. Cea mai veche firma a sa este „Trustul de presa CROM”, se ocupa cu editarea ziarelor, însa are ca actionari majoritari doua benzinarii (M&M Oil din Cluj si Cargo Company din Iasi). Mai mult decât atât, la actionarul majoritar Cargo Company, 3 din cei 5 actionari persoane fizice au aparut în materiale de presa ca infractori dovediti cu condamnari penale în domeniul evaziunii fiscale. O alta initiativa privata este Romanian Media, care se ocupa cu editarea cartilor, si unde actionar este Cristian Burci, patron al Prima TV si implicat în diverse scandaluri economice. Horia Alexandrescu este membru în consiliul de administratie al Grupului Editorilor si Difuzorilor de Presa, unde este coleg cu alti câtiva dinozauri ai presei românesti. Apostrof Press si Consulting Press sunt doua srl-uri de familie, care au ca obiect de activitate editarea ziarelor.

Dumitru Tinu

Dumitru Tinu a debutat si si-a încheiat cariera de jurnalist în cadrul aceeasi redactie: Scînteia – devenita apoi Adevarul. El a început sa lucreze în redactia ziarului Scînteia în 62, la terminarea Institutului de Limbi Straine. S-a îndreptat catre departamentul de Externe si s-a specializat pe acest domeniu. Nistorescu declara într-un articol ca „Tinu nu a fost doar ziarist. Cel putin un deceniu el a functionat si pe postul de expert în politica externa a României. În acei ani, scria referate, chiar luari de pozitie si cuvântari ale mai-marilor vremi. ” Din postura de simplu redactor Tinu a ajuns sa conduca ziarul Adevarul si pentru un timp a fost presedintele Clubului Român de Presa. Cristian Tudor Popescu, urmasul sau la conducerea ziarului Adevarul si a CRP este de parere ca evolutia si schimbarea Adevarului dupa revolutie s-a facut foarte greu din cauza mentalitatii comuniste a celor care lucrau în redactie. Ziarul ducea din inertie o politica pe fata de sustinere a lui Ion Iliescu. Popescu îl descrie ca pe un „ziar de propaganda stângista ordinara si jenanta”, la care a lucrat din greu spre a-i schimba orientarea.

Pe tot parcursul acestei metamorfoze au avut loc o serie de momente cruciale cum ar fi privatizarea, moment in care tot patrimoniul fostei Scînteia, inclusiv imobilele de care dispunea, a fost luat de alte persoane, redactia „ramânând doar cu pixurile in mina”. Un alt moment crucial a fost debarcarea in 1991, a fostului director Darie Novaceanu. Popescu sustine ca împreuna cu Dumitru Tinu – care a „tradat” cauza Scînteia – au câstigat încet-încet pozitii ferme în redactie si au reusit sa orienteze ziarul spre centru si sa-l transforme într-o publicatie independenta si foarte influenta, în ciuda presiunilor mari la care au fost supusi.

Activitatea lui Dumitru Tinu în domeniul privat a fost destul de restrânsa, dar bine tintita. Dupa moarte a lasat ca mostenire o avere impresionanta pentru un simplu gazetar cu functii de conducere. El aparea ca actionar alaturi de mai multi colegi de la Adevarul la o firma de publicitate înfiintata înca din 1991 – Colosal Import Export. La fel, aparea actionar la firma Ecopress Marul de Aur, firma care opera cazinoul „Marul de Aur” de pe Calea Victoriei. Si nu în ultimul rând, Tinu a ocupat începând cu martie 2001 o functie în consiliul de administratie al Societatii Companiilor Hoteliere Grand, firma care opereaza hotelul Marriott. Toate acestea în timp ce conducea din functia de director cotidianul Adevarul unde achizitionase de-a lungul anilor pachetul majoritar de actiuni.

Ovidiu Ioanitoaia

A absolvit Institutul de Limbi Straine, si pentru ca a fost repartizat profesor într-un sat, s-a angajat la ITB unde a lucrat o vreme ca taxator si controlor. A ajuns într-un post în care facea traduceri pentru ITB. A debutat în 67, chiar de Craciun, în ziarul Sportul, dupa ce a trimis un articol prin posta. A fost angajat la Sportul pâna în 71, când si-a urmat iubita în Statele Unite. „Mi s-a oferit sansa sa conduc un magazin, dar nu aveam tangente cu comertul, asa ca m-am întors dupa 7 luni”. Sa pleci si sa te întorci în aceea vreme din SUA era mai mult decât dubios – atât pentru organele Securitatii cât si pentru prieteni si colegi. Un an a stat fara nici un loc de munca, dreptul de semnatura îi fusese suspendat. A fost angajat în `73 de catre Paunescu la Flacara, unde a lucrat fara drept de semnatura pe un post de corector. Dupa un an a fost angajat ca redactor, si a lucrat în acel post pâna în `86. Din `85, Paunescu a fost dat afara de la Flacara, fiind îndeaproape supravegheat din cauza anturajului sau cu Ion Iliescu. La ziua lui Paunescu, Ioanitoaia a fost fotografiat de Securitate dând mâna cu Paunescu în curtea din fata casei sale, fotografie care l-a dat afara si de la Flacara. La acel eveniment se vorbise politica si se credea ca si Ioanitoaia face parte din gruparea Iliescu. A fost reangajat în presa, la Sportul, numai dupa ce a murit seful Sectiei de Presa, organ al statului care controla toate miscarile presei din România. A pus pe picioare doua reviste editate de Sportul – Olimpica si Fotbal. Revolutia l-a prins la revista Fotbal, deja ca jurnalist sportiv consacrat. A devenit purtator de cuvânt al Federatiei Române de Fotbal.

Nu a reusit sa privatizeze ziarul Sportul, care apartinea ministerului, asa încât a scos în `91 un ziar nou – Sportul Românesc, cu finantarea lui Mitica Dragomir. În `97 aveau 90.000 tiraj. Fostul ziar Sportul s-a privatizat în sfârsit si a fost redenumit Gazeta Sporturilor, ajungând în cele din urma în trustul lui Dan Voiculescu. În paralel cu munca de gazetar de presa scrisa, a pornit în `95 emisiunea Procesul Etapei la Pro TV. În `97 redactia ziarului Sportul Românesc s-a certat cu Mitica Dragomir si a migrat în grup spre un nou ziar sportiv – Pro Sport. Si ziarul acesta a fost adus la 80.000 tiraj. Ultima mutare a redactiei de sport a fost în 2003, catre Gazeta Sporturilor, tot în grup. „Am luat 2 ziare de la zero, am format o echipa, cu trei sferturi din ei lucrez de 14 ani.” Ioanitoaia ne-a declarat ca presiunile în aceasta parte a presei nu au fost chiar atât de mari, dar nici câstigurile financiare: „sportul este un segment de presa special, nu are acelasi impact politic.”

Ioanitoaia nu s-a dezvoltat foarte mult pe directia afacerilor. Detine doua companii de editare a cartilor (Press Star si Sport Net) si doua firme de prestari servicii din domeniul radio si televiziunii (Press Line si TOI Media Sport).

Mihai Tatulici

A debutat în presa ca elev în 1966, la un ziar din judetul Suceava. În 68 scria la revista Universitatii Al Ioan Cuza, Alma Mater, unde a ajuns chiar si redactor sef. În `70 ajunge la Viata Studenteasca. În 71, dupa terminarea facultatii, este pescuit de Nicolae Stoian la Viata Studenteasca la sectiunea Reportaj. „Acolo am învatat jurnalistica si daca unii dintre noi am supravietuit dupa `89 este datorita activitatii din revistele studentesti”. Ajunge secretar general de redactie în `79, dar este dat afara. Nu pentru fronda anticomunista ci pentru ca se afla la al treilea divort si nu avea o viata morala exemplara. Pentru putin timp scrie scenarii pentru studiourile Sahia, scrie carti si colaboreaza la Radio. În `80 ajunge realizator la TVR, unde lucreaza fara întrerupere pâna în `89.

Revolutia îl prinde facând emisiuni pentru tineret la TVR. Este etichetat drept prietenul lui Nicu Ceausescu si are probleme în primele zile. Si totusi depaseste acest gen de probleme, iar pe 15 ianuarie inventeaza programul 2 al TVR, unde i se da mâna libera. Primul sau succes a fost „Veniti cu noi pe programul doi”, la care a înregistrat rating de 46 %. Un alt program lansat este „Revolutia româna în direct”. „Dupa `93 m-a pasionat marketingul TV, am fost specializat în mai multe rânduri, din `90 pâna în `93 de catre postul german ZDF.” Tatulici pune bazele postului Tele 7 ABC de unde în `95 demisioneaza pentru a se muta la Pro TV. „Din acest moment nu am mai lucrat ca angajat, mi-am facut propriile firme. În paralel cu Pro TV am deschis revista Privirea.” În `96 fondeaza Clubul Român de Presa. În acest moment este director de programe la Realitatea TV.

Tatulici are câteva companii lansate în domeniul media. Astfel, la revista Privirea detine majoritatea împreuna cu sotia lui. La fel si în cazul unei firme de productie cinematografica (N & T Trading). Detine apoi împreuna cu omniprezentul investitor media, Sorin Ovidiu Vîntu, o televiziune ramasa la stadiul de proiect (G TV) si Mihai Tatulici Production (actionar majoritar Imola). Tatulici este coleg de Consiliu de Administratie cu Rosca Stanescu la Grupul Editorilor si Difuzorilor, si a investit bani într-o firma de comert cu produse zaharoase (MCM Network) si o asociere cu trustul PRO în firma Mediafest. Numele lui Tatulici a aparut într-o depozitie la dosarul de crima organizata al fratilor Camatarii. Ziaristul era acuzat în presa ca a participat la o operatiune de intimidare a unor parteneri de afaceri ai sotiei sale, operatiune unde au fost folositi recuperatori si unde Tatulici s-a folosit abuziv de calitatea sa de jurnalist.

Dan Voiculescu

Înainte de Revolutie a lucrat cu ICE Dunarea si a fost director la controversata firma de comert exterior Crescent. Imediat dupa decembrie 89 devine un important si influent om de afaceri motiv pentru care este suspectat ca si-a însusit bani din fondurile lui Ceausescu sau ale Securitatii. De altfel, ziarul România Libera a dedicat o serie de articole pe aceasta tema. Considerându-se calomniat, Voiculescu actioneaza redactia în judecata si câstiga procesul. Prima tentativa de a se lansa în afaceri media o are in 1992 când, la propunerea lui Dan Diaconescu si Marius Tuca (pe atunci angajati la Curierul National) înfiinteaza saptamânalul Jurnalul de Duminica. Apar doar câteva numere si apoi acestia fondeaza, la începutul lui 93, Jurnalul de Bucuresti. În vara lui 93, Voiculescu investeste în cotidianul Jurnalul National, proiect sustinut de catre Tuca si Diaconescu. La vremea aceea era singurul ziar cu tipografie proprie. Apar pe rând : Pretul Succesului, Sport 21, Matinal, Radio Romantic, Antena 1, Gazeta Sporturilor (unde aduce întreaga echipa a lui Ovidiu Ioanitoaia) si Saptamâna Financiara. Florin Bratescu a fost numit primul director la Antena 1 în semn de recunostinta pentru gestul lui Bratescu de a-l ascunde pe Voiculescu în timpul Revolutiei în perioada în care acesta era vânat. În functii importante în trustul creat de Voiculescu s-au perindat personaje precum Costica Rotaru (actual adjunct la SIE) si Cozmin Gusa (politician PUR, PSD, PD si PIR).

Voiculescu declara ca priveste presa ca pe o afacere si nimic mai mult.

Pe lânga un puternic trust de presa, Dan Voiculescu a fondat o multime de afaceri în toate domeniile, cât si un partid – Partidul Conservator fost Umanist. Imperiul sau financiar a fost subiectul mai multor anchete de presa.

Adrian Sârbu

Solicitarile noastre de a purta o discutie cu Adrian Sârbu s-au lovit de refuzul acestuia. Mai mult, purtatoarea de cuvânt a mogulului de presa ne-a declarat ca Sârbu nu acorda interviuri din principiu, si ca nu poate raspunde nici macar la o lista de întrebari.

Sârbu nu a avut o activitate jurnalistica în timpul regimului comunist. A absolvit Academia de Teatru si Film, sectia regie de film. Declara ca a regizat pentru studiourile Sahia Film peste o suta de documentare si scurtmetraje. Fosti colegi de-ai sai ne-au declarat însa ca era un simplu operator care-si mai câstiga existenta facând si fotografie. În timpul Revolutiei s-a aflat în mijlocul evenimentelor, foarte aproape de viitorii actori politici grupati în jurul lui Ion Iliescu. A reusit sa filmeze numeroase scene sensibile, motiv pentru care a fost suspectat ca si-a negociat înregistrarile contra unui capital financiar si de relatii care la ajutat la startul în afaceri. Imediat dupa Revolutie s-a dovedit a fi bun prieten cu premierul acelor ani, Petre Roman. În 90 devine sef de cabinet al premierului Roman, apoi ocupa functia de secretar de stat pentru Mass-media în Ministerul Culturii. Sesizeaza potentialul afacerilor din domeniul media si pune bazele ziarului „Curierul National” – primului ziar privat – împreuna cu unul dintre fratii Paunescu si cu sprijinul câtorva jurnalisti. Renunta la aceasta investitie si se concentreaza pe construirea trustului Media Pro: pornirea agentiei de presa Mediafax, postul radio ProFM, televiziunea ProTV. În 98 cumpara studiourile Buftea, transformate în Studiourile Media Pro. Dezvolta o retea de ziare locale, reviste, tipografie si distributie de presa. Trustul sau a pus bazele unor pepiniere de formare de jurnalisti pentru nevoile interne – Universitatea Media, Colegiul si Institutul Pro.

Sârbu se lanseaza în putine afaceri care sa nu aiba legatura cu mass-media, pleiada sa de firme gravitând în jurul imperiului media Pro. Zeci de firme deservesc acest imperiu, traind de pe urma mentinerii lui în viata.

Corneliu Vadim Tudor

S-a angajat la România Libera în 72, imediat dupa terminarea facultatii. A activat la departamentul Social, având diverse rubrici permanente. „Am facut o ancheta la Tricodava, de mare succes, în urma careia toata conducerea a fost data afara.” În 74 scrie la revista Magazin, unde i se deschide si un proces de plagiat. „totul a fost din cauza unui secretar general de redactie batrân, care mi-a pus semnatura pe un text pe care eu îl tradusesem doar. El a încurcat articolele si Paunescu mi-a deschis un proces de plagiat.” În 75 întrerupe cariera jurnalistica pentru ca este luat în Armata. Nu se mai întoarce la Magazin, ci devine jurnalist la Agerpres, de la sfârsitul lui 75. Mai bine de 14 ani lucreaza în agentia de presa a statului, pentru ca în iunie 89 sa-si depuna brusc legitimatia de agentie si carnetul de partid. Astfel ca Revolutia îl prinde somer. Deschide împreuna cu scriitorul Eugen Barbu revista „România Mare” în iunie 90. Revista este facuta cu ajutorul unui împrumut de 10.000 de dolari, venit de la un român plecat în Germania. La numai un an de la înfiintarea revistei este pornit si partidul România Mare. Din 92 pâna în 2000 în paralel mai publica si revista Politica. În 2004 lanseaza cotidianul „Tricolorul”. Gazetaria pe care o face este menita sa-i atraga suport politic: „dintr-o revista am facut un partid! Va dati seama ce-as putea face dintr-o televiziune?”

Vadim a lansat un curent în presa: acela al publicarii unor torente de informatii de scandal sub forma de dezvaluiri, fara minime verificari. „Eu ceream oamenilor mei plicuri cu documente despre banditi, si nu plicuri cu bani”, descrie Vadim începuturile revistei sale.

Vadim are actiuni doar în doua edituri (România Mare si Speranta) si într-o firma de distributie de presa, Anota Impex.

Udroiu – Rompres

În toata istoria sa post-decembrista, agentia Rompres (denumita în trecutul sau comunist Agerpres) a fost condusa de jurnalisti fara valoare, porniti sa faca pe plac puterii politice care i-a instalat în fotolii, desi agentia este o institutie publica finantata din bani publici. Agentia de stiri Rompres a avut un rol important în felul în care a evoluat presa din România, mai ales în primii ani, pâna la aparitia agentiilor de stiri private si dezvoltarea retelelor de corespondenti ai posturilor radio, TV si ai diverselor publicatii. Exact în acesti ani, în fruntea Rompres a fost instalat Neagu Udroiu, un gazetar cu puternice radacini comuniste.

Udroiu a început sa lucreze ca muncitor la fabrica Vulcan, dupa care în 64 a avansat la statutul de inginer absolvind Institutul Politehnic în paralel cu turele de muncitor. Activitatea aceasta îl califica pentru o importanta cariera jurnalistica, spre care îsi ia avânt cu ajutorul Partidului Comunist Român în 66. Ocupa functii importante pentru aparatul de propaganda comunist: este director al Societatii de Radiodifuziune pentru mai multi ani dupa care intra în conducerea Agerpres. Între cele doua statii primeste cadou pentru buna purtare un stagiu de un an la o bursa în Statele Unite (World Press Institute, 73 – 74). Ocupa mai toate palierele de conducere în Agerpres, unde ajunge secretar general al agentiei si face parte din echipa de jurnalisti care însoteste si relateaza despre vizitele externe ale cuplului Ceausescu. Între timp publica mai multe reportaje, strânse sub forma unor volume, majoritatea reportaje din strainatate. Este limpede ca pozitia pe care o ocupa în Agerpres, apropierea de cuplul Ceausescu si libertatea de miscare în exterior nu se puteau obtine fara participarea la un proces sustinut de transmitere de informatii, în beneficiul organelor Securitatii. Anul Revolutiei îl prinde ca trimis special la Natiunile Unite. Acest personaj este adus de catre Ion Iliescu în fruntea agentiei de stiri Rompres (proaspat rebotezata în 90 din Agerpres). El ocupa respectiva functie pâna la sfârsitul lui 96, si promoveaza pe posturi de conducere în cadrul agentiei cam aceleasi figuri triste de gazetari care au servit intens regimului comunist.

Pe timpul regimului Constantinescu, între 96 si 2000, Udroiu ocupa o functie de director media la Institutul de Studii Sociale. Odata cu revenirea la putere a lui Ion Iliescu, Udroiu este trimis ca ambasador al României în Finlanda. Pentru servicii deosebite aduse patriei. Udroiu nu a fost disponibil pentru comentarii, domiciliul sau fiind înca în Finlanda.

Portret de dinozaur .

Am creionat portretele personajelor principale din acest material, asa cum reies ele din fiecare interviu în parte sau chiar din declaratii publice. Fiecare gazetar de pe lista noastra îi vede altfel pe toti ceilalti strânsi sub umbrela de dinozauri media .

Referindu-se la jurnalistii care au razbit din regimul comunist în presa de dupa 89, Ion Cristoiu are o observatie interesanta: „Vedetele dintre jurnalistii dinainte de 89 nu au supravietuit”. Cei care au ajuns sa puna bazele presei provin din esaloanele inferioare ale presei comuniste. Este dealtfel modelul pe care l-a urmat si noua clasa politica din România, provenita în marea ei parte din esaloanele secunde ale activistilor PCR si UTC. Mai departe, Cristoiu le reproseaza tuturor conducatorilor de gazete ca nu mai au patima gazetariei: „E o mare problema a lor ca nu au stiut sa se opreasca din îmbogatire. Ca si gazetar trebuie sa ai o rezerva pentru independenta si atât. Ei au acceptat sa fie mituiti de PSD pentru ca au ramas fara ambitie. Toti si-au investit banii în luxul propriu, dar nu au investit în presa. Nu am avut o crestere de la butic la trust.”

Vadim considera ca „în afara de Cristoiu si Bacanu, restul nu pot fi considerati ziaristi buni” si adauga: „UTC naste monstri. Din revistele de tineret au iesit numai activisti, Nistorescu si toti ceilalti” referindu-se desigur la publicatii ca Viata Studenteasca sau Scânteia Tineretului.

Dan Voiculescu, din postura de patron de presa, este de parere ca fostii gazetari au avut de îndeplinit câte un rol, si ca acestia sunt uniti cu bani murdari: „s-au transformat din gazetari în oameni de afaceri.” Parere împartasita si de Cristoiu. Voiculescu a continuat: „Sunt oameni falsi, nu au fost dizidenti, si sunt oameni duplicitari”. De aici decurg trei probleme mari în presa, dupa parerea patronului si politicianului Voiculescu: „avem patroni de presa care au alte scopuri decât cele declarate, avem directori sau vectori de opinie care nu merita sa fie mediatizati ca atare, si asistam la operatiuni de santaj.”

Bacanu este transant, însa numai cu ziaristii care au facut exces de zel pe timpul comunistilor: „ar trebui sa se expuna singuri punctului 8 de la Timisoara. Stai deoparte, lasi pe altii mai tineri.” Cine judeca însa excesul de zel, atâta timp cât exista opinii la polul opus, unde se situeaza Ioanitoaia, care este de parere ca nu are relevanta ce a facut fiecare ziarist înainte: „Trebuia sa faci compromisuri ca sa traiesti. Toti îl înjura pe Paunescu, dar de sub el au iesit redactori sefi sau chiar directori.”

Rosca Stanescu considera ca atât el cât si ceilalti fac parte dintr-o „generatia de tranzitie, generatia maurilor.”

Pentru Horia Alexandrescu, considerat de o mare parte a comentatorilor drept „ziarist de casa al Puterii, indiferent care ar fi aceasta”, dinozaurii pot fi caracterizati în felul urmator: „noi am trecut de la presa de stil vechi, arhaica, la modern. Noi o sa ramânem în istoria presei, pentru ca am modernizat presa româneasca. Suntem generatia de constructie.” Si încheie: „moralitatea tine de capacitate si de ambitie”.

Pentru Nistorescu, dinozaurii sunt doar „marii negociatori de publicitate”, asa cum i-a numit într-unul din editorialele sale. Este vorba de Horia Alexandrescu, Sorin Rosca Stanescu, Cristian Tudor Popescu, Adrian Sîrbu si „ceilalti” – aici intrând probabil Mihai Tatulici si Dumitru Tinu. Toti fosti colegi ai sai dealtfel, din Clubul Român de Presa.

Si totusi, cele mai multe descrieri negative am consemnat tocmai despre activitatea profesionala a lui Nistorescu. Rosca Stanescu l-a desfiintat în câteva cuvinte: „Nistorescu nu a pus bazele nici unei publicatii, nu a construit presa. Cristoiu l-a scos din rahat.” Cristoiu a completat „ Cornel Nistorescu a venit cu un complex, pentru ca Evenimentul Zilei pe timpul meu a schimbat guverne, nu era un ziar derizoriu. El si echipa lui au încercat sa minimalizeze chestia asta.”

Într-un editorial legat de criza de la Evenimentul Zilei, Cristian Tudor Popescu consemna: „Conducerea Evenimentul Zilei, in cap cu directorul Cornel Nistorescu, nu s-a raliat protestului grupului de redactori. Are omul contract cu patronatul si nu vrea sa piarda o capita de bani. Or fi ele de aparat valorile presei libere, dar pana la portofel.” Tot legat de transformarea gazetarului în om de afaceri, Cristoiu spune în 2004 despre fostul sau elev: „ mult prea îmbogatitul, cel care-si trânteste o noua vila, mai mare decât Palatul Poporului, constituie pentru mine un caz de patologie morala. Am serioase îndoieli ca proprietarul firmei Expresiv, beneficiara în regimul anterior PSD al unuia dintre cele mai grase contracte de publicitate, ar sti ceva despre România reala. Din vaicarelile lui Cornel Nistorescu lipseste o televiziune: Realitatea TV. Desi Realitatea TV a ramas aceeasi, i s-a schimbat proprietarul. Or, acest proprietar, pe numele lui Sorin Ovidiu Vîntu, e mai nou partener de afaceri cu numitul Cornel Nistorescu. Asta dupa ce, din câte-mi amintesc, a fost o vreme când mostenitorul meu la Evenimentul Zilei se turmentase denuntându-l poporului si Procuraturii pe Sorin Ovidiu Vîntu pentru afacerea FNI. Sorin Ovidiu Vîntu si-ar aminti ca mai noul sau partener a procedat în chip asemanator cu o alta televiziune al carei proprietar facea cu el afaceri: Prima TV. Prima TV era ocolita însa cu grija. Motivul: proprietarul postului era nimeni altul decât Miron Mitrea, cel care-l hranea din plin pe Cornel Nistorescu cu publicitate la Vagoane Marfa si Macarale de Port”. Si încheie Cristoiu: „ Cornel Nistorescu îsi exprima dispretul fata de Evenimentul zilei, care dadea stiri cu gaina violata (…) din târtita gainii violate s-au nascut nu numai puii vii, ci si milioanele sale de dolari din cont.” Descrierea facuta de Cristoiu lui Nistorescu poate fi extinsa în linii mari ca model de comportament al dinozaurilor . Sunt nenumarate exemple de ingerinte ale acestora în ambele sensuri: în partea editoriala din postura de patron si în partea de management din postura de director editorial. Si nu pentru a oferi consumatorilor de media un produs de calitate, ci pentru a-si spori propriile venituri.

În rest, fiecare din cei 12 are o anumita eticheta în breasla jurnalistica. Sorin Rosca Stanescu si publicatia sa au fost de nenumarate ori acuzate de santaj. Horia Alexandrescu a fost etichetat ca „jurnalistul de casa” al fiecarei noi puteri, iar ziarele pe care le-a condus erau considerate „ziare cu tiraj confidential”. Dumitru Tinu a fost banuit pentru relatiile sale de afaceri cu controversatii Fatih Taher si Viorel Hrebenciuc. Tatulici înca a mai ramas în memoria jurnalistilor cu reclamele sale desantate la jocul piramidal Caritas, care s-a prabusit în cele din urma, pagubind sute de mii de români. Voiculescu este vesnic tratat drept fost securit care a gestionat banii lui Ceausescu. Iar Sîrbu revine constant în atentia presei cu pleiada lui de firme, care mai de care mai datoare la stat. În plus, Cristoiu îl acuza pe Sîrbu ca a distrus presa prin Agentia de presa Mediafax, care s-a jucat cu informatia, lasând sa circule numai anumite stiri. Referitor la cele doua trusturi autohtone (ale lui Voiculescu si Sîrbu), si Rosca este convins ca cele doua trusturi sunt în mari dificultati financiare, ceea ce are repercusiuni asupra independentei editoriale si le transforma în instrumente de atac sau instrumente politice. În sfârsit, Corneliu Vadim Tudor este etichetat în fel si chip de restul jurnalistilor de pe lista, de la „bufonul national” la „capetenia securistilor reciclati”.

Având în vedere acest tablou pestrit al facatorilor de media din România, concluzia lui Bacanu se impune de la sine: „lucrurile în România nu se clarifica pâna nu dispare biologic generatia mea”.

Dinozaurii despre presa din România.

Iata felul în care fiecare dintre subiectii acestui articol vad evolutia presei din ultimii 15 ani. Declaratiile lor diferite se refera la aspecte importante legate de afacerile de presa si breasla jurnalistilor.

Este presa o afacere?

Cristian Tudor Popescu considera ca presa este o afacere: „Presa nu înseamna nici analele Academiei, nici reviste de cultura. Este o afacere. Altfel nu poate trai. Dar este o afacere speciala, nu ca oricare alta afacere. Cine neaga caracterul de afacere, nu întelege despre ce e vorba. Presa trebuie sa faca profit ca sa-si asigure independenta. Presa este un bussines. Dar si business-ul este de mai multe feluri: murdar si curat. De preferat este sa faci unul curat si se poate face dar foarte greu in conditiile actuale din România. Presiunile sunt fantastice si din toate directiile.”

Tatulici este de parere ca „din punct de vedere al business-ului nu e nici o afacere presa. Si asta din cauza mediului de afaceri incorect, imoral si a relatiilor imorale dintre patroni, jurnalisti si politicieni. E profitabil pentru patronii care intra în zone de trafic de influenta” conchide Tatulici.

Nici Vadim nu este prea încrezator: „presa nu este o afacere. Altii au facut avere. Dar ei nu sunt de meserie numai jurnalisti. Presa este o afacere murdara, spre exemplu Tinu avea 8 milioane de dolari din presa. Au fost facute si privatizari frauduloase, la România Libera si Adevarul.”

Cristoiu nu prea are încredere în cei care au deschis afaceri de media la începutul anilor 90: „Este ceva dubios cu cei care au deschis ziare imediat dupa 89. Cum au avut ei ideea, cum au avut ei banii ? S-ar putea foarte bine ca oameni din fostele structuri (n.r. – Securitate) sa fi venit cu ideea.” Desi s-a aflat de la început în aceasta afacere, Cristoiu nu a câstigat precum unii din fostii sai elevi: „Eu am fost naiv, nu m-am asociat de la început. Am câstigat ca angajat doar. Se câstiga imens, nu pentru redactori, ci pentru patroni. Era însa si o viata foarte tulbure, pozitia jurnalistilor era foarte sensibila – existau chiar amenintari fizice. Presa nu a fost o afacere pentru mine, dar ca angajat am avut salarii fabuloase.” Cristoiu descrie mediul în care s-au pornit primele publicatii: „Au existat doua tipuri de publicatii, unele privatizate discutabil, altele înfiintate de la zero. Aveam cu greu spatiu, ne înghesuiam cu redactia si secretare în acelasi birou. În timp ce ziarele vechi au pornit pe o baza serioasa noi am pornit efectiv de la zero.”

Dan Voiculescu, patron al unui trust de presa, declara ca „banii bagati în presa sunt bani furati, investiti pentru scopuri ascunse”.

Horia Alexandrescu vine cu o teorie originala: „Este greu ca presa sa fie o afacere, pentru ca hârtia este scumpa iar ziarul nu poate fi vândut la pretul la care se vinde în afara tarii.” Alexandrescu pledeaza pentru cladirea de trusturi media.

Singurii optimisti sunt Rosca si Ioanitoaia, care considera ca presa este o afacere profitabila.

Presa si afacerile conexe .

Cristian Tudor Popescu pune lucrurile în ordine de la început: el considera ca presa si afacerile nu pot fi amestecate si ca el nu a avut niciodata o firma. El este doar ziarist si atât.

Tatulici este de parere ca afacerile care nu au nici o legatura cu presa nu se pot amesteca. Interesant concept de la cineva care l-a acceptat ca partener de afaceri pe Sorin Ovidiu Vîntu.

Rosca este un pic ambiguu: „deobicei actionarii în presa au si alte afaceri. Important e sa nu le amesteci prea tare”. Este o pozitie de înteles, deoarece afacerile conexe ale lui Rosca provin din cele mai diverse zone comerciale.

Bacanu este transant: „Afacerile nu se pot amesteca cu presa. Din experienta noastra trebuie sa ai afaceri înrudite, nu e bine sa te bagi în alte afaceri.”

Horia Alexandrescu ocoleste un raspuns direct, descriind o stare de fapt: ”la început s-a plecat din presa spre alte afaceri. Acum e tocmai invers, oameni de afaceri vin sa investeasca în presa.”

Cristoiu nuanteaza legatura între afaceri si presa: „presa se poate amesteca cu alte afaceri, doar daca acestea nu sunt sprijinite de catre presa.”

Desi vedete ale trustului sau îsi contrazic în practica patronul, Dan Voiculescu este de parere ca „nu e bine ca directorul unui cotidian sa fie om politic sau sa aiba alte afaceri. Partea executiva din presa nu trebuie amestecata cu alte afaceri.”

Vadim conchide: „Presa nu se poate amesteca cu alte afaceri, poate numai cu santajul.”

Presa – statut special ?

Rosca este de parere ca „presa este o afacere ca oricare alta, iar ziarele care merg prost sunt instrumente de atac sau instrumente politice.” De aceeasi parere sunt Cristoiu si Ioanitoaia.

Ca deobicei, Horia Alexandrescu da un raspuns învaluit: „presa e o afacere mai putin profitabila si mai problematica. Dar ca angajat, daca nu-ti convine pleci.”

La acest capitol, Bacanu are o viziune mai aparte asupra întreprinderii de presa: „Eu cred ca presa este o afacere speciala, iar patronul trebuie sa se adapteze la politica ziarului, care este facuta de catre redactori.”

Directorul editorial se ocupa si de publicitate .

Desi a fost o practica îndelung practicata si acceptata, aducatoare de imense venituri mai ales pâna la sfârsitul lui 2003, majoritatea celor intervievati sunt împotriva acestui sistem. Tatulici considera ca „deontologic functiile de manager editorial si economic pot fi cumulate.” Singura problema pe care o identifica cel care a înfiintat Clubul Român de Presa este una practica: „daca acelasi om se ocupa în paralel de ambele domenii, sunt slabe sperante de reusita.” Si totusi, Tatulici revine si nuanteaza: „s-a vazut ca nu se prea poate amesteca vânzarea de publicitate cu conducerea editoriala, din cauza ca este un sistem dubios, iar relatiile cu jurnalistii sunt dubioase. Iar clasa politica nu avea nici un interes sa schimbe ceva.”

Cristoiu este hotarât iar Ioanitoaia confirma: „nu poti fi si director si manager si patron. Nu mai ai libertate ca jurnalist”.

Pentru Rosca functiile se amesteca: „eu coordonez totul dar nu ma implic direct.”

Horia Alexandrescu nu vede nici o problema deontologica în a amesteca cele doua activitati. Singurul obstacol: „ pierzi 70 % din timp cu probleme manageriale”.

Si Cristian Tudor Popescu crede ca se poate comasa functia de director editorial cu cea de management economic: „De ce sa nu se poata? Este normal ca redactia sa aiba un reprezentant in Consiliul de Administratie. De ce sa vina cineva din afara sa ne spuna ce sa facem cu banii câstigati de noi? Doar in trusturile mari care pe lânga presa mai desfasoara si alte afaceri, cum sunt în Occident, este normal ca partea de management economic sa fie diferita.”

Efectele publicitatii de stat .

Publicitatea de stat a întretinut un sistem media farâmitat, cu o puzderie de aparitii editoriale aproape fara cititori si fara impact. Sunt foarte putine titluri cu acoperire nationala care vând peste 100 de mii de exemplare, raportat la o populatie de 22 de milioane. Presa aceasta divizata este lipsita de putere si dependenta de guvern, fapt care se observa în perioadele unor drastice schimbari politice, care afecteaza direct chiar si cele mai puternice institutii media. Pare a fi un obiectiv premeditat al fostului regim, dupa parerea lui Ion Cristoiu, care acuza: „Regimul PSD a facut un lucru foarte grav, a scos presa din economia de piata. Directorii de ziare au devenit fara griji fata de tiraj, au uitat publicul tinta. Daca nu tii cont de cititori începi sa minti, sa faci jocuri”. Cristoiu este de parere ca presa pâna în acest moment „este subventionata ori de catre stat, ori de catre cârnatari, adica oameni care nu intentioneaza sa faca afaceri de presa”. Din aceste motive Cristoiu nu mai are încredere în investitorul român, banuindu-l ca nu urmareste decât sa santajeze.

Cristoiu adauga despre publicatiile cu tiraj foarte mic: „puzderia de publicatii cu tiraj mic înnebuneste cititorul. În plus rezulta forta de munca foarte slaba, cu salarii mari. Din cauza slabei pregatiri a jurnalistilor, la cititor ajung informatiile pe care le vrea Puterea.”

Ioanitoaia declara ca sunt prea multe ziare care traiesc dubios, ascund interese economice si înghit sute de mii de dolari.

Bacanu identifica si problema: „nu a functionat Fiscul, daca ar fi functionat ar fi fost liniste si ordine. Exista grupuri de interese – politice care sustin artificial presa. Eu nu am încredere în imperiile astea care se creeaza, care sunt subventionate. Pe piata româneasca sunt prea multe televiziuni si ziare.”

Voiculescu este de parere ca publicitatea de stat a corupt presa iar Horia Alexandrescu adauga: „în ultimii ani, agentiile de publicitate au controlat presa.”

Cristian Tudor Popescu declara ca Adevarul a beneficiat de multa publicitate de la stat dar niciodata acest lucru nu a influentat politica editoriala. Si chiar daca ar fi dorit, nu putea sa renunte la publicitatea de stat pentru ca l-ar fi tras la raspundere patronatul. „Partea trista este ca stiu cazuri de la ziare cu pretentii care au santajat pentru a obtine publicitate de stat. Noi am adus publicitate de stat in conditii de onestitate profesionala”, a adaugat Popescu.

Ce au dat breslei jurnalistilor .

Ca dinozaurii media au tras foloase de pe urma jurnalistilor din România, este foarte clar. Ce au dat ei înapoi breslei? Tatulici considera ca el a format oameni: „la Pro am adus 150 de jurnalisti si unii au devenit vedete. Totusi, piata media a evoluat prost, facultatile de jurnalism produc sub orice critica. Suma greselilor în produsele jurnalistice bate orice imaginatie.”

Ioanitoaia este de parere ca ar trebui o scoala de presa. „Dar nu cred în diplome pentru jurnalisti. Eu am format o echipa cu care am ridicat doua ziare de la zero si mare parte din echipa este înca alaturi de mine dupa 14 ani.”

Voiculescu este un patron de jurnalisti nefericit: „am specializat la locul de munca, dar desi avem 2.000 de angajati, nu avem înca specialisti.” Voiculescu nu considera ca o institutiile media ar trebui sa se implice si în centre de formare jurnalistica.

Horia Alexandrescu rezuma formarea jurnalistica la mâncare: „am dat la sute de jurnalisti sa manânce. În România este criza de ziaristi, mai mult sunt grefieri cu reportofoane.”

Si Adevarul este considerat o reala scoala de presa, în opinia lui Cristian Tudor Popescu. „Este unul dintre lucrurile care ma justifica existential. Este o mare fericire pentru mine faptul ca nu exista în toata tara o asemenea concentrare de ziaristi buni cum este la Adevarul.”

Pro sau contra sindicat .

Când vine vorba de un sindicat al jurnalistilor, majoritatea patronilor strâmba din nas. Nimeni nu vrea ca orele suplimentare sa fie contabilizate, sau concediile sa fie acordate chiar în fiecare an. Si nici ca jurnalistii sa poata refuza diversele comenzi editoriale.

Rosca, desi membru al CRP, declara: „sunt pentru un sindicat puternic, celorlalti patroni le este frica însa”. Bacanu întareste ideea: „e nevoie de un sindicat puternic al jurnalistilor.” Si totusi, desi sprijina ideea unui sindicat, Bacanu merge în paralel si pe mâna CRP, pe care îl vede functional.

Ca orice patron, Voiculescu nu iubeste sindicatele: „ideea de sindicate nu-mi suna bine, dar nici nu am nimic împotriva celor care intra în sindicat.” Ceea ce nu se poate spune despre Nistorescu, care a declarat public în urma cu 3 ani: „daca cineva de la mine din ziar se înscrie în sindicat, îl dau afara a doua zi!”

Conform jurnalistilor din cadrul trustului Pro, reiese ca nici Adrian Sîrbu nu îndrageste ideea de sindicat al ziaristilor, ba chiar încearca sa-i faca pe angajati sa bage bine la cap acest lucru.

Cristoiu este clar pentru o Lege a Presei, în timp ce Bacanu rasufla usurat ca s-a batut cu succes împotriva a 20 de tentative de a se impune o Lege a Presei.

Cristian Tudor Popescu sustine categoric: „se simte nevoia unui sindicat puternic pentru ca au aparut constrângeri patronale dure asupra jurnalistilor. Dar aici e o problema cu Clubul Român de Presa care reprezinta toate cele trei categorii într-o organizatie: editorii, jurnalistii si patronii. În afara de Club trebuie sa mai existe un sindicat puternic care nu exista.”

Poligon de încercari.

Evolutia presei din România nu este vazuta la fel de catre cei 12, dar majoritatea recunosc faptul ca în multe cazuri, ziarul ca spatiu s-a transformat într-un câmp de lupta iar ziaristul într-o unealta. Este vorba de o epoca a dosarelor servite care stau în spatele marilor dezvaluiri. Tatulici considera ca presa din ultimii 15 ani a fost un „poligon de încercari” si a cuprins „toate tipurile de abateri”. Voiculescu avertizeaza ca presa este înca în stadiul de unealta de manipulare: „sper într-o etapa în care presa sa fie sursa de informatii si de câstig.”

Rosca sustine ca presa a fost mai buna decât România, dar tot bolnava a ramas: „nu este o presa prea curata, avertizeaza Nasul, iar lucrurile grave se întâmpla mai ales în presa locala.” Concluzia este totusi optimista si vine tot din partea lui Rosca: „Cel mai semnificativ e ca presa în ansamblu e libera prin diversitate si ca a fost prima institutie care a intrat în economia de piata.”

Cartelul Presei .

Exact faptul ca presa este considerata libera în ansamblu ei este cel mai periculos concept la ora actuala, care a permis abuzuri si cenzura cât si aparitia de-a lungul timpului a nenumarate subiecte tabu. Diversitatea presei am ilustrat-o în rândurile de mai sus. Este totusi o diversitate dubioasa, este ceea ce îi leaga pe cei din CRP, Club care de fapt legitimeaza din 98 grupul dinozaurilor media . Efectul pe care l-a avut CRP printre jurnalisti este egal cu efectul produs de FSN (si urmasele lui) în politica. Membrii acestui cartel de proprietari media au fost foarte uniti, desi sunt tot atât de diferiti. Mult timp a functionat o întelegere tacita între proprietarii din CRP, si anume ca jurnalistii care pleaca prin demisie de la un patron din CRP, sa nu fie angajat de nici unul dintre ceilalti patroni. Cornel Nistorescu, unul dintre membri CRP pâna în toamna anului trecut, declara despre organizatia în care a activat fara probleme, mai multi ani profitabili: „Clubul, initiat ca o organizatie a proprietarilor de media, mai apoi a fost tras discret pe calapodul unei organizatii profesionale.” Cu ocazia altei aparitii, Nistorescu declara: „Unul din motivele plecarii mele din Clubul Român de Presa: de ce sa stau acolo cu niste oameni care acceptau sa primeasca bani de la stat?” Si nu numai, dar în schimbul acestor bani, ziarele si televiziunile respective sunt acuzate de fostul membru CRP ca „traiesc cu puterea intr-o simbioza perfecta si joaca împreuna un spectaculos carnaval al libertatii de exprimare!”

Cât timp au fost un grup compact, patronii, directorii si putinii gazetari din CRP si-au adjudecat rolul de moralizatori nationali si formatori de opinie, monopolizând dezbaterile televizate.

Gazetarii negustori .

Practic, dinozauri media se creioneaza ca un grup aparte tocmai prin detaliile legate de viziunea lor asupra presei, din felul în care s-au comportat cu jurnalistii angajati, din istoria personala ascunsa sau inventata, din parteneriatele si afacerile dubioase pe care le-au initiat în ultimii ani. Fostii gazetari comunisti s-au transformat în oameni de afaceri, dar felul în care si-au condus afacerile la umbra activitatii de jurnalisti integri îi califica cel mult pentru apelativul de negustori.

Promotorii autocenzurii .

Prin afacerile pe care le-au facut, dinozaurii media au actionat exact ca oamenii politici si de afaceri pe care îi stigmatizeaza în presa. În cele mai multe cazuri si-au folosit firmele de publicitate pentru a vamui reclama intrata în ziar, indiferent de proprietarul ziarului. Pentru a obtine publicitatea nu s-au dat în laturi de la trafic de influenta. Însa reteaua de interese a fiecaruia în parte, a dus în scurt timp la cenzura interna si la aparitia subiectelor tabu. Ziaristii angajati au deprins rapid autocenzura, ceea ce le-a distrus reflexele. Majoritatea jurnalistilor nu au exercitiul investigatiilor si al documentarii critice si obiective. Dinozaurii media nu au dat nimic breslei care le-a adus atât de mult profit. Practic, ei au fost o frâna în dezvoltarea sociala. În plus, în cea mai grea perioada prin care a trecut media, 2000 – 2004, dinozaurii au tacut. A fost si cea mai banoasa perioada pentru ei. Cei care au început sa vorbeasca au facut-o numai înainte de alegeri, dupa ce întelegerile financiare cu politicul nu se mai puteau realiza si oportunitatea unor noi întelegeri se arata la orizont.

DeFormatorii .

Dinozaurii media nu dispar din viata publica. Unii se cearta între ei, altii intra într-un con de umbra, dar revin de fiecare data în forta, leaga noi aliante, apar ca analisti sau comentatori pentru orice tip de eveniment. Acestia sunt cei care au cladit presa în România. Fiecare în parte declara ca a format cel putin 100 de jurnalisti, dintre cei care acum au început sa ocupe functii de conducere în media. Au facut scoli de presa în interiorul redactiilor, dar au transmis propriu model viciat. Pe structura încropita de ei s-au cladit radiourile si televiziunile, fiindca în primii ani s-a dezvoltat presa scrisa care a exportat masiv forta de lucru catre audio-vizual. Dinozaurii au format si consumatorii de media. Ei au format si modul în care reactioneaza politicienii, oamenii de afaceri, publicitarii si chiar interlopii vis-a-vis de jurnalisti: totul este de vânzare, orice este negociabil.

Material realizat în Mai 2005, de Centrul Român pentru Jurnalism de Investigatie, finantat de FUJ (Asociatia Jurnalistilor de Investigatie din Danemarca)

*Asteptam parerea ziaristilor care au lucrat de-a lungul anilor cu sau pentru dinozaurii media si care pot adauga experiente personale din interiorul redactiilor acestei investigatii.