De ceva vreme insist în prezentarea paginilor falsificate ale istoriei. Unii mă înjură întrucât le dărâm idolii care le-au fost cimentaţi în minte de versiunile oficiale ale istoriei. Alţii mă acuză de interese ascunse. Din păcate, înaintaşi de-ai mei au fost victimele evenimentelor despre care vorbesc, iar acesta e şi motivul pentru care devin subiectiv.
Astăzi o să încercăm să panoramăm. Şi, pentru a porni de undeva, o să ne fixăm începutul la formarea statului naţional. Cum ne-am format noi ca naţiune? Cum s-au format ceilalţi? Istoria oficială ne dă ca dată de pornire a aventurii române 24 ianuarie 1859. Actul unirii dintre Moldova şi Ţara Românească reprezintă finalizarea unor evenimente care-au tot influenţat societatea autohtonă: în interior revoluţiile de la 1821 şi cea de la 1848, iar în exterior Războiul Crimeei(1853-1856) finalizat cu un congres de pace la Paris. Chiar şi un neavenit cunoaşte că 1848 a fost anul european al revoluţiilor. Au fost acestea oare revoluţii stârnite de vreo necesitate? Evident nu! Ca şi în cazul Revoluţiei Franceze, evenimentele care vor marca secolul XIX vor fi bazate aproape în exclusivitate pe minciuni şi manipulări. Dacă Revoluţia Franceză a consemnat debutul generalizării în societate a minciunii şi manipulării, evenimentele secolului XIX permanentizează, întăresc această nouă realitate.
Istoria apariţiei României nu e cu mult diferită de apariţia celorlalte state naţionale. Aceleaşi scheme au fost folosite peste tot. Înseamnă aceasta oare că România, fiind izvorâtă din minciunile păpuşarilor din spatele aşa-ziselor revoluţii, este tot o minciună? Dacă insistăm să legăm România de acele evenimente, putem considera liniştiţi că ea este o minciună. Este însă ea legată cu adevărat de acele evenimente?
Mă mişc mult prin ţară. Peste tot vorbesc cu oamenii în aceeaşi limbă, gândim în acelaşi fel şi asta indiferent dacă sunt în Constanţa, Bucureşti, Sighetul Marmaţiei sau Botoşani. Mai mult, mă regăsesc în oameni care acum trăiesc în Ucraina, Republica Moldova, Ungaria sau Serbia. La fel mă înţeleg şi la fel simt şi-atunci când mă întâlnesc cu români la a doua sau a treia generaţie aflaţi pe aiurea. Oare de ce se întâmplă asta? Din cauză că de pe la sfârşitul secolului XVIII o mână de şmecheri au „programat” intrarea în scenă a naţionalismului? Desigur, e aberant să crezi o asemenea nebunie. Nu pentru că nişte ticăloşi au introdus un fals naţionalism în politica mondială suntem noi români, ci pentru că suntem români şi asta de o istorie întreagă.
Naţionalismul a fost impus ca ideologie, iar orice ideologie e toxică deoarece se bazează pe o deformare a realităţii. Rezultatele introducerii ideologiei naţionale se văd limpede: generalizarea războiului, creşterea geometrică a numărului de sacrificii umane şi permanentizarea minciunii ca mijloc de comunicare. Înainte războaiele erau mai rare şi finalizarea unui război statuta o ordine care se întindea uneori pe mai multe secole. În urma minciunilor şi a manipulărilor secolului XIX, războiul a devenit o realitate perpetuă, la fel ca minciuna.
A fost însă sincer naţionalismul care a răsărit în proaspetele ţări apărute precum ciupercile după ploaie? Studiind cu atenţie, vom constata că au fost fericiţi doar cei care au rămas în chingile ideologiei, adică în termenii minciunii oficiale. Fericiţii şi eroii istoriei oficiale sunt cei care s-au limitat la discursuri sforăitoare, la forme fără fond, la imagini iluzorii. Asta în timp ce activitatea lor zilnică nu făcea altceva decât să contrazică principiile înalte pe care doar le clamau. Dacă în schimb spărgeai barierele şi-ţi afirmai plenar identitatea, dacă încercai să introduci esenţa fiinţei naţionale în ecuaţie, dacă treceai de limitele rigide ale ideologiei, erai eliminat. Uitaţi-vă cum au sfârşit-o adevăraţii patrioţi şi uitaţi-vă la jegurile pe care istoria oficială le-a păstrat ca modele. Eminescu e încă tăvălit în noroi acum, la peste un secol de la moartea sa. Şi de la el, toţi adevăraţii patrioţi au fost ascunşi, şterşi din istorie, asemeni bandiţilor. Toate furiile lumii s-au abătut asupra celor care au fost trădaţi de sinceritate, în timp ce ticăloşii care au rămas în canoanele minciunii au fost cei care-au beneficiat de apreciere atât în timpul vieţii, cât şi în manualele de istorie.
Uitaţi-vă la Maniu, cel considerat apostolul naţiunii. România l-a primit cu braţele deschise, cu toate că încă mai reverberau ecourile jurămintelor de credinţă faţă de Ungaria pe care le rostise în Parlamentul de la Budapesta. Aşa e că aţi uitat cum Maniu le spunea ungurilor în Parlament că „noi(adică românii din Transilvania) suntem cu toată curățenia sufletului nostru fii credincioși ai acestei țări"? Pentru unii pare un amănunt insignifiant, la fel ca şi realitatea că slujba lui consta în turnătoria pentru englezi.
La fel de simplu se uită şi „atingerile” cu englezii ale generalului Antonescu. Mulţi se lasă vrăjiţi de Frontul din Est, uitând că asta a însemnat condamnarea la foame, mizerie şi moarte a tineretului ţării. Prea uşor se uită ordinele tembele gen cel de coasere a buzunarelor soldaţilor sau reintroducerea pedepsei corporale în armată. Aveţi idee ce păţea un biet soldat care îndrăznea să-şi bage mâinile în buzunar?
În spatele scenei erau unii care se jucau altfel. În episodul trecut v-am vorbit despre misteriosul Moruzov, cel care l-a ţinut pe tron pe imbecilul şi deviantul Carol al II-lea. Moruzov, un lipovean cu doar trei clase a reuşit să pună la punct Siguranţa, să o facă să funcţioneze ca un ceas. Avea sânge nativ de spion în el, avea instincte şi mirosea conspiraţiile de la o poştă. Am studiat mult relaţiile pe care şi le făcuse în afara ţării, acea libertate de mişcare pe care-o avea în ciuda vremurilor complicate. Un loc aparte îl are colaborarea dintre SSI şi Abwehr, temutul serviciu de informaţii al armatei germane. Am fost impresionat atunci când am constatat că Moruzov era primit personal de Wilhelm Canaris, în condiţiile în care acesta, în relaţiile cu şefii altor servicii secrete, îşi delega subalternii. Târziu am aflat că relaţia Moruzov-Canaris era normal să se desfăşoare direct deoarece ambii erau spioni englezi.
Ce naţiune e aceea atunci când destinele sale sunt conduse de oameni vânduţi unor interese străine? Ce ţară mai e aceea care execută orbeşte tot ceea ce i se cere? Ce-a fost naţionalismul-ideologie altceva decât o mare minciună? Până la intrarea sa în acţiune n-aveam nimic de împărţit cu nimeni. Imediat după însă, parcă prinşi într-o vrajă nefastă, ne-am apucat să ne războim în Balcani, transformând o zonă a confluenţelor într-un butoi cu praf de puşcă. De ce?
Adevărul ascuns cu dibăcie a fost acela că naţiunile constituite ca efect al ideologiei naţionaliste au fost gândite special ca nişte construcţii cu fundaţie slabă. Rolul lor era strict acela de a dărâma imperiile pentru ca apoi, încet şi sigur, să intre în disoluţie, să se trezească într-o lume în care nu mai au nicio relevanţă.
V-aţi întrebat vreodată ce-a fost cu cele două mari masacre ale secolului trecut? V-aţi întrebat de ce-a fost nevoie să moară atâtea zeci de milioane de oameni ca efect direct al războaielor sau al consecinţelor produse de acestea? Şi, mai mult, cât de sincere au fost aceste războaie în condiţiile în care studierea documentelor vremii ne demonstrează fără tăgadă că, în umbra puterii oficiale, jocurile erau făcute de oameni subordonaţi aceloraşi superiori. Nu vă lăsaţi pradă formulării de „spion englez”. A fi fost spion englez în acele vremuri e similar spionului american de azi sau spionului global de mâine. În fapt e aceeaşi Mărie cu altă pălărie.
Vă spun toate aceste lucruri pentru a vă face conştienţi de faptul că „naţionalismul lor” e ceva absolut diferit faţă de naţionalismul real. Minciuna impusă în secolul XIX şi denumită „naţionalism” sau „stat naţional” nu-i menită decât strict a compromiterii adevăratei identităţi a popoarelor. Motivul e unul simplu şi care, pe zi ce trece, ne devine din ce în ce mai logic: pe lângă imperiile care trebuiau distruse, trebuiau distruse şi naţiunile. Şi ce metodă mai isteaţă se poate găsi pentru distrugerea acestor pietre tari ale istoriei decât compromiterea ideii de naţiune? Iar această compromitere n-o poţi face decât clamând că naţionalismul este acel şir interminabil de discursuri fără niciun fond, acele cuvinte golite de sens şi fără nicio relevanţă în termeni reali. Sau, dacă vreţi, acea mână dusă cu falsitate la inimă în momentul în care se intonează imnul de stat. Toate aceste gesturi inutile şi hilare, dar care, de-atâta amar de vreme, sfârşesc în războaie fără sens, sunt menite strict compromiterii ideii de naţiune. În fapt asta face viermele falsei ideologii naţionaliste. Şi de-aceea adevăraţii patrioţi se sucesc în morminte văzând cum trădătorii neamului şi ai ţării sunt eroii paginilor de istorie.