“Nemaipomenita” istorie a ungurilor
Să demitizăm puţin istoria Ungariei.
Istoria Ungariei nu se poate scrie cu adevarat fara mentionarea faptelor si evenimentelor din istoria Romaniei.CD
Foarte mulţi vecini si nu numai, incearca sa “demitizeze” masiv istoria românilor, în timp ce ei isi promovează intens “originile mitologice”.
Să începem cu istoria Ungariei şi cu regii de la Budapesta. http://www-personal.umich.edu/%7Eimladjov/HungarianRulers.htm
Primul rege al Ungariei a fost Ştefan. Cât de ungur a fost Stefan cel Sfint si cat de catolică a fost coroana lui şi dacă coroana a venit de la Papa de la Roma este o poveste separată (pe coroană scrie clar în greceşte că este un cadou de la un împărat bizantin, dar dacă ungurii o vor să fie de la Roma, asta este mitologia/cultura lor, ei să fie sănătoşi).
*
De la regele Ştefan din anul 1000 până la regele Andrei al III lea care şi-a încheiat domnia în anul 1301 a durat dinastia Arpadienilor: prima, ultima şi singura dinastie partial maghiară. După moartea ultimului arpadian Andrei al III lea, pe tronul Ungariei nu au mai urcat etnici unguri. Carol Robert de Anjou s-a născut la Neapole în Italia, Sigismund de Luxemburg s-a născut la Nurenberg, Iancu de Hunedoara era român (a fost doar regent al Ungariei) urmat de Matei Corvin şi tot aşa.
Sant mari îndoieli că vreunul dintre aceştia vorbea limba maghiară sau s-ar fi simtit onorati sa fie considerati unguri.
După 1526 regatul Ungariei a încetat practic să existe: capitala sa Buda a devenit paşalâc turcesc.
Pretenţiile la coroana Sfântului Ştefan au fost preluate de dinastia germană de Habsburg care a şi reuşit să elibereze teritoriile fostului regat maghiar de sub stăpânirea turcească. Până în 1918 regii Ungariei au fost membri ai familiei de Habsburg.
Regatul medieval al Ungariei a avut regi unguri vreme de nici 300 de ani, următoarele două secole pe tronul de la Buda s-au suit nobili de alte naţionalităţi până în anul 1526, după care a urmat o lungă dominaţie austriacă.
Cam asta este istoria Ungariei şi a regilor ei.
Probabil ca istoria lor proprie, adevarata/demitizata nu-i prea incanta si se dau la istoriile celorlalti.
* Potrivit gestelor, adversarul lui “Geula cel Tânăr”, Ştefan “cel Sfânt” se trăgea, pe linie paternă, din româno-maghiarul Toxun (nume pecenego-cuman, pătruns deja în onomastica românească, sub forma Toxabă). Acesta era nepotul lui Arpad – şi avea un fizic singular printre maghiarii finici şi turcici care-i însoţeau, fizic moştenit de la mama sa, fiica lui “Menumorut” – ducele Bihorului (între Tisa şi Carpaţii Occidentali): “ochii frumoşi şi mari”, “părul negru şi moale” căzând în “plete de leu”. Era aşadar fiul fiicei lui “Menumorut” şi al metisului maghiaro-român Zulta (Zulta provenea din căsătoria lui Arpad cu fiica creştină a lui “DUCA” din Ţara Unguarului, cucerită de maghiari după fixarea lor în regiunea numită cu un cuvânt din limba locului – “muncă” – “Muncaci”). Toxun fusese căsătorit de mama sa româncă cu o “femeie din Ţara Cumanilor” (nume dat în epocă teritoriilor româneşti din Transilvania intracarpatică şi de la est şi sud de Carpaţi). Era, mai mult ca sigur, şi ea, o româncă sau româno-cumană ortodoxă, de vreme ce şi-a botezat unul dintre fii, în rit ortodox, “Mihail”, iar acesta, la rândul său, avea să-şi boteze copiii “Vasile” şi “Vladislav”. Toxun a lăsat moştenire “ducatul Ungariei primului născut” – “Geysa”.
Tot preferinţele mamei i-au adus probabil noului duce ca soţie pe una din fiicele lui “Geula” (Iuliu) cel Bătrân, tatăl (sau bunicul) lui “Geula cel Tânăr”, “Sarolt” în ungureşte (Saroltha). Lăsând la o parte faptul că numele “Geula” (Gyla, Gelou) al documentelor este des întâlnit în onomastica şi toponimia românească sub formele de Gelu, Giulea, Giuliţa, Giuleşti, Jula, Julea etc., ascunzându-l cu certitudine pe Iuliu, interesant este faptul că “Saroldu” – “Saroltha” şi cumană si, respectiv maghiară, s-ar putea traduce prin “Oltul alb” sau “pământul udat de apa Oltului” (“sar” – “noroi”, pământ îmbibat cu apă), într-un cuvânt “Tara Oltului”. Cum “Geisa” nu se putea căsători cu acel străvechi teritoriu de autonomie românească al viitoarei Transilvanii, este de presupus că a peţit-o pe fiica ducelui (voievodului) său, Iuliu cel Bătrân, cel care, iesit din Ţara Oltului avea să-şi stabilească reşedinţa la Bălgrad – Cetatea Albă, dându-i numele său Alba lui Iuliu – Alba Iulia. O fiică al cărui nume nu s-a păstrat, fiind înlocuit ca de atâtea ori în cronici cu cel al regiunii de bastină! Tradiţia ne informează în plus că “Sarolt” scria cu litere “morave”, deci cu literele chirilice ale alfabetului recent adoptat de români, odată cu limba slavonă ca limbă liturgică şi că a construit la Veszprem o catedrală care seamănă izbitor cu rotonda-baptisteriu ridicată în 947 de tatăl său la Alba Iulia. De asemenea, şi-a botezat fiul, născut în anul 969, în ritul şi în limba sa, “Waic” – Voicu, nume semnificativ, care apare până târziu în veacul XV în actele cancelariei ungare cu eticheta apartenenţei etnice (“Vaik Olachis”). Botezatului Voicu i s-a mai spus în limba poporului pe care avea să-l conducă – cel ungar, aflat în plin proces de formare, din fragmente etnice distincte (cazari, pecenego-cumani şi bulgari, turcici, slavi, romanici şi români, germanici din Pannonia etc. în jurul componentei catalizatore finice, maghiare) şi “Bela” (derivat din germanicul Adalbertus).
Ulterior, prin trecerea la catolicism, Voicu avea să fie rebotezat Ştefan. De unde cele două braţe ale crucii sfântului Ştefan, simbolizând cele două botezuri. Braţe care sunt paralele cu solul când teritoriile revendicate de revizioniştii unguri sunt în cuprinsul Ungariei şi oblice când se află în stăpânirea băştinaşilor români sau slavi (slovaci, sloveni, croaţi, bosniaci, sârbi). Cazul actual! Este semnificativ, în acest context, faptul că Voicu, în semn de veneraţie, pentru Deodatus – cel care “împreună cu sfântul episcop Adalbert din Praga” l-a rebotezat “Ştefan” şi i-a adus ca dar din partea papei nu coroana (aceasta fusese dăruită de Bizant) ci titlul regal – îl va numi pe acesta, în româneşte, ca pe un părinte spiritual al său – “TATĂ” (Chronicon Pictum Vindobonense). De unde, spune Cronica Pictată de la Viena numele mănăstirii TATA şi al tuturor pământurile acordate lui Deodatus (ex. “Tátabanya”). Din moment ce în textul latin apare cuvântul românesc TATĂ, ca echivalent al lui părinte (pater) este de prisos să mai subliniem că “Szent Istvan” avea ca limbă maternă ROMÂNA pe care o vorbea în familie şi la curte.
Pretenţiile regelui Voicu-Ştefan asupra Transilvaniei nu puteau decurge, aşadar decât din calitatea sa de român şi invocarea drepturilor mamei sale, a însăşi originii sale voievodale româneşti. Venind însă în fruntea unei oştiri străine, Voicu-Ştefan avea să ��ntâlnească fără rezistenta stăpânilor de drept ai pământului intracarpatic, românii, conduşi de fratele ori nepotul româncei “Sarlot” – românul Iuliu (“Geula”) cel Tânăr, urmaşul legitim al unificatorului Transilvaniei, “Geula” (Iului) cel Bătrân (vezi Anonymus, p. 96, 121, 123 şi Chronicon Pictum, p. 146, ed. G. Popa Lisseanu; M. Bogdan, Românii în secolul al XV-lea, Bucureşti, 1941, Anexa 3, p. 225-226). Aşadar la 1002-1003 s-a consumat un conflict dinastic similar celui care avea să-i opună pe regii Franţei regilor britanici, în “Războiul celor o sută de ani”, mişcând interesul căpeteniilor militare din Pannonia pentru acapararea drumului sării de pe Mureş şi a principalelor bogăţii ale solului şi subsolului transilvan. Pretenţiile românului Voicu, metamorfozat în ungurul “Szent-Istvan” a stat la baza îndelungatei agresiuni a regilor de la Budapesta asupra TĂRII româneşti intracarpatice. Agresiune motivată prin revendicarea de către aceştia a moştenirii lor româneşti şi concretizată, după trei secole de confruntare, prin tratatul de la Seghedin, din 1310, când voievozii Transilvaniei, înapoind coroana lui Voicu – Stefan, pe care o câştigaseră prin luptă, recunosc, în urma falimentului dinastiei româno-maghiare a Arpadienilor, suveranitatea noului rege, întemeietor de dinastie, franco-italianul Charles I Robert d’Anjou (1308-1342), care nu putea înţelege relaţiile dintre state decât în manieră occidentală, ca relaţii între dinasti raportaţi ierarhiei dominate de împăratul romano-german şi papă. Un român pe tronul Ungariei “Ştefan cel Sfânt” (997-1038)
Nota redacției. Ungurii au mare nevoie de o istorie „sinceră”, care să le pună în față oglinda adevărului. Îi invit pe cei care cunosc mai bine această istorie să se pronunțe pe acest site. Nu pentru a denigra sau calomnia, nu pentru a exagera defectele și insuccesele sau pentru a le scădea meritele – cum au făcut ungurii cu istoria altor popoare, ci pentru a-i pune pe fiecare în banca sa, cea meritată.
Cu ani în urmă am aflat că pe la 1100 a existat un ungur student la Cambridge! Grozavă chestie, mi-am zis. Când am întrebat de numele personajului, am aflat că îl chema Cândea!… Acesta ar trebui să fie un capitol aparte: Câți sunt românii care au făcut istorie pentru Ungaria? Nu cumva si Balassa (Ballasy) – primul mare poet de limbă maghiară, era un Bălașa? Nume vechi, chiar străvechi românesc, din substratul geto-dacic.
Dar Bolyai, tată și fiul? Adică originari din satul Buia, sat în întregime românesc la vremea aceea.
Sunt două mari categorii de români care au făcut istorie pentru „bozgorime”: românii din Transilvania și din Ungaria, autotoni, băștinași, care din diferite motive nu au considerat relevant să facă opoziția maghiar-român, și românii veniți în imperiul habsburgic din Nordul Greciei, în sec. 18 și 19, aromâni sau megleni, care s-au refugiat de răul turcilor și al grecilor. Români din soiul GOJDU. Pe primii i-am putea numi români de soiul MATEI CORVIN!
Dacă îi vom inventaria pe toți, nu știu ce mai rămâne din contribuția maghiară la istoria ungurilor…
http://www.ioncoja.ro/amestecate/sa-le-punem-in-fata-oglinda/