http://www.reportervirtual.ro/2011/02/bate-un-vant-rece-din-balta.html
@
Cum poţi afla dacă în România e sau nu dictatură? Simplu: te uiţi de ce parte înclină Sorin Roşca Stănescu. Dacă e foarte vocal în opoziţie, e libertate de poţi să înjuri guvernanţii în tramvai, că ţi se mai alătură vreo douăzeci de călători şi nu păţeşte nimeni nimic. Dacă tace mâlc şi semnează pe ascuns note informative, fii sigur că la noi e o tiranie ca-n Rusia. Orice aţi spune despre el, SRS este barometrul perfect al mediului politic românesc şi un excelent negustor. Acest personaj are impresia că totul e după chipul şi asemănarea sa: de vânzare. De aceea, el şi încearcă să bage pe gât convingerile lui oricui naiv care se mai riscă să-l asculte. SRS ar fi în stare să-ţi vândă deşertul Sahara pe post de pădure tropicală şi să-ţi spele un mizerabil cadavru politic până la albirea totală, încercând să te convingă că de fapt e viu şi curat ca lacrima. Ultima lui postare de pe blog, dedicată prietenului Vîntu, reflectă pe deplin această atitudine. Dacă ai pica acum de pe Marte şi n-ai cunoaşte cine sunt personajele implicate, ai plânge cu şapte rânduri de lacrimi soarta bietului Sorin Ovidiu Vîntu şi l-ai urî din tot sufletul pe machiavelicul tiran Băsescu, care şi-a condamnat, fără scrupule, fostul aliat la moarte, lăsându-l fără ginecologul personal.
Stilul e omul însuşi, spunea cândva Buffon. Văzând stilul plângios al articolului, încercarea de a-l prezenta pe deţinutul de drept comun Vîntu ca pe un afacerist genial, onest, în esenţă, dar gata să speculeze orice fisuri ale legii spre a se umple de bani, îl vezi de fapt chiar pe Roşca-Stănescu şi înţelegi de ce era numit, colocvial, Ciripoi. Pentru că asta îţi sugerează rândurile lui: ciripitul unei păsărele care încearcă să cucerească prin candoare, ca apoi să ciugulească, plină de tupeu. Citind articolul, mai că ţi se face milă de tizul lui Roşca-Stănescu, aflând cât are săracul de pătimit, cu inima în pioneze, cu rotula crăpată în patru, crăpa-i-ar capul caprei, cu mustaţa lui blegită de îndârjirea judecătorilor chitiţi să-l înfunde… Tentativa de captatio benevolentiae este totală, mai că autorul nu strigă, printre pixeli: “Fraţilor, omul ăsta, poetul ăsta, şahistul ăsta, geniul ăsta nepereche moare cu zile, ucis de Băse Dictatorul şi noi stăm cu braţele încrucişate?”
Stând strâmb şi judecând drept, atitudinea lui SRS mi se pare o încercare disperată de a-l reabilita pe demonizatul naş al păcăliţilor de la FNI. Zăngănitul de cătuşe de la Jakarta se aude tot mai des şi tot mai aproape, iar Vîntu şi ciracii lui simt asta. Funia s-a apropiat periculos de aproape de par pentru ei. Blestemele, ameninţările, implorările sunt apanajul disperării. Iar aceşti oameni sunt disperaţi. Luată la bani mărunţi, logica domnului Ciripoi se prăbuşeşte ca un castel de nisip. SRS spune că Vîntu e bolnav copt şi se miră şi de cum de mai poate respira, cu inima aia trambalată atât prin bypass-uri. Că nu mai poate nici să meargă, bietul de el, ci abia se târăşte, în scaunul cu rotile, cu rotula singurului picior apt făcută zob. Că nu se găseşte în toată România un medic priceput la problemele de sănătate ale mogulului şi capabil să-l scoată din ghearele morţii. Toate aceste afirmaţii pot fi foarte lesne confirmate sau infirmate: o comisie medicală independentă, care să analizeze starea de sănătate reală a lui SOV poate oricând stabili adevărul, eliminând orice dubiu. Până atunci, n-avem de unde să ştim dacă inima lui Vîntu e muribundă sau bate doar de emoţie ori de câte ori aude incantaţia vrăjitorească “Traian Băsescu”. N-avem de unde să ştim că radiografia prezentată reprezintă chiar rotula lui şi nu, de pildă, laba împuşcată de mascaţi a credinciosului său căţel, Baron. Şi n-avem cum să ne dăm seama dacă ginecologii vienezi sunt mai buni la inimă decât specialiştii noştri, cardiologi autentici, de la Târgu Mureş sau Timişoara.
Indivizi precum SOV şi alţi domni cu acronime similare ar trebui să mulţumească Cerului în fiecare zi că trăiesc aici şi nu în alte ţări, perfect democratice, unde ar fi fost demult la zdup. Ar trebui să înalţe rugăciuni proniei divine că trăiesc în România de azi şi nu în cea de ieri, când un coleg întru escrocherii ca Ştefănescu-Bacchus era executat, sau mai rău, ca în cea de alaltăieri, când legea se făcea cu mitraliera şi la câţi amărâţi a păcălit, Vîntu ar fi fost de mult împănat cu plumbi. De altfel, probabil că şi de aceea dreptatea umblă cu capul spart pe la noi, iar octogenari care au mutat un gard ajung după gratii, în vreme ce mafioţi care au spoliat milioane de oameni scuipă pe justiţie şi recuză judecători. Poate de aceea am şi ajuns aici: că avem printre noi atâţia Ciripoi, dar n-avem deloc Cuiburi.