De obicei, aşa ceva nu se spune, dar anihilarea democraţiei nu e o noutate şi nici o tragedie. Pagubă în mănăstire monopedă, ghici servitute ce-i? Nepotrivirea libertăţii cu grupurile umane mai mari de una persoană fizică şi două mintale e binecunoscută - de la combatanţii Cain şi Abel încoace sau de la ultima coadă la ghişeu. Nostalgia după scutirea de autonomie musteşte şi va găsi mereu fisurile şi alibiurile care o aduc la suprafaţă.
Pentru a pune capăt acestui solid tratat filosofic, e de notat că Socrate s-a pripit susţinînd că viaţa neexaminată nu merită trăită. Marele spirit a băut cucută degeaba. O răcoritoare era mai potrivită. Numai viaţa neexaminată face plinul şi deliciul umanităţii.
Ce e cu adevărat fascinant şi morbid în dislocarea libertăţii e tehnica de substituire. Răsturnarea nu mai cere vaer şi zbucium. Infiltrarea lucrează de 2019 ori mai bine. Noua formulă îmbunătăţită exclude vărsarea de sînge (da, apă se face) şi redă circuitului agricol terenurile rezervate lagărelor. Revoluţia anti-democratică e în toi, dar ghilotina rugineşte, nefolosită. Decartarea democraţiei în numele democraţiei avansează perfect legal şi terapeutic, exemplar şi etic, în ovaţiile recunoscătoare ale celor ce urmează să-şi piardă libertatea.
Mecanica ambivalenţei care face din democraţie primul ei duşman e simplă. Ea se compune din 318 proceduri, 26 de metode aplicate şi peste 908 excepţii admise. Cine vrea numere mai mici va trebui să accepte puterea bunului simţ şi a observaţiilor primare.
Escrocheria dezvoltată de anti-democraţi în numele democraţiei ţinteşte, din nenumărate unghiuri, unul şi acelaşi trofeu: concedierea electoratului. Operaţia promovează masiv ipoteza turmei ignorante. Ori de cîte ori votul popular învinge clasa conducătoare, presa, experţii şi civicii aliaţi decretează excedaţi că prostimea nu înţelege ce votează.
Astfel, fiind o ecuaţie ultra-sofisticată, despărţirea Marii Britanii de UE nu e o chestiune de nasul plebei. Mai mult, aceeaşi plebe, în calitatea ei definitorie de proastă pe capete, a fost captată şi intoxicată de propaganda rusă cînd l-a votat pe Trump. Asta, spre deosebire de temeinic aleasa Ursula von der Leyen, şefa democraţiilor europene reunite în UE.
Din neştiinţă, credulitate sau ameţeală, gloata greşeşte tot mai des. În această situaţie, norocul nesperat al democraţiei sînt supra-experţii şi farurile civice. Ei şi ele ştiu şi luminează. Însă, în această pădure de stele călăuzitoare, nimeni nu străluceşte mai puternic decît birocraţii nealeşi care dau aparatul conducător al UE. Curajul lor deschizător de drumuri a găsit soluţia. Pentru guvernele rebele: schimbări de regim, fără alegeri, ca în Italia. Pentru naţiunile rebele: repetarea referendumului pînă la apariţia rezultatului dorit. Sau anularea, prin refuz de aplicare. Inovaţia care deblochează impasul democratic merită respectul cuvenit lamei ce nu mai taie nodul gordian, ci îl declară inexistent. Noua democraţie nu mai e participativă, ci imaginativă. Fuga de vot înnobilează.
Asta spune ceva despre rătăcirea noastră politică şi de caracter. UE - o sumă de instituţii labirintice, birocratice, nealese - e socotită desăvîrşirea apoteotică a democraţiei. Într-o inversiune tipică pentru epocile de iraţionalism victorios, marea masă a educaţilor şi emancipaţilor salută, cîntă şi sprijină un Leviathan anti-democratic. Democraţia a fost înlocuită de un cult care a avut grijă să păstreze carcasa defunctei.
Birocraţia cu faţă umană e machiată impecabil, dar asta nu scuză. Trei ani de perversiuni anti-populare în Marea Britanie ar fi trebuit să ne spună măcar atît: paradisul UE are intrări si nici o ieşire. Gnoza şi hipnoza sînt atît de profunde, încît nici măscările cele mai sfruntate ale vedetelor UE nu mai sînt înţelese în toată obscenitatea lor anti-democratică.
Aşa de pildă, Guy Verhofstsadt, un demagog belgian scăpătat, cugetînd neo-democratic, săptămîna trecută: Parlamentul European nu va admite niciodată apariţia unui Singapore la Marea Nordului!
Asta vrea să spună că UE, garanta democraţiei universale, interzice Marii Britanii să existe liber după Brexit. Orice încercare de construcţie a unei economii competitive, cu impozite mici, reguli simple şi investiţii libere va fi suprimată de monstrul protecţionist UE.
Verhofstadt a anunţat, fără perdea, că UE practică democraţia autoritară de drept divin şi se consideră stăpînă pe destinul naţiunilor. Adică e un imperiu adminstrativ, politic şi economic. Nimeni nu s-a scandalizat. Căci toată lumea bună ştie de acasă, de la şcoală şi de la televizor că UE e sacră şi necriticabilă. Fuga de vot a dus minţile luminate departe. Dincolo de orizont.
După debarcarea vulgului, declarat inapt de serviciu public pe motiv de prostie, a doua treaptă a despărţirii de democraţie e falsificarea instituţiilor. Cazul britanic e, din nou, grotesc. Capturat de o majoritate anti-populară, Parlamentul şi-a acordat dreptul de a decide în materie de Brexit. Asta, deşi avea la dispoziţie metoda clasică: dacă e nemulţumit de Guvern, Palramentul îşi exprimă neîncrederea, Guvernul cade şi au loc alegeri noi. Dar pentru prima oară în istoria Parlamentului britanic, opoziţia refuză alegerile. Fuga de vot protejază funcţia.
Pentru publicul din afară, toată această partitură laşă e prezentată ca probă a suveranităţii parlamentare, ultima şi cea mai de preţ formă de independenţă a naţiunii. Evident, operaţia a fost comunicată de mass media ca act eroic de rezistenţă în faţa abuzurilor dictatoriale ale guvernului.
Adevărul e mai aproape de un jaf perfect, comis de angajaţii băncii. Suvernitatea Parlamentului nu e supremă. Ea are sens doar în sînul şi în limitele Suveranităţii Naţionale. Fără aşa ceva, suveranitatea parlamentară e o absurditate învecinată cu splendoarea Marii Adunări Naţionale, în interiorul naţiunii suverane, sub comunism.
A doua potlogărie în palmaresul Parlamentului britanic e răsturnarea principiului reprezentării. E vorba de răspunsul la întrebările: cine pe cine alege şi reprezintă? Pentru prima oară în 300 de ani de democraţie modernă, Parlamentul a întors principiul cu capul în jos. 400 din 600 circumscripţii electorale au votat pentru Brexit, dar Parlamentul refuză să îşi reprezinte alegătorii. Dimpotrivă, substituindu-se Guvernului, Parlamentul a hotărît că alegătorii trebuie să accepte şi să reprezinte deciziile Parlamentului. De data asta, sîntem în preajma lui Brecht care sugera comuniştilor est-germani să înlocuiască poporul, dacă acesta greşeşte la vot.
Dar tehnica de bază a faurilor ce ostenesc în costum la demontarea democraţiei e recursul sistematic la instanţe extra-politice. Cu alte cuvinte, cînd poporul nu convine, dăm fuga la tribunal. Asta se cheamă, în limbaj civic-elevat, domnia legii. Tot mai multe decizii sînt luate din mîna alegătorilor şi tîrîte la tribunal. Acolo, judecători flataţi sau frustraţi fac, fără probleme, ceva ce se cheamă dirty work: distrug principiul separaţiei puterilor în stat, participînd la sau luînd decizii politice. A se vedea cazul pe rol la Curtea Supremă britanică invitată să decidă în disputa politică între Parlament şi Guvern.
Activismul judiciar se întinde şi îngheaţă inima democraţiei. Fireşte, în numele legii. Democraţia modernă presupune domnia legii, dar domnia legii nu presupune domnia avocaţilor. Dacă vor să schimbe politica, avocaţii n-au decît să se lase de meserie, să candideze şi să fie aleşi. Asta e mai greu. Fuga de vot e, încă o dată, sănătoasă.
În sfîrşit - dar ce sfărşit!- cea mai turbată demolatoare de democraţie e nevroza revoluţionară oficial stimulată. E vorba de mania climatică. Cruciada pentru salvarea planetei umblă într-un vehicul înfricoşător, cunoscut şi temut de la primele lui apariţii istorice sub forma spaimelor milenariste creştine, a radicalismului însîngerat iacobin şi a justiţiei proletare comuniste.
Herghelii de posedaţi proaspăt spălaţi pe creier îşi împachetează frustrările în idealuri absolute şi cer ora zero, îndepărtarea capitalismului bolnav şi a civilizaţiei otrăvite a Occidentului.
Epidemia lucrează în bazinul societăţilor prospere în care băltesc satisfacţia materială şi insatisfacţia de sine. Plictisul irită nervii. Odată rezolvate cerinţele cele mai amănunţite ale vieţii, lupta pentru supravieţuire dispare şi face loc golului de sens şi identitate. Şi, deodată, apare izbăvirea: te vei simţi bun, puternic şi nobil, dacă vei face spume şi năbădăi stradale pentru a salva, nu vreun detaliu discret, ci tot: viaţa, omenirea, viitorul, planeta. Imediat, vei simţi, în tine, binefacerile stimei de sine şi, în jur, recunoaştera socială. Vei face prima ştire şi atîţia oameni îţi vor spune cît eşti de amazing şi special. Nevroza s-a lecuit pe sine însăşi.
Această febră dizolvantă a fost pusă la treabă fără scupule şi iertare.
Copiii au fost luaţi ostatici, îndoctrinaţi şi trimişi să ţipe la greva climatică globală. Adio, şcoală! Şi bun venit, fanatism programat! Idioţia scapă, iar, neremarcată: copii sînt puşi să demonstreze pentru o mişcare care cere, printre altele, o lume fără copii.
Miroase, iar, a dogmatism nebun, în formă continuată şi continuat. Pavlik Morozov cere mîna Gretei Thunberg şi, împreună, ei vor salva Pămîntul.
Cine face greşeala să citească literatura delirantă a Mişcării va da acolo de una şi aceeaşi idee fixă: civilizaţia occidentală e vinovată şi trebuie înlocuită. Nu mai e timp de capitalism şi democraţie. Timpul presează. După cum se ştie, Planeta dispare frecvent. Cam o dată, la 10-15 de ani. Ultima oară, trebuia să fim nimic în 1975, 1980, 1989, 2000 şi în fiecare alt an, recomandat de cercetători drept sfîrşit inevitabil. Dată fiind iminenţa repetată a Apocalipsului, fuga de vot e o datorie sfîntă.
Democraţia seamănă tot mai mult cu o criză de neiertat, în care egalitatea şi-a făcut prea mult de cap cu privilegiile inteligenţei superioare. Din fericire, totul trece. Fuga de vot nu mai e ruşinoasă ci ecologic sănătoasă şi politic prestigioasă. O spun atîţia democraţi!