Vârful Pop Ivan 1937 metri, Munţii Maramureşului

Si dimineata, sub un cer albastru, fara pic de nor, pe la izvoarele de sub creasta, urcam spre Pop Ivan. Gasim pe creasta, indata ce ajungem acolo, o potecuta firava. Pasim in apropierea granitei si nu putem sa ne dumirim daca suntem la ucrainieni sau la ai nostri. Depasim o zona cu jnepeni, apoi curand ne aflam in fata unei minuni. O poiana cu narcise la aproape 1800 m. Urcam mereu, depasim varf dupa varf. Arareori gasim un fel de stalp de beton, borna de granita, pe el cu niste dungi colorate, parca romanesti, parca ucrainiene. Doar numarul aflat pe ei, 360 si ceva, asa cum fusesem informati mai de mult, ne fac sa stim ca suntem inca in tara noastra. Parca nici nu ne este teama de granicerii straini, cam rai dupa cat ni se spusese. Depasim Varful Rapa (1873 m), dar si altele tot inalte, pana a nu ajunge pe cel dorit. Pe versantul ucrainean, zapada multa si caldari glaciare ce par a se ascunde sub neaua aflata din belsug, ramasa de asta iarna si cornise agatate pe coasta muntelui, lacuri alpine, chiar daca ele vor fi doar temporare. Coastele nordice ale muntelui seamana nespus cu cele fagarasene.

Incantarea este cu atat mai mare, cu cat peste tot locul intalnim flori dintre cele frumoase. Ici-colo gentiene, pe alocuri clopotei de stanca, ciorchine si raspanditi printre stanci si ceva mai aproape de varful cel mare, ghintura patata, galbena cu picatele maronii, care ne starneste entuziasmul. Apoi vine si varful si pe nicaieri nu ne dam seama in ce tara suntem. Doar obeliscul din varful Pop Ivan-ului, aflat la 1937 m, cu inscriptii in alfabetul slav, ne amintesc ca am cam depasit granita. Peste tot e liniste si ochii cuprind privelisti in toate partile. 

In continuare, creasta Muntelui Serban pare a fi la fel de alpina si cine stie, poate candva ajungem si acolo. Mai departe imaginea masiva a Farcaului si Mihailecului acopera orizontul si noi ne gandim si la legenda Lacului Vinderel, cel „fara de fund”. Apoi, sub bataia vantului de creasta, taios, incepem coborarea spre stana unde ne lasasem rucsacii. Dupa amiaza acolo ne apuca si o ploaie cu ceva trasnete, dar noi dormim somn de ne‘ntors, pe toalele colorate.

Apoi un ramas bun de la amfitrioni si coborim pe drumul de taf, noroios cat cuprinde. Pana jos, aproape de Valea Repedei, langa casa granicerilor de la Smereceni, nu ne mai oprim. Nu ne induram sa intindem cortul si cei de la dormitorul langa care poposisem ne imbie la o noapte in podul cu fan proaspat cosit. Acolo petrecem somn adanc, mai ales ca scapasem de cuibul de viespi aflat la intrarea in pod.

A doua zi incercam sa ajungem pe Farcau si nu atat pe el cat la Vinderel. Sfaturile luate nu ne indruma chiar pe drumul cel mai scurt si astfel ajungem la unul lung, pe vale, la Piciorul Dancului. Imi dau seama ca drumul cu urcus abrupt si poate lung le ingreuneaza mersul celor tineri daca i-as fi insotit, asa ca ma intorc la rucsacii lasati in podul cu fan. Ei insa ajung pana sus, atata cat sa vada, cam de departe, lacul mult dorit. Mai catre dupa amiaza ne regrupam. Ne strangem lucrurile si coboram alene spre satul Repedea, de unde ultimul lucru care ne-a mai ramas de facut este drumul pana la gara. Cu imaginile departate ale crestelor inalte pe care fusesem, cu cele ale versantilor apropiati, cand inverziti, cand acoperiti de brad, cand cu crestele mari ale Tiblesului sau Rodnei inaltate spre cer, privim cu parere de rau culorile asfintitului ce sfarsesc pe ferestrele trenului care ne departeaza de locurile de abia indragite.

Donează 30 de lei