Toate instrumentele europene şi-au făcut simţitâ prezenţa pentru prima oară în cultura orală în cadrul manifestărilor muzicale cu caracter de divertisment din mediul orăşenesc. Apariţia timidă a constructorilor de instrumnete muzicale care imitau modelele occidentale în cultura noastră populară nu este totuşi întâmplătoare. Instrumentele moderne, fiind mai greu de găsit la început şi destul de scumpe, au determinat ca în sfera preocupărilor meşterilor autohtoni lemnari să apară şi o nouă îndeletnicire: cea de a construi instrumente muzicale, în special pe cele din familia viorilor. Nu e de mirare că în aceste condiţii, apar meşteri la oraşe sau la sate care caută să construiască replici ale noilor modele aduse din vest, pentru a satisface oarecum cererea venită din partea interpreţilor, chiar dacă această îndeletnicire nu le asigura în exclusivitate existenţa. În paralel, meşterii care se pricepeau să construiască instrumente tradiţionale au început să-şi diversifice propria producţie de instrumente, asimilând noile produse. Procesul a fost însoţit de o rapidă recalificare a muzicanţilor autohtoni care au învăţat să cânte cu precădere la instrumentele cordofone cu arcuş. Au apărut astfel copii ale instrumentelor de acest tip, de producţie autohtonă după modelele din vest , care reproduceau într-o formă mai exactă sau mai puţin exactă modelele occidentale.

Odată cu ridicarea gradului de precizie în execuţia acestor instrumente, delimitarea dintre instrumentele artizanale şi cele consacrate (atestate sub aspectul calităţii sonore) a început să se facă tot mai greu.Viorile artizanale sunt caracterizate a fi instrumnetele care au drept constructori maşteri autohtoni din mediul urban sau rural, nespecializaţi în aceste construcţii. Nu se cunosc prea multe date despre aceste instrumente deoarece ele au rămas neatestate iar atelierele în care au fost făcute nu s-au remarcat ca ateliere de performanţă în plan profesional. Se pare că producerea lor a fost destul de limitată şi sporadică, fără a avea un caracter de serie.

Majoritatea meşterilor artizani lemnari nu cunoşteau principiile acustice care au stat la baza construcţiei instrumentelor muzicale. În cultura orală se lucra mecanic prin copierea mărimilor, reproducându-se după posibilităţi modelul original.

Spre deosebire de modul în care au evoluat artele temporale în cultura orală, la construcţia instrumentelor artizanale cu arcuş, nu s-a creat o tradiţie locală de sine-stătătoare a meşterilor lemnari care să fie transmisă apoi din tată în fiu. La noi au existat doar încercări răzleţe şi nesemnificative legate de construcţiile de instrumente. Chiar şi în mediul urban, producţia (specializată) în cadrul atelierelor manufacturiere a apărut foarte târziu. Cauzele sunt de natură economică. O producţie masivă şi constantă de instrumente nu a fost posibilă deoarece nu era motivată de o cerere corespunzătoare din partea interpreţilor existenţi. Oraşele erau dependente în mare măsură de producţia (de serie) a occidentului. Ele puteau furniza în acelaşi timp, fără probleme necesarul destul de scăzut de instrumente pentru cultura orală. Cu toate acestea, preocuparea de a construi instrumente de coarde cu arcuş, deşi timidă, a existat în cultura noastră orală pe tot parcursul timpului, chiar dacă fenomenul nu a căpătat o formă de manifestare coerentă. Principalii factori economici care au echilibrat raportul dintre producţia internă şi cea externă de instrumente erau preţul de cost şi implicit randamentul producţiei.

Luând în considerare contextul în care s-a realizat construcţia instrumentelor artizanale cordofone cu arcuş la noi în ţară şi ţinând cont de aspectul lor general, se observă că acestea au unele particularităţi comune:

1. reproduc destul de corect modelele originale, uneori chiar şi unele mici detalii fără o importanţă deosebită în plan funcţional;

2. dimensiunile şi grosimile plăcilor rezonatoare nu sunt făcute în funcţie de cerinţele acustice ale instrumentului în cauză (reproducere mecanică);

3. la construcţia lor sunt adaptate procedee de lucru oarecum autohtone, determinate de dotarea tehnică a atelierului tradiţional românesc specializart în lemn;

4. meşterii folosesc doar esenţe de lemn din această zonă: păr, nuc, molid, paltin, frasin, etc. iar cordarul instrumentelor este confecţionat de obicei din corn de vită;

5. prin felul cum sunt lucrate, instrumentele artizanale au un număr mai redus de piese componente în ansamblul construcţiei ( butuci, colţuri, bară, eclise), modelul originar fiind respectat sau nu, după caz;

6. majoritatea instrumentelor vechi artizanale (care au rămas) sunt lucrate într-o manieră primitivă, ele sunt sculptate dintr-un singur bloc de lemn, fiind foarte puţin folosit cleiul pentru îmbinarea părţilor componente;

7. finisajul şi execuţia artistică lasă uneori de dorit în cadrul construcţiei, deoarece s-a urmărit în primul rând latura funcţională;

8. vopsitul (lăcuitul) este făcut mult mai rudimentar, de obicei instrumnetele sunt acoperite cu un baiţ de nuc (cafeniu – negru) şi cu un lac superficial protector care nu se ridică la nivelul lacurilor occidentale;

9. instrumentele artizanale nu ating decât parţial standardul muzical de calitate al instrumentelor vestice, în special timbrul lasă mult de dorit;

10. de-a lungul timpului, au suferit unele revopsiri sau unele mici modificări făcute de instrumentiştii din cultura orală care le-au folosit;

11. din perioada respectivă nu s-au păstrat arcuşele originale.

Importanţa prezenţei acestor instrumente în cultura noastră tradiţională este deosebită, deoarece ele reproduc în mod secvenţial unele modele care au dispărut ulterior chiar şi din cultura europeană, sau au rămas într-un număr foarte mic. Ele pot oferi informaţii deosebite legate de drumul parcurs de instrumentele cu arcuş în evoluţia lor, sau de încercările succesive făcute pentru perfecţionarea modelelor care au stat la baza instrumentelor actuale folosite în orchestrele clasice.

În momentul de faţă instrumentele artizanale cordofone cu arcuş au rămas destul de puţine. Unele au suferit grave deteriorări de-a lungul timpului sau au fost distruse. Datorită faptului că viorile meşterilor nespecializaţi nu s-au ridicat la nivelul calitativ al creinţelor impuse de instrumentele performante, majoritatea lor au fost neglijate sau chiar abandonate de interpreţii autohtoni de-a lungul timpului.

În practica muzicală orală românească se mai întâlnesc sporadic, într-o formă oarecum particulară „viorile cu teluri” (coarde suplimentare de rezonanţă). Majoritatea instrumentelor care folosesc această manieră de cântat, care au fost păstrate până în momentul de faţă, provin din lotul viorilor cumpărate din vest, ele fiind modificate ulterior (au fost ataşate micile cuie suplimentare ale noilor coarde şi s-a făcut ulterior un orificiu, de-a lungul gâtului sub limbă, pentru coardele care vibrează prin simpatie). Instrumentele construite special cu teluri sunt deosebit de interesante din punct de vedere muzical, dar acestea sunt în momentul de faţă destul de rare. Ca aspect, ele au unele diferenţieri constructive legate de dimensiunile folosite, sau se remarcă prin modul cum este realizată forma cutiei de rezonanţă.

O categorie aparte a viorilor artizanale autohtone sunt viorile cu goarnă întâlnite în special în zona Bihorului. Având oarecum o formă bizară, ele fac parte din grupul de instrumente construite într-o perioadă relativ mai recentă de către meşterii - interpreţi (ele se mai construiesc şi în momentul de faţă). Vioara cu goarnă a devenit deja tradiţională pe plan local în Bihor şi parţial în sudul Banatului pe clisura Dunării. De asemenea, câteva exemplare ale acestor modele sunt în posesia unor instrumentişti care îşi desfăşoară activitatea în ansamblurile folclorice profesioniste sau de amatori.

În continuare vor fi prezentate trei modele de viori construite artizanal, care au fost studiate mai puţin în literatura noastră de specialitate.

Existenţa acestui instrument în spaţiul românesc este oarecum particulară. Această vioară artizanală pune în discuţie o serie de probleme legate de construcţia unor modele de instrumente care au fost întâlnite în special în secolul al XVIII-lea şi al XIX-lea. Prezenţa feurilor tradiţionale şi a melcului de la cap plasează construcţia modelului original (după care a fost copiat instrumentul de maşterul popular), în perioada de după Antonius Stradivarius care impune definitiv aceste detalii constructive.

Vioara seamănă mult la aspect cu „rebecul” – instrument derivat din „rebab-ul” arab apărut în Europa la începutul secolului al XVIII-lea. Ea mai are multe trăsături comune cu vioara „sordine” întâlnită în Italia aproximativ în aceeaşi perioadă. Asemănarea sa este evidentă şi cu violina „pchette” care a supravieţuit în practica instrumentală o perioadă mai îndelungată de timp în vestul Europei.

Prezenta vioară se constituie într-un interesant document istoric, oferindu-ne imaginea unuia din sutele de modele încercate de-a lungul timpului de constructori prin care s-a ajuns, datorită unor eliminari succesive, la formatul performant al viorilor actuale. Iniţial, în vestul Europei acest instrument era conceput pentru a deveni un al cincilea membru în familia viorii (violina piccola), care avea şi un alt acordaj într-un registru mai înalt. În acest scop a fost folosit încă din secolul al XVI-lea în unele ţări vestice. A devenit însă destul de repede neperformant datorită dimensiunilor improprii ale cutiei sale de rezonanţă care prin forma şi dimensiunile concepute nu permitea emisia unor sunete de calitate. Modelul acestui tip de vioară s-a păstrat sub diverse forme constructive până în secolul al XIX-lea datorită unor avantaje de ordin practic pe care le avea. Cel mai mic membru din familia viorilor a rămas însă în final doar instrumentul preferat al maeştrilor de dans din partea vestică a Europei, care îşi cântau cu el liniile melodice ale pieselor din repertoriu. A fost ales ca instrument de lucru datorită dimensiunilor sale reduse, fiind uşor de transportat şi prin faptul că îndeletnicirea acestor oameni nu presupunea folosirea unor instrumente cu calităţi timbrale deosebite.

Odată cu dezvoltarea tehnicii interpretative a viorii clasice prin folosirea poziţiilor (care a mărit mult ambitusul de lucru), instrumentele care au adoptat formatul mic, neavând calităţi deosebite sub aspect sonor, s-au uzat din punct de vedere moral fiind concurate foarte serios în privinţa intinderii de celelalte instrumente. Intre timp, viorile care au fost construite după modelele consacrate, au devenit mult mai eficiente prin faptul că ofereau un nivel sonor acceptabil şi aveau în plus un timbru deosebit.

Deşi are o vechime apreciabilă, exemplarul prezentat este o construcţie artizanală, provenind probabil din spaţuil transilvan. Ca şi majoritatea instrumentelor vechi construite de meşterii tâmplari, vioara este făcută dintr-un singur butuc de lemn (cap gât şi corp), având cavitatea de rezonanţă sub forma unuei linguri de lemn sculptate (semi-ovoide). Pe partea concavă a acestui corp destul de rudimentar, este lipită ca un capac, o placă de rezonanţă din lemn de brad, care este prevăzută cu două feuri clasice. Având în vedere forma rotunjită a cutiei de rezonanţă, nu au mai fost intercalate eclise între cele două piese componente. La această vioară, formatul gâtului, al limbii şi al melcului, ca de altfel şi lăcaşul cuielor sunt construite după modelul standardizat al instrumentelor cu arcuş. Instrumentul are un grad de finisare destul de redus, iar părţile sale componente nu respectă dimensiunile, folosite în mod curent la construcţie, decât parţial. Butonul pentru fixarea cordarului lipseşte. Ancorarea cordarului este făcută într-o manieră primitivă, vârful ţuguiat al cutiei de rezonanţă fiind partea instrumentului care înlocuieşte această piesă. Vioara este vopsită cu un baiţ închis (posibil de nuc), peste care s-a aplicat o peliculă protectoare a cărei compoziţie este greu de stabilit fără o analiză chimică amănunţită.

Instrumentul, având o cavitate de rezonanţă cu un volum relativ mic, emite sunete destul de slabe dar stridente în timpul cântatului. Timbrul este sărac în armonice (are un sunet telefonic). Datorită faptului că instrumentul are un format diferit de modelele consacrate, el nu poate fi ţinut în poziţia convenţională (nu poate fi sprijinit cu bărbia). Din această cauză în condiţiile în care un interpret nu este obişnuit cu un astfel de instrument, el va cânta destul de greu şi imprecis.

După aspectul său general, se poate observa cu uşurinţă că modelul acestei viori a fost copiat de un meşter tâmplar autohton, el având ca model un instrument adus din vestul Europei. Motivaţia unei astfel de copieri se explică prin faptul că în această perioadă muzicanţii români, care îşi desfăşurau activitatea în practica instrumentală orală, erau foarte receptivi la toate noutăţile vestului, de unde veneau majoritatea instrumentelor moderne. Slabele performanţe acustice oferite de acest model au făcut ca instrumentul să nu se răspândească şi să nu fie utilizat ulterior în cultura noastră orală.

Construcţia de faţă respectă chiar şi unele detalii estetice, existente la unele instrumente tipice pentru această epocă (partea terminală a limbii la care forma de „acoladă” nu se justifică din punct de vedere funcţional. Cu toate acestea, instrumentul pare oarecum neterminat, nu este finisat de loc, grosimile cutiei de rezonanţă nu sunt luate în seamă, lucru nepermis la o construcţie similară de acest tip dintr-un atelier vestic, oricât de veche ar fi ea. De fapt, meşterul lemnar, prin această construcţie, ne-a demonstrat că nu avea nici cele mai elementare cunoştinţe de acustică muzicală. El a reprodus intuitiv în maniera sa proprie, după legile culturii orale, un obiect comandat de muzicanţi. Câteva detalii constructive rămân semnificative în această privinţă: marginea cutieie de rezonanţă este ornată cu încrustaţii folosite în simbolistica artei noastre populare; interiorul cavităţii este vopsit cu baiţ, prilej cu care se poate vedea faptul că popicul iniţial a fost plasat sub căluş în partea centrală a viorii.

În legătură cu folosirea acestui tip de instrument în cultura noastră populară, nu avem informaţii certe care să ateste prezenţa lui semnificativă nici măcar în unele forme izolate ale practicii noastre instrumentale. Ar fi rămas în aceste condiţii, în mod sigur, consemnate unele date în memoria culturii populare, sau eventual s-ar fi întîlnit un număr mai mare de astfel de exemplare în practica muzicală. Considerentele legate de performanţă (aceleaşi ca şi în vest) au determinat şi la noi în ţară ca acest instrument să nu fie folosit într-o perioadă mai îndelungată de timp, pentru a căpăta statutul de instrument popular tradiţional.

Acest instrument este rezultatul concret al unor inovaţii acustice apărute la sfârşitul secolului al XIX-lea. Ideea folosirii unui alt fel de corp rezonator pentru instrumentele cu arcuş a fost pusă în practică, printr-un experiment, la un instrument predecesor „vioara cu pavilion”. Construit pentru prima oară în Marea Britanie, instrumentul era iniţial prevăzut cu o singură coardă. El a fost comercializat apoi în varianta actuală la începutul secolului al XX-lea având ca destinaţie muzica de jazz. Noile tipuri de instrumente din această categorie se bazează pe un alt principiu acustic difert de cel folosit în cazul viorilor obişnuite. Cutia de rezonanţă a fost înlocuită cu un dispozitiv mecanic de amplificare – doza de patefon. Aceasta preia atribuţiile rezonatorului obişnuit, rezultatul sonor fiind emiterea unui alt fel de sunet care se remarcă printr-o componentă spectrală diferită de cea a viorilor tradiţionale.

La început, aceste noi instrumente au pătruns şi s-au răspândit în spaţiul românesc prin comerţ în perioada interbelică (vioara sistem Tiebel). Folosirea lor în varianta de construcţie artizanală în cadrul culturii orale s-a făcut în special după cel de al doilea război mondial când peste tot s-a renunţat la acest model, el devenind neinteresant (necompetitiv). În general construcţiile artizanale respectă doar în principiu formatul iniţial. In România acest tip de vioară s-a răspândit destul de rapid mai ales în vestul ţării: în Bihor şi parţial pe clisura Dunării în Banat. Povestea tradiţională spusă de principalii constructori bihoreni (Gheorghe Rada şi Codoban Teodor), legată de apariţia şi răspândirea acestui instrument, este că au văzut un exemplar asemănător (vioara cu pavilion) la un muzeu occidental cu ocazia unui turneu artistic şi apoi au construit (inventat) modelul actual care a avut mare succes în rândurile muzicanţilor locali.

În perioada actuală, la noi vioara cu goarnă nu mai este folosită în altă parte decât în zonele amintite. Instrumentul este ideal pentru cântatul la horele populare săteşti în cadrul unor formaţii reduse de muzicanţi. Sunetele pe care le produce sunt stridente şi puternice, fără o componentă armonică reprezentativă. Faţă de instrumentele consacrate, vioara cu goarnă are sub aspect timbral doar defecte. Penetraţia sunetului a fost principalul argument care a reuşit să o impună pe plan interpretativ, datorită competiţiei cu instrumentele de suflat care au început să fie folosite tot mai mult în cadrul formaţiilor populare. La vioara cu goarnă există şi posibilitatea de a direcţiona (focaliza) sunetele în funcţie de modul în care este orientat pavilionul. Tot datorită pavilionului, sunetele sale seamănă mult sub aspect timbral cu cele emise de trompetă. Fiecare instrument de acest fel prezintă însă mici diferenţieri timbrale în funcţie de dimensiunile pavilionului şi de calitatea materialelor rezonatoare folosite la construcţia pieselor componente. Dacă pentru alt gen de muzică timbrul viorii cu goarnă este catastrofal, nu acelaşi lucru se poate spune pentru muzica din Bihor. Aici, sonoritatea necizelată, parcă este creată special pentru aceste melodii, ea imprimând execuţiei o notă de arhaitate (care este în concordanţă perfectă cu materialul sonor). Folosirea viorii cu goarnă în acest spaţiun geografic destul de limitat conferă în special muzicii instrumentale din Bihor o notă particulară, oarecum unică.

Sub aspect constructiv, principala modificare adusă modelului clasic de vioară este legată de absenţa rezonatorului obişnuit (cutia de rezonanţă), în locul ei se găseşte o bară solidă de lemn. Bara respectă lungimea cutieie de rezonanţă, la ea fiind ataşat gâtul, exact ca şi la viorile obişnuite. Pe această bară în partea dreaptă, sub căluş este fixată doza de patefon. De fapt, doza de patefon preia rolul cutieie de rezonanţă a instrumentului obişnuit, dar la cele două tipuri de construcţii, datorită dfiferenţierilor de concepţie tehnică existente, rezultatul sonor sub aspect timbral nu este acelaşi. Doza de patefon este prevăzută cu un orificiu, în continuarea căruia este ataşat un tub din metal care se termină cu o pâlnie (un fel de substituţie a pâlniei originale de patefon). Celelalte părţi componente ale viorii sunt neschimbate, ele având în linii mari aceleaşi dimensiuni.

Din punct de vedere acustic, doza de patefon este o cavitate mică de formă circulară confecţionată din metal. La marginea cavităţii se fixează (ca un capac) o membrană subţire şi elastică făcută iniţial din azbest sau în lipsa acestui material, mai nou, este întrebuinţat un aliaj metalic cu randament sonor similar. Constructorii artizanali folosesc materialul recuperat al ambalajelor de la tuburile de pastă de dinţi sau de la pasta de ras. Doza are un locaş special construit pe marginea ei în care este fixată o tijă metalică. Punctul de fixare al tijei este aproape de mijlocul său. Ca dimensiune, tija porneşte de la centrul dozei şi se prelungeşte peste marginea acesteia cu aproximativ doi centimetri. Pe vioară, doza este orientată cu tija în sus. Sub aspect funcţional, tija este o pârghie cu două segmente: unul puţin mai scurt, de la punctul de fixare, în sus, înspre căluş şi unul mai lung, de la punctul de fixare la centrul dozei. Capătul scurt al tijei este prevăzut cu un dispozitiv de prindere a acului de patefon pe care este aşezat piciorul drept al căluşului. Capătul lung al tijei este prins de centrul membranei cu ajutorul unui şurub. Rolul tijei este de a transmite vibraţiile de la căluş la membrană. În funcţie de raportul de lungime dintre cele două segmente ale pârghiei din cadrul tijei se realizează şi raportul de amplificare sonoră în doză, deoarece membrana vibrează în planul intensităţii la comanda mecanică a tijei. În privinţa dimensiunilor dozei nu există mărimi fixe. Sunt folosite doze vechi de patefon sau copii artizanale ale acestor modele.

Pavilionul viorilor construite de meşterii artizani este de fapt un fragment din partea terminală a unei trompete de fanfară sau a unei goarne obişnuite, care a fost luat de la un instrument vechi sau chiar de la o goarnă de „pionieri". Acesta are rolul unui tub conic rezonator – conductă, care direcţionează, amplifică în continuare sunetele dozei şi apoi le împrăştie cu ajutorul pâlniei.

Privită în ansamblul ei construcţia instrumentului are un aspect ciudat. Nu există o formă standardizată a modelelor autohtone, acestea prezentând mici variaţii constructive mai ales la baza instrumentului. La unele viori, bara cadru a fost ornată cu încrustaţii specifice artei populare, reprezentate prin motive geometrice. Componentele din lemn ale viorii sunt date cu un lac protector.