Varianta buhaiului din tablă, cu manivelă, este de dată recentă, mai precis din perioada de după cel de al doilea război mondial. Noul model (de instrument membranofon acţionat prin frecare) a apărut sporadic în zona Moldovei, ca urmare a schimbărilor sociale apărute în această perioadă de timp. Strămutarea unui număr reprezentativ de persoane din mediul rural în mediu urban a avut ca efect în plan cultural o metamorfozare vizibilă a unor mentalităţi de factură arhaică. Astfel, în cadrul obiceiurilor de iarnă, noua variantă de buhai construită de ţăranul „recalificat” (independent de voinţa lui), stabilit în noile blocuri muncitoreşti, producea aproximativ acelaşi efect sonor ca şi buhaiul tradiţional, dar cu mijloace împrumutate din tehnologia urbană. Membrana din piele a fost înlocuită cu cea din tablă, şuviţa de păr din coada calului cu şuviţa de câlţi folosită la calorifere, putina din lemn cu bidonul de tablă. La buhaiul din tablă s-au aplicat şi unele procedee constructive originale: utilizarea arcului de oţel în cadrul cuplului vibrator, care îmbunătăţea caracteristicile sonore ale membranei de metal (mult mai rigidă în raport cu cea din piele) şi folosirea butucului cu manivelă, care producea o frecare deosebit de eficientă a câlţiului. De fapt, procedeul de manevrare a buhaiului din tablă, cu manivelă, nu era nou. El a fost experimentat cu mult timp înainte la unele instrumente cordofone acţionate prin frecare (viela). Faţă de buhaiul tradiţional, efectul sonor al acestui instrument are o nuanţă timbrală metalică (oarecum artificială).

Buhaiul din tablă, cu manivelă, din imagine, a fost construit de mine, sub îndrumarea unui colindător din zona Moldovei – Oneşti (Nicolescu Adrian Valentin – practicant al obiceiurilor de iarnă de la sfârşitul secolului trecut)