Fluierul cu dop este cel mai răspândit instrument aerofon folosit în practica muzicii instrumentale a culturii orale româneşti. El este construit în diverse mărimi din: lemn, trestie sau mai rar din os ori metal. Având o vechime milenară, forma şi grifura fluierului este (conceptual) standardizată (şase orificii, grupate trei cu trei). Nu acelaşi lucru se poate spune despre lungimea instrumentului care este de cele mai multe ori variabilă. La români fluierul cu dop se găseşte sub două variante constructive; cu tubul cilindric şi cu tubul uşor gâtuit la capătul inferior. În partea superioară a sa, fluierul cu dop are un dispozitiv performant de producere a sunetului – capul de fluier. Fiecare detaliu al acestui dispozitiv are o denumire tradiţională proprie (dop, lumină, vrană, limbă). Sub aspect sonor, instrumentul este afectat de orice mică modificate a dimensiunilor sale. Datorită acestui fapt, fluierele construite individual au scările sonore foarte diverse, de cele mai multe ori ele fiind incompatibile cu sistemul temperat. Modelele unor astfel de instrumente sunt acceptate în practica muzicii orale, deoarece fluierul este un instrument preponderent pastoral, el fiind folosit în execuţii individuale. Spre deosebire de cântatul pe două sau mai multe voci (colectiv, vertical) cântatul monodic acceptă cu mai multă toleranţă intonarea relativă a intervalelor.

Fluierele din imagine sunt construite de meşteri tradiţionali. Cel din partea superioară a imaginii este acoperit cu un lac superficial fiind gravat apoi cu cuţitul şi vopsit cu cerneluri colorate (zona Teleorman – meşter Ion Costache). Fluierul din partea inferioară a imaginii este din zona Munţilor Apuseni (Câmpeni – meşterul fiind necunoscut).