violoncelul

violoncelul „bătut” (acţionat prin ciupire şi lovire)

În cadrul culturii orale est-europeane, violoncelul „bătut” poate fi considerat ca un instrument inedit sub aspectul manierei de interpretare cât şi al construcţiei. Cântatul cu violoncelul „bătut” în spaţiul cultural românesc a fost practicat începând cu zona centrală a Ardealului până în zona sudică a sa, el fiind bine reprezentat şi în Banatul de câmpie. Instrumentul este întâlnit ca o relicvă şi la naţionalitatea maghiară din Ardeal. Ansamblul muzical tradiţional, în care este inclus violoncelul „bătut” mai cuprinde unul sau două instrumente solistice, asociate – după caz – cu o „coantră” (vioara a doua cu rol de acompaniament) sau un „braci” (viola). În Banat, violoncelul „bătut” este cunoscut sub denumirea de „bandă”. La instrumentele confecţionate de meşterii tâmplari autohtoni, corpul propriu-zis (cu cap şi gât) este sculptat de obicei dintr-un singur lemn. Spatele instrumentului are o formă rotunjită (ca o albie), fiind fără eclise. Faţa instrumentului (placa de rezonanţă) este confecţionată dintr-o scândură subţire de brad. Instrumentele sunt vopsite de obicei cu un baiţ de nuc de culoare maro-închis peste care se aplică un lac superficial sau ulei de in.

Sub aspect constructiv şi interpretativ, violoncelul „bătut” poate fi considerat ca un instrument de sine stătător faţă de modelul violoncelului clasic. El este prevăzut cu trei coarde aşezate pe un căluş robust, construit după un model simplificat. Căluşul este tăiat drept în partea sa superioară, în aşa fel încât coardele să fie acţionate simultan, prin lovirea cu băţul. Violoncelul „bătut” nu are popic în interiorul incintei rezonatoare. În timpul lovirii coardelor, placa rezonatoare a violoncelului se comportă ca o membrană de instrument membranofon, frecvenţa vibraţiilor sale fiind însoţită şi de frecvenţele emise de coarde. Acordajul coardelor este diferit în funcţie de spaţiul geografic în care este utilizată această manieră de cântat. Coardele sunt confecţionate din intestine de animal.

Punerea în vibraţie a coardelor este făcută prin ciupirea cu ajutorul mâinii stângi a coardei subţiri a instrumentului, cu un beţişor din lemn (un plectru primitiv denumit „piscălău” sau „scobălău”) şi prin lovirea tuturor coardelor cu un băţ acţionat cu mâna dreaptă. Băţul loveşte cordele, în acelaşi loc în care acestea sunt puse în vibraţie prin frecarea cu arcuşul, la execuţiile întâlnite în cazul violoncelului clasic.

Violoncelul din imagine este confecţionat de mine, el fiind dimensionat după unul din modelele construite de meşterii tâmplari tradiţionali.