Cornul este un instrument aerofon cu ambuşură întrebuinţat la ţară mai mult în scop utilitar (ca instrument de semnalizare). Folosit frecvent la vânătoare, cornul a rămas în practica muzicii orale doar pentru anunţarea unor momente cu scop lucrativ din viaţa satului. El a fost instrumentul predilect al văcarilor sau al porcarilor care păzeau vitele comunităţii săteşti. Pentru a avea o sonoritate bună, la construcţia instrumentului sunt prelucrate coarnele de vită de dimensiuni cât mai mari. Cornul este prevăzut în partea sa ascuţită, cu un orificiu care face legătura dintre pavilion şi muştiuc. Muştiucul este sculptat într-o manieră primitivă în partea terminală a instrumentului. Unele modele deosebite ale acestui instrument sunt gravate pe suprafaţa lor cu motive geometrice sau zoomorfe. Datorită faptului că tubul cornului este relativ scurt, instrumentul nu emite decât aproximativ două sunete. Lungimea instrumentului şi forma tubului determină înălţimea sunetului fundamental. Timbrul instrumentului este influenţat de asemenea, de forma şi diametrul tubului rezonator. Cornul emite un sunet penetrant, cu un timbru cald şi deosebit de plăcut. Semnalele sonore executate la corn sunt diverse. Ele se diferenţiază în funcţie de construcţia instrumentului şi de agilitatea cu care interpretul utilizează instrumentul la cântat.

Cornul din imagine este construit de mine, el fiind făcut după modelele folosite de păzitorii de vite din spaţiul patriarhal.