Traversare peste Munţii Parâng

Printre lacuri cu reflexe iernatice

text: Dinu Boghez (Râmnicu Vâlcea)

Ne-am sculat cat de devreme am putut. Aveam drum lung de facut. Era intuneric cand am iesit in soseaua alpina si chiar daca luna mai raspandea lumina peste munte, la inceputul drumului ne-am folosit de frontale. Luna ne-a fost calauza o buna bucata de drum, pana cand din geana de tivitura luminoasa care contura orizontul muntilor parca s-a luminat pamantul. Cand am ajuns sub Papusa zorile stapaneau locurile si culmea Mohorului incepea sa fie stapanita de primele raze de soare. Noi urcam mereu pe drumul alpin. Trecem de ramificatia spre Curmatura Oltetului, apoi de apropiatul Varf al Dengherului, de inalta Sa a Urdelor si varful omonim - 2228 metri, apoi coboram in caldarea adanca, cu acelasi numne. Candva, prin aceste locuri se afla o stana. Incepem sa urcam poteca serpuitoare de pe coasta Iezerului, luand muntele in piept (imaginea 76). Cand ajungem sus, in imediata apropiere a varfului - 2157 metri, doar urcusul pe poteca din coasta Mohorului ne sta in fata. Undeva, in apropiere, o cruce singurateca (imaginea 85). 

Incepem urcusul dur al Mohorului si, cand poteca ajunge in locul cel mai de sus, ne lasam rucsacii si dam o fuga pana pe varf. Mai fusesem aici, dar niciodata la vremea cand muntele avea risipite pe clinurile lui petice de zapada. Pe cerul senin - sticla - creste peste creste se risipeau pana departe. Inconfundabilul profil al Builei, cele mai apropiate ale Latoritei, Bora si Stefanu, iar din Parangul in care eram peste toate cele ce ne stateau in fata ochilor, triunghiul maret al varfului cel mare al acestor munti. Pe gramada de stancarii de pe varf nu ne mai saturam de privelistile frumoase care ne inconjurau. Mai aveam insa cale lunga de facut in acea zi. De altfel asa ne propusesem, daca ziua avea sa fie asa cum ne-o doream. Daca timpul nu ne-ar fi fost favorabil, aveam sa ne intoarcem, iar daca nu, asa cum era acum, ne propusesem sa coborim prin Hornul Lacurilor, catre oglinzile de apa ale iezerelor din caldarea Calcescului.

Am plecat de pe Varful Mohorului satisfacuti de aceasta minunata priveliste, asteptand in continuare ca ziua frumoasa pe care ne-o daruia muntele sa continue. Aveam inca drum lung de facut. Am coborit in Saua Mohorului, am urcat Varful aproape plat al Plescoaiei - 2250 metri (imaginea 78), apoi din acest platou inalt, din saua acestuia din urma, am cautat cu oarecare teama indiciul care avea sa ne poarte catre Caldarea Calcescului. Cu ani in urma, cand doream acelasi lucru ca acum, am ajuns in aceste locuri pe o ceata de s-o tai cu cutitul si a trebuit sa ne intoarcem din drum. Hornul Lacurilor era invizibil! Acum, vremea senina ne-a fost de ajutor si aproape pe negandite ne-am trezit in fata cu momaia si ceva mai departe si cu un triunghi rosu. Erau semnele sigure de coborare catre locurile pe care ni le doream. M-am odihnit ceva vreme, cat timp Floriana s-a repezit pe Varful Setea Mare - 2365 m, apoi am inceput sa coboram. 

Apoi am coborat catre Lacul cel mare al Calcescului (imaginea 132). In lungul emisarului venit din lacurile de abia parasite, privind catre ochiurile de apa intunecate de jnepenii aflati in preajma lor, am ajuns pe malul Calcescului. Ne-a tintuit locului limpezimea apei. Adierea din creasta de abia de mangaia oglinda lacului. Perdeaua jneapanului din preajma malurilor arunca intunecime pana in adancurile de nepatruns ale lacului. De pe malurile inalte, creste de tot felul isi oglindeau conturul in linistea apei. Petele de zapada aruncate ici-colo pe pantele acoperite de jneapan ajungeau pe intinsul apei. Peste tot locul se asternuse linistea dinaintea apusului care se pregatea si razele soarelui stateau sa se ascunda peste crestele inalte. 

Mai aveam drum lung de facut si cand am parasit malul Calcescului aveam impresia ca excursia noastra parca luase sfarsit. Dar am intrat mai intai printre jnepenii prin care se strecura poteca. Apoi am intrat pe lungul drum pe plai, inainte de a intra printre brazii batrani ai padurii. Si parca poteca nu mi-a mai placut ca altadata. Oameni de tot felul urcasera in vara asta spre lacul minunat si poate ca unii chiar se bucurasera de frumusetea lui si culmile inalte care-l inconjurau. Dar din pacate mai erau si altii, poate dintre aceea care chefuisera mai jos, pe malul Lotrului si care chiar si aici, printre brazi, isi lasasera gunoaiele nesimtirii. Am trecut printre locurile acestea straduindu-ne sa nu vedem decat crengile brazilor si sa ascultam cantecul pasarilor, cate mai ramasesera acum in prag de toamna tarzie si freamatul Lotrului, care-si trimetea pana la noi cantecul apelor.

Si pana la urma iarasi am ajuns pe malul Lotrului. Trecusera mai putin de doua luni de cand peste el trecusem din piatra in piatra, atat de scazuta era apa. Acum, pe aici nu mai puteam trece topaind. Am zabovit vreo ½ ora cautand un loc de trecere si, pana la urma, tot prin apa a trebuit sa mergem. Era insa atat de rece apa incat atunci cand am ajuns pe malul celalalt am urlat de durere. A trecut si asta si pe drumul podit al vechii exploatari forestiere am ajuns la capatul celui normal, de pe Valea Gauri. Pe aici era liniste deplina. Doar panglica drumului, zgomotul raului, care devenea din ce in ce mai puternic, amurgul abatut peste noi si mai ales pe crestele senine pe care nu de mult le parasisem, ne intovaraseau. Mai ales acestea din urma ne-au facut sa ne oprim de multe ori ca sa Ie sorbim farmecul coastelor care treceau repede de la plaiul luminat de soarele indreptat spre asfintit pana la intunecimea care le cuprindea cu incetul. Am sfarsit Valea Gauri, am ajuns la intersectia cu drumul alpin care-si construia noul pod al Stefanului peste apa Lotrului, in locul in care ne-am intalnit cu cel care venea dinspre Groapa Seaca si iata-ne, in sfarsit, dupa 11 ore de mers prin locurile fermecate ale Parangului la cabana Obarsia Lotrului.

Cand ne-am trezit, dimineata, nu ne-a mai ramas decat sa gasim un mijloc de transport catre casa. Malul Lacului Vidra, drumul peste Manaileasa, trecerea prin Voineasa, totul prin aceste locuri avea farmecul multor plimbari pe crestele care ne inconjurau. Valea Oltului, frumoasa in sine, cu forfota si zgomotul masinilor care ne inconjurau din toate partile ne-au introdus repede in atmosfera cotidiana. Iar cand am ajuns acasa, printre primele ganduri au fost cele ale unor alte iesiri pe crestele pe care atat de mult le indrageam. 

Donează 30 de lei